Secțiunea a doua Cerere nr 15865/09 SOC. BOADICIEA PROPERTY SERVICII CO. LIMITD și altele împotriva Italiei introduse la 7 martie 2009 EXPOSAT DE FAPTE Reclamanții sunt Societatea Boadicea property Services Co Limited, având sediul social la Londra și doi resortisanți italieni, dnii Mario Proietti și Giuseppe Proietti, rezidenți la Roma. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M. G. Lavitola, avocat în Roma. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primii doi reclamanți erau proprietari ai unui teren de 6 614 metri pătrați situat la Roma și înregistrat la cadastru, fișa 419, parcele 870, 871, 251 și 252. ) de la Roma din 1965 a clasificat acest teren ca fiind "zonele de dezvoltare" , adică ca teren de construcție. Prin decretul din 6 decembrie 1971, municipalitatea Romei a afectat terenul la crearea unei zone verzi și, prin urmare, la construirea unei interdicții absolute de a construi în vederea exproprierii sale. Acest decret a fost aprobat de regiunea Lazio la 6 martie 1979. Din dosar reiese că interdicția de a construi a devenit caducă în 1984. În ciuda acestui fapt, terenul nu și-a redobândit locul de origine. Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipiului din Roma privind noua utilizare a terenului în litigiu, acesta a fost supus regimului de neconstrucție prevăzut în art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, referitor la terenurile municipalităților care nu au adoptat planuri generale de urbanism. Potrivit acestei dispoziții, un permis de construcție poate fi acordat pentru un volum foarte redus și numai în cazul în care terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, orice construcție nouă este interzisă. Prin decretul din 4 iunie 1990, municipalitatea a impus din nou o interdicție de a construi pe teren în vederea exproprierii pentru a construi o școală acolo. Între timp, la 31 iulie 1986, primii doi reclamanți au solicitat municipiului Roma un permis de a construi un hotel pe terenul în cauză. În lipsa unui răspuns din partea municipalității, care corespundea unui refuz, ei au introdus o acțiune la TAR. Ei au susținut că municipalitatea Romei avea obligația de a se pronunța. Între timp, municipalitatea Romei s-a pronunțat asupra cererii de permis de construcție și a respins-o pe motiv că terenul nu era construit. Într-o hotărâre care a devenit definitivă la 16 decembrie 1989, TAR a anulat decizia de respingere a permisului de construcție subliniind că interdicția de a construi pe teren a devenit caducă. Primăria n a dat nici un răspuns, reclamanții au introdus în fața TAR o acțiune în executare (gudizio di ottemperanza) Prin decizia din 21 martie 2001, al cărei text a fost depus la grefa din 29 martie 2001 În iulie 1997, TAR a acceptat recursul și a considerat că municipalitatea nu a dat curs hotărârii sale anterioare și, în special, că nu a examinat cererea de permis de construcție în lumina legislației aplicabile în momentul notificării hotărârii. Prin intermediul unui decret adoptat la 20 iunie 2001 și notificat reclamanților la 17 iulie 2001, municipalitatea s-a pronunțat cu privire la cererea de autorizație de construcție și a respins-o pe motiv că construcția unui hotel nu se încadrează în previziunile prevăzute la art. 4 litera (c) din Legea nr. 10 din 1977, conform căruia terenul era supus regimului de neconstrucție, deoarece municipalitatea nu adoptase un plan general de urbanism. Conform aceleiași dispoziții, un permis de construcție poate fi acordat pentru un volum foarte redus și numai dacă terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, orice construcție nouă este interzisă În special, conform municipiului, un hotel nu intra în categoria structurilor productive. Cei doi reclamanți și compania Boadicea property Services Co Limited, care între timp cumpărase terenul, au atacat acest ordin în fața TAR. printr-o hotărâre a 2 În februarie 2004, TAR a respins acțiunea reclamanților prin confirmarea legalității lacunei municipalității. Reclamanții au atacat această hotărâre în fața Consiliului de Stat. În special, ei au contestat aplicabilitatea articolului 4 din Legea nr. 10 din 1977, astfel cum a fost modificată de D.P. 380/01. În ceea ce privește TAR, Consiliul de Stat a decis că un hotel se încadrează în categoria structurilor productive, dar a confirmat la mai mult de municipalitate, deoarece proiectul prezentat de Ön a fost neconform cu art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, astfel cum a fost modificat de DP 380/01. Dreptul și practica internă relevantă Dreptul și practica internă referitoare la permisele de expropriere și la interdicțiile de construcție aferente sunt expuse în cauza Spordino c. Italia (n, nr. 36815/97, §§ 25-45, 15 iulie 2004. GRIEFS Invouché l'article 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de măsurile care afectează terenul și, în special, de menținerea interdicției de a construi. Ei susțin că terenul lor ar fi trebuit să cadă sub regimul anterior în vigoare, nu sub incidența art. 4 din Legea nr. 10 din 1977. În orice caz, această dispoziție ar fi în sine contrară art. 1 din Protocolul nr 1 ( Terazzi S.r.l. c. Italia , n 27265/95, 17 octombrie 2002). Invocând art. 6 alineatul (1), reclamanții se plâng de aplicarea de către instanțele interne a articolului 4 din Legea nr. 10 din 1977, astfel cum a fost modificată de D.P. 380/01. Ei solicită Curții să stabilească regimul aplicabil în speță. Se poate considera că măsurile care afectează terenul societății reclamante au încălcat dreptul acesteia de a-și respecta bunurile, astfel cum este garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1, având în vedere în special durata globală a măsurii și lipsa oricărei compensații financiare
Requête n
o
15865/09
SOC. BOADICEA PROPERTY SERVICES CO. LIMITED et autres
contre l’Italie
introduite le 7 mars 2009
Les requérants sont la Société Boadicea property Services Co Limited, ayant son siège social à Londres et deux ressortissant italiens, MM. Mario Proietti et Giuseppe Proietti, résidant à Rome. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Les deux premiers requérants étaient propriétaires d’un terrain de 6
614
mètres carrés sis à Rome et enregistré au cadastre, feuille 419, parcelles 870, 871, 251 et 252.
L’ancien plan général d’urbanisme (
piano regolatore generale
) de Rome de 1965 classait ce terrain comme «
zone H»
, à savoir comme terrain constructible.
Par un arrêté du 6 décembre 1971, la municipalité de Rome affecta le terrain à la création d’une zone verte et, par conséquent, le frappa d’une interdiction absolue de construire en vue de son expropriation. Cet arrêté fut approuvé par la région du Latium le 6 mars 1979.
Il ressort du dossier que l’interdiction de construire devint caduque en 1984. En dépit de cela, le terrain ne retrouva pas son affectation d’origine. En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité de Rome quant au nouvel usage du terrain litigieux, celui-ci fut soumis au régime de non
‑
constructibilité prévu par l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, relatif aux terrains des municipalités qui n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme. Selon cette disposition, un permis de construire peut être octroyé pour un volume très réduit et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite.
Par un arrêté du 4 juin 1990, la municipalité imposa de nouveau une interdiction de construire sur le terrain en vue de l’expropriation pour y construire une école.
Entre-temps, le 31 juillet 1986, les deux premiers requérants avaient demandé à la municipalité de Rome un permis de construire un hôtel sur le terrain en cause.
En l’absence de réponse de la municipalité, qui équivalait à un refus, ils avaient introduit un recours devant le TAR. Ils faisaient valoir que la municipalité de Rome avait l’obligation de se prononcer.
Entre-temps, la municipalité de Rome se prononça sur la demande de permis de construire et la rejeta au motif que le terrain n’était pas constructible.
Les requérants attaquèrent cette décision devant le TAR.
Par un jugement devenu définitif le 16 décembre 1989, le TAR annula la décision de rejet du permis de construire en soulignant que l’interdiction de construire sur le terrain était devenue caduque.
La municipalité n’y ayant donné aucune suite, les requérants introduisirent devant le TAR un recours en exécution (
giudizio di ottemperanza
).
Par une décision du 21mars 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 29
juillet 1997, le TAR accueillit le recours et jugea que la municipalité n’avait pas donné exécution à son précédent jugement et en particulier, qu’elle n’avait pas examiné la demande de permis de construire à la lumière de la législation applicable au moment de la notification du jugement. Le TAR ordonna à l’administration de s’exécuter dans les 60 jours suivants.
Par un arrêté adopté le 20 juin 2001 et notifié aux requérants le 17 juillet 2001, la municipalité se prononça sur la demande de permis de construire et la rejeta au motif que la construction d’un hôtel ne rentrait pas dans les prévisions de l’article 4 c) de la loi n
o
10 de 1977, selon lesquelles le terrain était soumis au régime de non-constructibilité étant donné que la municipalité n’avait pas adopté de plan général d’urbanisme. Selon la même disposition, un permis de construire peut être octroyé pour un volume très réduit et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite
En particulier, selon la municipalité, un hôtel ne rentrait pas dans la catégorie des structures productives.
Les deux requérants et la société Société Boadicea property Services Co Limited, qui entre-temps avait acheté le terrain, attaquèrent cet arrêté devant le TAR. Par un jugement du 2
février
2004, le TAR rejeta le recours des requérants en confirmant la légalité de l’arrêté de la municipalité.
Les requérants attaquèrent ce jugement devant le Conseil d’Etat. En particulier, ils contestaient l’applicabilité de l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, tel que modifié par le D.P.P. 380/01.
A l’inverse du TAR, le Conseil d’Etat jugea qu’un hôtel rentrait dans la catégorie des structures productives, mais il confirma l’arrêté de la municipalité, car le projet présenté par les requérants n’était pas conforme à l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, tel que modifié par le D.P.P. 380/01.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit et la pratique internes relatifs aux permis d’exproprier et aux interdictions de construire y relatives sont exposés dans l’affaire
Scordino c.
Italie (n
o
2)
, n
o
36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004.
1.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent des mesures frappant le terrain, et en particulier du maintien de l’interdiction de construire. Ils soutiennent que leur terrain aurait dû tomber sous le régime précédemment en vigueur, et non sous l’empire de l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977. En tout état de cause, cette disposition serait en elle-même contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Terazzi S.r.l. c. Italie
, n
o
27265/95, 17 octobre 2002).
2.
Invoquant l’article 6 § 1, les requérants se plaignent de l’application par les juridictions internes de l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, tel que modifié par le D.P.P. 380/01. Ils demandent à la Cour de déterminer le régime applicable en l’espèce.
1.
Peut-on considérer que les mesures frappant les terrains de la société requérante ont porté atteinte au droit de celle-ci au respect de ses biens, tel qu’il est garanti par l’article 1 du Protocole n
o
1, eu égard notamment à la durée globale de la mesure et à l’absence de toute compensation financière
?