SECȚIUNEA A DOUA CAUZA PAGNOZZI c. ITALIA (solicitarea nr. 6015/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 februarie 2014 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Pagnozzi c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Helen Keller, judecători, și Fatoș Arac La 14 ianuarie 2014, după ce a deliberat în camera Consiliului, Tribunalul a adoptat, la această dată, o hotărâre La originea cauzei se află o cerere (n 6015/05) îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și o resortisantă a acestui stat, dl Angelamaria Pagnozzi, reclamanta, a sesizat Curtea la 28 ianuarie. 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 8 septembrie 2005, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA L În 1985, administrația Pannarano a încheiat o acțiune de urgență pe teritoriul reclamantei pentru o perioadă de maximum cinci ani de la data de ocupație materială, în vederea exproprierii sale pentru motive de interes public. 1985 a avut loc o ocupație materială a terenului. Administrația a ocupat o porțiune de teren de aproximativ 170 de metri pătrați și o altă porțiune de teren de aproximativ 60 de metri pătrați. Printr-un act notificat la 2 iulie 1997, reclamanta, mama și frații săi au introdus o acțiune în despăgubire împotriva orașului Pannarano în fața tribunalului civil din Benevent. Ei susțineau că, deși lucrările de construcție efectuate pe terenul lor l-au transformat pe acesta, nu s-au pronunțat decrete de expropriere și nu s-au acordat despăgubiri. Cu privire la principiul de expropriere indirectă stabilit de Curtea de Casație în Hotărârea nr. 1464 din 26 februarie 1983, recurenta, mama și frații săi au invitat instanța să declare că construcția de lucrări publice a dus la pierderea ireversibilă a bunului. Ei solicitau despăgubiri pentru pierderea terenului în limita valorii acestuia; în plus, ei solicitau repararea nejurisdicției terenului în perioada de ocupație autorizată. În timpul procesului, tribunalul a ordonat o expertiză. În raportul depus la 4 mai 2001, expertul a stabilit că lucrările au transformat în mod ireversibil terenul la 23 octombrie 1988. Potrivit expertului, o porțiune a terenului de aproximativ 170 de metri pătrați trebuia considerată ca construibilă și o a doua porțiune de aproximativ 60 de metri pătrați trebuia considerată agricolă. Prin urmare, valoarea de piață a primei porțiuni, calculată conform Legii nr. 662 din 1996, era de 3 146 649 ITL, iar valoarea celei de-a doua părți era de 2 400 000 ITL. 10. Prin hotărârea din 17 iulie 2003, care a devenit definitivă la 17 octombrie 2004, Tribunalul din Benevent a declarat că, ca urmare a ocupației terenului și având în vedere construcția de lucrări care răspundeau interesului public, dreptul de proprietate al recurentei fusese neutralizat în conformitate cu principiul exproprierii indirecte. Prin urmare, era necesar să se considere că proprietatea terenului a trecut ab origine la administrație în 1988, și anume odată ce terenul a fost transformat ireversibil. Având în vedere că transferul de proprietate a avut loc în cadrul unei ocupații de teren devenit fără titlu, recurenta avea dreptul la daune-interese. Tribunalul a considerat că, având în vedere natura terenului, Legea nr. 662 din 1996 se aplica numai la 142 de metri pătrați de teren. Prin urmare, Tribunalul a acordat recurentei o sumă de 8 984,62 EUR pentru pierderea proprietății și pentru daunele care decurg din această privare. Tribunalul a declarat că nu se poate pronunța cu privire la dreptul la ocupație. II. Dreptul și practica internațională în vigoare 11. Dreptul intern relevant referitor la exproprierea indirectă este descris în Hotărârea Guiso Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 58858/00, 22 decembrie 2009, în ceea ce privește violarea alienatului de la art. 1 din PROTOCOLul nr. 1 la Convenția 12. Recurenta se plânge că a fost privată de proprietatea sa într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 13. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 15. Potrivit guvernului, în pofida lipsei unui decret legitim de expropriere și de transformare a terenului în mod ireversibil prin construirea unei lucrări de interes public, făcând imposibilă restituirea sa, ocupația în cauză a fost făcută în cadrul unei proceduri administrative bazate pe o declarație de utilitate publică. În speță, recurenta a obținut de la instanță o despăgubire care a fost calculată în temeiul Legii nr. 662 din 1996. 16. Curtea constată în primul rând că părțile și-au exprimat punctul de vedere potrivit căruia a existat o privare de proprietate 17. Curtea face trimitere la jurisprudența sa în materie de expropriere indirectă (a se vedea, printre altele, Belvedere Alberghiera S.r.l. Italia, 31524/96, CEDH 2000-VI Scordino c. Italia , n 43662/98, 17 mai 2005; Velocci c. Italia , n 1717/03, 18 martie 2008) pentru recapitularea principiilor relevante și pentru o prezentare generală a jurisprudenței sale în materie. 18. În prezenta cauză, Curtea arată că, prin aplicarea principiului exproprierii În mod indirect, instanțele interne au considerat că reclamanta este privată de proprietatea sa începând cu data la care a fost realizată activitatea publică, și anume la 23 octombrie 1988. Or, în lipsa unui act formal de expropriere, Curtea consideră că această situație nu poate fi considerată ca fiind previzibilă. Prin urmare, reclamanta nu a avut certitudinea juridică în ceea ce privește privarea de teren cât mai curând posibil la 17 octombrie. 19. Curtea consideră că ingerința în cauză nu este compatibilă cu principiul legalității și că aceasta a încălcat, prin urmare, dreptul la respectarea bunurilor recurentei care duce la încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA PRIVIND admisibilitatea 20. Recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii și susține că nu a putut fi despăgubită la valoarea de piață a terenului, din cauza aplicării Legii nr. 662 din 1996, intrată în vigoare în cursul procedurii. 21. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Guvernul contestă această teză. 23. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 24. Curtea tocmai a constatat, din punct de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât situația denunțată de reclamantă nu este conformă cu principiul legalității. Având în vedere motivele la care s-a ajuns la această constatare de încălcare, Curtea consideră că 63869/00, § 30, 14 iunie 2011). III. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: imprejmuiește pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vizate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă 26. Curtea observă că recurenta nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul acordat în acest scop, deși aceasta ar fi fost invitată printr-o scrisoare din 20 decembrie 2005. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în temeiul satisfacției echitabile, în conformitate cu art. 60 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 29851/96, § 25-27, 6 martie 2001, Willekens c. Belgia, 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 și Roobaert c. Belgia, nr 52231/99, § 24, 29 iulie 2004). DE CES, CURȚA, ÎN L Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 4 februarie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Fatoș Arac
DEUXIÈME SECTION
PAGNOZZI c. ITALIE
(Requête n
o
6015/05)
ARRÊT
4 février 2014
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pagnozzi c. Italie,
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en un comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Helen Keller,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section f.f.,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 14 janvier 2014,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6015/05) dirigée contre la République italienne et dont une ressortissante de cet État, M
me
Angelamaria Pagnozzi («
la requérante
»), a saisi la Cour le 28
janvier
2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par Me R. Razzano, avocat à Bénévent. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, par son coagent, M.
F.
Crisafulli, et par son coagent adjoint, M. N. Lettieri
3.
Le 8 septembre 2005, la requête a été communiquée au Gouvernement.
I.
4.
La requérante est née en 1935 et réside à Bénévent.
5.
La requérante était copropriétaire d’un terrain sis à Pannarano, enregistré au cadastre feuille 4, parcelles 1123 et 46.
6.
Par un arrêté du 14
avril
1985, l’administration de Pannarano ordonna l’occupation d’urgence du terrain de la requérante pour une période maximale de cinq ans à compter de la date d’occupation matérielle, en vue de son expropriation pour cause d’utilité publique.
7.
Le 12
juin
1985, il y eut occupation matérielle du terrain. L’administration occupa une portion de terrain d’environ 170 mètres carrés et une autre portion de terrain d’environ 60 mètres carrés.
8.
Par un acte notifié le 2
juillet
1997, la requérante, sa mère et ses frères introduisirent une action en dommages-intérêts à l’encontre de la ville de Pannarano devant le tribunal civil de Bénévent. Ils alléguaient que, bien que les travaux de construction effectués sur leur terrain aient transformé celui-ci, aucun décret d’expropriation et aucune indemnisation n’étaient intervenus. Se référant au principe de l’expropriation indirecte fixé par la Cour de cassation dans l’arrêt n
o
1464 du 26
février
1983, la requérante, sa mère et ses frères invitaient le tribunal à déclarer que la construction de l’ouvrage public avait entraîné la perte irréversible du bien. Ils réclamaient des dommages
‑
intérêts pour la perte du terrain à concurrence de la valeur de celui-ci
; en outre, ils réclamaient une réparation pour la non-jouissance du terrain pendant la période d’occupation autorisée.
9.
Au cours du procès, le tribunal ordonna une expertise. Dans son rapport déposé le 4
mai
2001, l’expert établit que les travaux avaient irréversiblement transformé le terrain le 23
octobre
1988.Selon l’expert, une portion du terrain d’environ 170 mètres carrés devait être considérée comme constructible et une deuxième portion d’environ 60 mètres carrés devait être considérée comme agricole. Par conséquent, la valeur vénale de la première portion, calculée selon la loi n
o
662 de 1996, était de 3
146
649
ITL, et la valeur de la deuxième portion était de 2
400
000
ITL.
10.
Par un jugement du 17
juillet
2003, devenu définitif le 17
octobre 2004, le tribunal de Bénévent déclara qu’à la suite de l’occupation du terrain, et au vu de la construction de l’ouvrage répondant à l’intérêt public, le droit de propriété de la requérante avait été neutralisé conformément au principe de l’expropriation indirecte. Il y avait donc lieu de considérer que la propriété du terrain était passée ab origine à l’administration en 1988, à savoir une fois le terrain irréversiblement transformé. Étant donné que le transfert de propriété avait eu lieu dans le cadre d’une occupation de terrain devenu sans titre, la requérante avait droit à des dommages-intérêts. Le tribunal considéra qu’en raison de la nature du terrain, la loi n
o
662 de 1996 était applicable seulement à 142
mètres carrés du terrain. Par conséquent, le tribunal accorda à la requérante une somme de 8
984,62 EUR pour la perte de la propriété et pour les dommages découlant de ladite privation. Le tribunal se déclara incompétent à décider sur l’indemnité d’occupation.
II.
11.
Le droit interne pertinent relatif à l’expropriation indirecte se trouve décrit dans l’arrêt
Guiso
‑
Gallisay
c. Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
58858/00, 22 décembre 2009.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
12.
La requérante se plaint qu’elle a été privée de son terrain de manière incompatible avec l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
13.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
14.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
15.
Selon le Gouvernement, en dépit de l’absence d’un arrêté légitime d’expropriation et de la transformation du terrain de manière irréversible par la construction d’un ouvrage d’utilité publique, rendant sa restitution impossible, l’occupation litigieuse a été faite dans le cadre d’une procédure administrative reposant sur une déclaration d’utilité publique. En l’espèce, la requérante a obtenu du tribunal un dédommagement qui a été calculée sur la base de la loi n
662 de 1996.
16.
La Cour note tout d’abord que les parties s’accordent pour dire qu’il y a eu «
privation de la propriété
».
17.
La Cour renvoie à sa jurisprudence en matière d’expropriation
indirecte (voir, parmi d’autres,
Belvedere Alberghiera S.r.l. c.
Italie,
n
;
Scordino c. Italie
(n
3)
, n
o
43662/98, 17
mai
2005;
Velocci c. Italie
, n
o
1717/03, 18 mars 2008) pour la récapitulation des principes pertinents et pour un aperçu de sa jurisprudence dans la matière.
18.
Dans la présente affaire, la Cour relève qu’en appliquant le principe de l’
expropriation
indirecte, les juridictions internes ont considéré la requérante privée de son bien à compter de la date de la réalisation de l’ouvrage public, à savoir le 23
octobre 1988. Or, en l’absence d’un acte formel d’expropriation, la Cour estime que cette situation ne saurait être considérée comme «
prévisible
», puisque ce n’est que par la décision judiciaire définitive que l’on peut considérer le principe de l’
expropriation indirecte comme ayant effectivement été appliqué et que l’acquisition du terrain par les pouvoirs publics a été consacrée. Par conséquent, la requérante n’a eu la «
sécurité juridique
» concernant la privation du terrain qu’au plus tôt le 17
octobre
2004, date à laquelle le jugement du tribunal de Bénévent est devenu définitif.
19.
La Cour estime que l’ingérence litigieuse n’est pas compatible avec le principe de légalité et qu’elle a donc enfreint le droit au respect des biens de la requérante entraînant la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6
A.
Sur la recevabilité
20.
La requérante se plaint de l’absence d’équité de la procédure. Elle fait valoir qu’elle n’a pas pu être dédommagée à hauteur de la valeur vénale du terrain, en raison de l’application de la loi n
o
662 de 1996, entrée en vigueur en cours de procédure.
21.
Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans ses passages pertinents dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
22.
Le Gouvernement conteste cette thèse.
23.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
24.
La Cour vient de constater, sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1, que la situation dénoncée par la requérante n’est pas conforme au principe de légalité. Eu égard aux motifs l’ayant amenée à ce constat de violation, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article
6 §
1 (voir
Macrì et autres c.
Italie
, n
o
14130/02, § 49,
12 juillet 2011;
Rivera et di Bonaventura c.
Italie,
n
o
63869/00, § 30, 14 juin 2011).
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
25.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
26.
La Cour observe que la requérante n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai qui lui avait été imparti à cet effet, bien qu’elle y eut été invitée par une lettre du 20 décembre 2005. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui accorder de somme au titre de la satisfaction équitable, conformément à l’article 60 §§ 2 et 3 du règlement (
Mehdi Zana c.
Turquie
, n
29851/96, §§ 25-27, 6 mars 2001,
Willekens c.
Belgique,
n
o
50859/99, § 27, 24 avril 2003, et
Roobaert c.
Belgique
, n
o
52231/99, § 24, 29 juillet 2004).
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 février 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Fatoș Aracı
Dragoljub Popović
Greffière adjointe f.f.
Président