SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 5868/06 Paolo DI PIETRO și Maria CARUSO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 15 ianuarie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučić, judecători, și Françoise Elens-Passos, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată mai sus la 1 februarie 2006, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, dl Paolo di Pietro și dl Maria Caruso, sunt resortisanți italieni născuți în 1936 și, respectiv, 1941 și reședința în Avola (Syracuse). Ei au fost reprezentați în fața Curții de către avocatul F. Magro din Avola. Guvernul italian a fost reprezentat de agentul său, dl Spatafora, și de co-agentul său, dl N. Lettieri. Circumstanțele de la afque Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii, începând din 1975, ai unui teren situat în Avola, înregistrat în fișa 13373, parcelele nr. 1095 și 1064. Anterior, la 31 ianuarie 1972, municipalitatea a aprobat planul general de urbanism (piano regolatore generalale) d.Avola, care afecta acest teren la infrastructura rutieră a orașului și, prin urmare, a acoperit o interdicție absolută de a construi în vederea exproprierii sale ( Vincolo di inedificabilità preordinato allesproprio) În conformitate cu art. 1 din Legea regională siciliană nr. 38 din 5 noiembrie 1973, interdicția de a construi impusă de planul general de urbanism a devenit caducă în 1982, întrucât nu a fost adoptat niciun plan detaliat de dejivrare a urbanismului în termen de 10 ani. La 23 decembrie 1983, municipalitatea a expropriat o parte din terenul reclamanților. Restul terenului, în ciuda expirării interdicției de a construi, nu a fost liber de constrângere. Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipalității d avola cu privire la noua utilizare a terenului în cauză, acesta a fost supus regimului prevăzut la art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, dispoziție considerată aplicabilă acestui tip de situație prin jurisprudența Consiliului de Stat. Potrivit acestei dispoziții, în ceea ce privește terenurile municipalităților care nu au adoptat planuri generale de urbanism, un permis de construcție poate fi acordat pentru un volum foarte redus și numai în cazul în care terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, orice construcție nouă este interzisă. La 29 mai 1986, consiliul municipal (consiglio municipale) d maivola, în conformitate cu planul general de urbanism adoptat la 31 ianuarie 1972, a aprobat un plan detaliat de urbanism (pian partizanareggiato) În conformitate cu art. 1 din Legea regională nr. 38 din 5 noiembrie 1973, această nouă interdicție avea o valabilitate de zece ani. 10. La 14 ianuarie 1993, municipalitatea a aprobat o variantă a planului general de urbanism și a planului detaliat de urbanism, care a confirmat faptul că terenul se află în proprietatea infrastructurii rutiere a orașului, fără însă a-l expropria. 11. La 8 aprilie 2003, municipalitatea a aprobat un nou plan general de urbanism care să confirme faptul că terenul pe care se află persoanele care se ocupă de infrastructura rutieră a orașului este situat pe teritoriul orașului, precum și o nouă interdicție absolută de a construi. Dreptul și practica internă relevante 13. Dreptul și practica internă relevantă sunt expuse în cauza Scordino c. Italia (n , n 36815/97, §§ 25-45, 15 iulie 2004, și Tiralongo și Carbe c. Italia (dec.), n 4686/06, § 17-22, 27 noiembrie 2012. GRIFS 14. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de interdicția de a construi care le afectează terenul. 15. În conformitate cu art. 13 din Convenție, reclamanții nu dispun, în dreptul italian, de nicio acțiune efectivă pentru a-și exercita acțiunile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. Reclamanții se plâng de durata îndelungată a permisului de expropriere, însoțită de interdicția de a construi, care afectează terenul lor. Ei susțin că această situație este echivalentă cu o expropriere de facto , în lipsa oricărei despăgubiri. Ei Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 17. Cu excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne 18. Guvernul excită printre altele de la neobosirea căilor de atac interne, persoanele care nu au recurs la remediul prevăzut la art. 39 din Decretul prezidențial nr 327 din 8 iunie 2001 (denumit în continuare "repertoriul") (denumit în continuare "repertoriul") În vigoare din 2003), care prevede dreptul la despăgubiri în cazul interzicerii construcției și posibilitatea de a exercita acest drept prin atribuirea administrației în fața instanței judecătorești. În plus, în hotărârea sa nr. 179 din 1999, Curtea Constituțională a introdus în sistemul juridic italian dreptul particularilor de a obține o compensație financiară pentru orice limitare excesivă a duratei impuse facultăților inerente dreptului lor de proprietate. 19. În cele din urmă, în ceea ce privește observația reclamanților conform căreia observațiile guvernului ar fi întârziate, guvernul reamintește că, în termenii art. 38 alin. (2) din regulament, aceaceasta este data legalizată a trimiterii documentului care este luată în considerare la calcularea termenului. În speță, acesta din urmă expira la 31 martie 2009, iar trimiterea observațiilor poartă ștampila din aceeași zi. În primul rând, recurentele observă că observațiile guvernului au ajuns la grefa la 2 aprilie 2009, fie după expirarea termenului prevăzut în acest scop (31 martie 2009); prin urmare, solicită ca acestea să nu fie luate în considerare de Curte. 21. În ceea ce privește excepția de neobosire, reclamanții susțin că : că art. 39 din Repertoriu nu prevede nicio despăgubire pentru prejudiciile morale suferite de proprietarul terenului; că, din moment ce nu este restant, repertoriul nu ar aplica interdicțiile impuse înainte de intrarea sa în vigoare; că interdicțiile fiind reînnoibile, un particular ar fi obligat să introducă mai multe căi de atac în temeiul articolului 39 sus-menționat. În plus, prima interdicție care nu dă naștere la despăgubiri pentru perioada de franciză, proprietarul ar trebui să aștepte să înceteze; în caz de nereducere sau de remitere de scurtă durată a acesteia, ar putea obține nici o compensație sau să aibă dreptul la o compensație derizorie. În primul rând, Curtea constată că, în scrisoarea sa din 9 decembrie 2008, grefa a invitat Õ să prezinte trei exemplare ale observațiilor [...] până la 31 martie 2009 cel târziu. Guvernul și-a trimis observațiile printr-o scrisoare din 31 martie 2009. În aceste condiții, nu se poate reține doleanțele reclamanților cu privire la presupusa întârziere a observațiilor guvernului. 23. Curtea amintește apoi că, în decizia Tiralongo și Carbe (citată anterior, §§ 37-50), Comisia a precizat că, începând din 1999, Curtea Constituțională italiană a declarat incompatibilă cu Constituția că nu există o previziune prin lege a unei forme de despăgubire în cazul în care un permis de expropriere sau o interdicție de construcție ar fi reînnoite de către administrație, astfel încât dreptul de proprietate asupra acesteia ar fi grav afectat. Prin urmare, Comisia a invitat legiuitorul să prevadă o formă de despăgubire, precizând criteriile și modalitățile acesteia. Legislatorul italian a dat curs invitației Curții Constituționale prin art. 39 din Repertoriu, intrat în vigoare la 30 iunie 2003. Această dispoziție (punctul 21 din Decizia Tiralongo și Carbe) Mai sus) prevede în mod explicit dreptul la o parte din acesta, proporțional cu măsura prejudiciului suferit efectiv, pentru proprietarii care, cum ar fi reclamanții, au suferit resetarea unei interdicții în vederea exproprierii. În plus, aceasta prevede posibilitatea de a sesiza instanța de apel cu privire la o cerere de fixare a sumei de litiera. În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că acțiunea de despăgubire prevăzută la art. 39 din Repertoriu există acum într-un grad suficient de certitudine și urmărește să stabilească că drepturile proprietarului în cauză au fost grav afectate și să îi acorde o compensație financiară. În opinia Curții, acesta este accesibil și eficient atât în teorie, cât și în practică, și nu există nici un element care să permită să se afirme că . . . . . Curtea nu vede nici un motiv de sine . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în prezenta specie. Prin urmare, reclamanții erau obligați să sesizeze instanțele interne cu privire la o cerere de despăgubire întemeiată pe art. 39 din Repertoriu, fapt pe care nu l-au făcut. Prin urmare, Curtea salută excepția guvernului și respinge acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. În comunicarea cererii, Curtea a adresat guvernului întrebarea dacă reclamanții au la dispoziție, așa cum le-a impus art. 13 din convenție, o acțiune internă efectivă prin intermediul căreia ar fi putut formula cauza lor de necunoștințăre a articolului 1 din Protocolul nr. art. 13 din Convenție este astfel formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale 27. Curtea observă că tocmai a constatat că reclamanții aveau la dispoziție o cale de atac internă eficientă prin care ar fi putut să își revendice drepturile sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și să obțină o compensație în ceea ce privește dreptul lor de proprietate. 28. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
5868/06
Paolo DI PIETRO et Maria CARUSO
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 Janvier 2013 en un comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
février 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Paolo di Pietro et M
me
Maria Caruso, sont des ressortissants italiens nés respectivement en 1936 et en 1941 et résidant à Avola (Syracuse). Ils ont été représentés devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Les requérants sont propriétaires, depuis 1975, d’un terrain sis à Avola, enregistré au cadastre feuille 13373, parcelles n
os
1095 et 1064.
5.
Auparavant, le 31 janvier 1972, la municipalité avait approuvé le plan général d’urbanisme (
piano regolatore generale
) d’Avola qui affectait ce terrain à l’infrastructure routière de la ville et, par conséquent, le frappait d’une interdiction absolue de construire en vue de son expropriation (
vincolo di inedificabilità preordinato all’esproprio
).
6.
Conformément à l’article 1 de la loi régionale sicilienne n
o
38 du 5
novembre 1973, l’interdiction de construire imposée par le plan général d’urbanisme devint caduque en 1982, aucun plan d’urbanisme détaillé n’ayant été adopté dans un délai de dix ans.
7.
Le 23 décembre 1983, la municipalité expropria une partie du terrain des requérants.
8.
Le restant du terrain, malgré l’expiration de l’interdiction de construire, ne fut pas libre de contrainte. En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité d’Avola quant au nouvel usage du terrain litigieux, celui-ci fut soumis au régime prévu par l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, disposition considérée comme applicable à ce type de situation par la jurisprudence du Conseil d’Etat. Aux termes de cette disposition, relative aux terrains des municipalités qui n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme, un permis de construire peut être octroyé pour un volume très réduit et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite.
9.
Le 29 mai 1986, le conseil municipal (
consiglio municipale
) d’Avola, en application du plan général d’urbanisme adopté le 31 janvier 1972, approuva un plan détaillé d’urbanisme (
piano particolareggiato
) qui affectait le terrain des requérants à l’infrastructure routière de la ville et le frappait par conséquent d’une nouvelle interdiction absolue de construire en vue de son expropriation. Conformément à l’article 1 de la loi régionale n
o
38 du 5 novembre 1973, cette nouvelle interdiction avait une validité de dix ans.
10.
Le 14 janvier 1993, la municipalité d’Avola approuva une variante du plan général d’urbanisme et du plan détaillé d’urbanisme qui confirmait l’affectation du terrain à l’infrastructure routière de la ville, sans toutefois procéder à son expropriation.
11.
Les requérants contestèrent la décision concernant l’affectation de leur terrain et demandèrent à pouvoir l’utiliser comme terrain constructible.
12.
Le 8 avril 2003, la municipalité approuva un nouveau plan général d’urbanisme confirmant l’affectation du terrain des requérants à l’infrastructure routière de la ville et le frappant d’une nouvelle interdiction absolue de construire.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
13.
Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans l’affaire
Scordino c. Italie (n
o
2)
, n
o
36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004, et
Tiralongo et Carbé c. Italie
(déc.), n
o
4686/06, §§ 17-22, 27
novembre
2012.
14.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent de l’interdiction de construire qui frappe leur terrain.
15.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, les requérants allèguent ne disposer, en droit italien, d’aucun recours effectif pour faire valoir leur grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1.
A.
Grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
16.
Les requérants se plaignent de la longue durée du permis d’exproprier, assorti de l’interdiction de construire, qui frappe leur terrain. Ils allèguent que cette situation équivaut à une expropriation
de facto
, en l’absence de toute indemnisation.
Ils invoquent l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
17.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
1.
L’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
18.
Le Gouvernement excipe entre autres du non-épuisement des voies de recours internes, les requérants n’ayant pas fait usage du remède prévu par l’article 39 du décret présidentiel n
o
327 du 8 juin 2001 (ci-après, le «
Répertoire
», en vigueur depuis 2003), qui prévoit le droit à indemnisation en cas d’interdiction de construire et la possibilité de faire valoir ce droit en assignant l’administration devant la cour d’appel. De plus, dans son arrêt n
o
179 de 1999, la Cour constitutionnelle avait introduit dans le système juridique italien le droit des particuliers d’obtenir une compensation financière pour toute limitation de durée excessive imposée aux facultés inhérentes à leur droit de propriété.
19.
Enfin, quant à la remarque des requérants selon laquelle les observations du Gouvernement seraient tardives, le Gouvernement rappelle qu’aux termes de l’article 38 § 2 du règlement, c’est la date certifiée de l’envoi du document qui est prise en compte pour le calcul du délai. En l’espèce, ce dernier expirait le 31 mars 2009 et l’envoi des observations porte le cachet de ce même jour.
2.
La réplique des requérants
20.
Les requérants observent tout d’abord que les observations du Gouvernement sont parvenues au greffe le 2 avril 2009, soit après l’expiration du délai prévu à cet effet (31 mars 2009). Ils demandent partant qu’elles ne soient pas prises en compte par la Cour.
21.
Pour ce qui est de l’exception de non-épuisement, les requérants font valoir
: que l’article 39 du Répertoire ne prévoit aucune indemnisation pour le préjudice moral subi par le propriétaire du terrain
; que, n’étant pas rétroactif, le Répertoire ne s’appliquerait pas à des interdictions imposées avant son entrée en vigueur
; que les interdictions étant renouvelables, un particulier serait obligé d’introduire plusieurs recours aux termes de l’article
39 précité. Par ailleurs, la première interdiction ne donnant pas lieu à indemnisation pour la «
période de franchise
», le propriétaire devrait attendre qu’elle cesse
; en cas de non-réitération ou de réitération de courte durée de celle-ci, il pourrait soit n’obtenir aucune compensation soit avoir droit à une compensation dérisoire.
3.
L’appréciation de la Cour
22.
La Cour observe tout d’abord que dans sa lettre du 9 décembre 2008, le greffe avait invité le Gouvernement «
à soumettre trois exemplaires de ses observations (...) par courrier au plus tard le 31 mars 2009
». Le Gouvernement a envoyé ses observations par un courrier du 31 mars 2009. Dans ces conditions, on ne saurait retenir les doléances des requérants quant à la prétendue tardiveté des observations du Gouvernement.
23.
La Cour rappelle ensuite que, dans la décision
Tiralongo et Carbé
(précitée, §§ 37-50), elle a précisé que depuis 1999, la Cour constitutionnelle italienne a déclaré incompatible avec la Constitution l’absence de prévision par la loi d’une forme d’indemnisation pour le cas où un permis d’exproprier ou une interdiction de construire seraient réitérés par l’administration de telle sorte que le droit de propriété s’en trouverait gravement affecté. Elle a donc invité le législateur à prévoir une forme d’indemnisation, en précisant les critères et les modalités de celle-ci.
Le législateur italien a donné suite à l’invitation de la Cour constitutionnelle par l’article 39 du Répertoire, entré en vigueur le 30 juin 2003. Cette disposition (paragraphe
21 de la décision
Tiralongo et Carbé
,
précitée) prévoit de manière explicite le droit à une indemnité «
proportionnée à la mesure du préjudice effectivement subi
» pour les propriétaires qui, comme les requérants, ont subi la réitération d’une interdiction en vue d’expropriation. Elle prévoit en outre la possibilité de saisir la cour d’appel d’une demande en fixation du montant de l’indemnité.
L’existence de ce droit a été confirmée par de nombreux arrêts de la Cour de cassation.
24.
A la lumière de ces éléments, la Cour a conclu que le recours indemnitaire prévu à l’article 39 du Répertoire existe désormais à un degré suffisant de certitude. Il vise à faire établir que les droits du propriétaire concerné ont été gravement affectés et à lui octroyer une compensation financière. De l’avis de la Cour, il est accessible et efficace tant en théorie qu’en pratique, et aucun élément ne permet de dire qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès.
25.
La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence
Tiralongo et Carbé
en la présente espèce. Les requérants étaient donc tenus de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article 39 du Répertoire, ce qu’ils n’ont pas fait. La Cour accueille donc l’exception du Gouvernement et rejette ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Grief tiré de l’article 13 de la Convention
26.
Lors de la communication de la requête, la Cour a posé au Gouvernement la question de savoir si les requérants avaient à leur disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel ils auraient pu formuler leur grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n
o
1.
L’article 13 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
27.
La Cour observe qu’elle vient de constater que les requérants avaient à leur disposition un recours interne efficace à travers duquel ils auraient pu revendiquer leurs droits sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 et obtenir une compensation pour l’atteinte alléguée à leur droit de propriété.
28.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Peer Lorenzen
Greffière adjointe
Président