SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr 34936/07 Adelina MATERAZZO și altele împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 15 ianuarie 2013 într-un comitet compus din Peer Lorenzen, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, judecători, și Françoise Elens-Passos, graffière de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior la 1 august 2007, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamanților, Adelina Materazzo și domnii Liborio Santuccio și Corrado Santuccio, sunt resortisanți italieni, născuți în 1933, 1926 și, respectiv, 1971 și reședința la Avola (Syracuza). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul F. Magro, avocat la Avola. Guvernul italian ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 20 aprilie 1984, reclamanta și primul reclamant au achiziționat un teren de 182 m2 (170 m2 în funcție de guvern) situat la Avola și înregistrat la cadastru în fișa 57, parcelă 1854, anterior, la 31 ianuarie 1972, regiunea Sicilia aprobase planul general de urbanism ( pian regolatore generalale ) d. Avola care a afectat acest teren pentru amenajarea de spații verzi publice și, prin urmare, l-a acoperit cu o interdicție absolută de a construi în vederea exproprierii sale (vincolo di inedificabilità preordinato all maisproprio În conformitate cu art. 1 din Legea regională siciliană nr. 38 din 5 noiembrie 1973, interdicția de a construi impusă de planul general de urbanism a devenit caducă în 1982, întrucât în termen de zece ani nu s-a adoptat un plan detaliat de afaceri. În pofida expirării interdicției de construcție, terenul nu a fost liber de constrângere. Într-adevăr, în așteptarea deciziei municipalității d avola cu privire la noua utilizare a terenului în cauză, acesta a fost supus regimului prevăzut la art. 4 din Legea nr. 10 din 1977, dispoziție considerată aplicabilă acestui tip de situație prin jurisprudența Consiliului de Stat. În conformitate cu această dispoziție privind terenurile pentru care municipalitățile nu au adoptat planuri generale de urbanism, un permis de construcție poate fi acordat pentru o suprafață foarte redusă și numai în cazul în care terenul este situat în afara unui sector urbanizat, atunci când sunt îndeplinite anumite condiții. În cazul în care terenul este situat în interiorul unui sector urbanizat, orice construcție nouă este interzisă. La 20 octombrie 1987, consiliul municipal d .Avola, în conformitate cu planul general de urbanism adoptat la 31 ianuarie 1972, a aprobat un plan detaliat de urbanism (pian partizanareggiato) La 17 septembrie 1998, reclamanta și primul reclamant au acordat fiul lor, al doilea reclamant, terenul lor. La 8 aprilie 2003, municipalitatea a aprobat un nou plan general de urbanism care confirmă faptul că terenul pe care se află reclamanții la amenajarea unui parc public și faptul că o nouă interdicție absolută de construcție a fost impusă. La 17 august 2011, reprezentantul reclamanților a informat Curtea că primul reclamant, domnul Liborio Santuccio, a decedat la 28 mai 2010. El a precizat că moștenitorii săi au dorit să continue procedura pe care a inițiat-o în fața Curții. Dreptul și practica internă relevante 10. Dreptul și practica internă relevantă sunt expuse în cauza Scordino c. Italia (n , n 36815/97, §§ 25-45, 15 iulie 2004, și Tiralongo și Carbe c. Italia (dec.), n 4686/06, § 17-22, 27 noiembrie 2012. GRIFS 11. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de interdicția de a construi care le afectează terenul. 12. În conformitate cu art. 13 din Convenție, reclamanții nu dispun, în legislația italiană, de nicio acțiune efectivă pentru a-și exercita acțiunile în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Curtea constată că primul reclamant (dl Liborio Santuccio) a decedat după introducerea cererii sale și moștenitorii săi (celelalte două reclamante și cele trei fiice ale sale, dle Me Paola, Maria și Venera Santuccio) au informat Curtea că doresc să continue procedura (punctul 9 de mai sus). În cazul în care moștenitorii unui reclamant decedat nu pot revendica un drept general ca Curtea să continue examinarea cererii formulate de acesta (Tribunalul c. Elveția, 25 martie 1994, §§ 32, seria A nr. 287), Curtea a admis în repetate rânduri că rudele apropiate ale unui reclamant decedat au dreptul să se substituie acestuia (Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 37, seria A nr. 35 și Raimondo c. Italia, 22 februarie 1994, § 2, seria A nr. 281-A). În acest sens, Curtea este dispusă să permită moștenitorilor primului reclamant să dea în judecată instanța introdusă inițial de acesta din urmă (a se vedea, mutatis mutandis Kirilova și alții c. Bulgaria, nr. 4290/98, 4403/98, 44816/98 și 7319/02, § 85, 9 iunie 2005 și Nerva și alții c. Regatul Unit, n 42295/95, § 33 CEDH 2002 VIII). Grief trăgând de la art. 1 din Protocolul nr. 15. Reclamanții se plâng de durata îndelungată a permisului de expropriere, însoțită de interdicția de a construi, care afectează terenul lor. Ei susțin că această situație este echivalentă cu o expropriere de facto , în lipsa oricărei despăgubiri. Ei Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 16. Cu excepția guvernului care rezultă din neobosirea căilor de atac interne 17. Guvernele scot la iveală faptul că căile de atac interne nu sunt epuizate, în timp ce dreptul persoanelor fizice de a obține compensații financiare pentru orice limitare a duratei excesive care afectează exercitarea atributelor dreptului de proprietate a fost recunoscut de Curtea Constituțională în Hotărârea nr. 179 din 1999. Sistemul italian recunoaște acum dreptul la despăgubiri în cazul reiterării limitărilor dreptului de proprietate din cauza destinației terenurilor către serviciile publice. Principiile afirmate de Curtea Constituțională, care implicau, încă din 1999, un drept la despăgubire în situații similare cu cele ale reclamanților, au fost ulterior codificate prin art. 39 din Decretul prezidențial nr 327 din 8 iunie 2001 (denumit în continuare "repertoriul" - a se vedea punctul 21 din Decizia Tiralongo și Carbe, citată anterior). Reclamanții susțin: că art. 39 din Repertoriu nu prevede nicio compensație pentru prejudiciul moral suferit de proprietarul terenului; că, în lipsa unui termen limită, directorul nu ar aplica interdicțiile impuse înainte de intrarea sa în vigoare. ;că interdicțiile fiind reînnoibile, un particular ar fi obligat să introducă mai multe căi de atac în temeiul articolului 39 menționat anterior. În plus, prima interdicție care nu dă naștere la despăgubiri pentru perioada de franciză, proprietarul ar trebui să aștepte să înceteze;în caz contrar, Reiterizarea sau reiterarea pe termen scurt a acesteia, acesta ar putea fie să obțină nici o compensație, fie să aibă dreptul la o compensație derizorie. La aprecierea Curții 19. Curtea amintește că în decizia Tiralongo și Carbe (citată anterior, §§ 37-50), Comisia a precizat că, începând din 1999, Curtea Constituțională italiană a declarat incompatibilă cu Constituția că nu există o previziune prin lege a unei forme de despăgubire în cazul în care un permis de expropriere sau o interdicție de construcție ar fi reînnoite de către administrație, astfel încât dreptul de proprietate asupra acesteia ar fi grav afectat. Prin urmare, Comisia a invitat legiuitorul să prevadă o formă de despăgubire, precizând criteriile și modalitățile acesteia. Legislatorul italian a dat curs invitației Curții Constituționale prin art. 39 din Repertoriu, intrat în vigoare la 30 iunie 2003. Această dispoziție (punctul 21 din Decizia Tiralongo și Carbe) Mai sus) prevede în mod explicit dreptul la o parte din acesta, proporțional cu măsura prejudiciului suferit efectiv, pentru proprietarii care, cum ar fi reclamanții, au suferit resetarea unei interdicții în vederea exproprierii. În plus, aceasta prevede posibilitatea de a sesiza instanța de apel cu privire la o cerere de fixare a sumei de litiera. În lumina acestor elemente, Curtea a concluzionat că acțiunea de despăgubire prevăzută la art. 39 din Repertoriu există acum într-un grad suficient de certitudine și urmărește să demonstreze că drepturile proprietarului în cauză au fost grav afectate și să îi acorde o compensație financiară. În opinia Curții, acesta este accesibil și eficient atât în teorie, cât și în practică, și nu există nici un element care să permită să se afirme că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . în prezenta specie. Prin urmare, reclamanții erau obligați să sesizeze instanțele interne cu privire la o cerere de despăgubire întemeiată pe art. 39 din Repertoriu, fapt pe care nu l-au făcut. Prin urmare, Curtea salută excepția guvernului și respinge acest motiv pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din convenție. În comunicarea cererii, Curtea a adresat guvernului întrebarea dacă reclamanții au la dispoziție, așa cum le-a impus art. 13 din Convenția nr. 22, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula opoziția de necunoștințăre a articolului 1 din Protocolul nr. art. 13 din Convenție este astfel formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. 23. Guvernul susține că părțile interesate au dreptul la o cale de atac adecvată și se referă, în această privință, la argumentele pe care le-a formulat în cadrul excepției sale de la epuizarea. 24. Curtea constată că aceasta tocmai a constatat că reclamanții aveau la dispoziție o acțiune internă eficientă prin care ar fi putut să își revendice drepturile sub aspectul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și să obțină o compensație pentru a-și îndeplini dreptul de proprietate. 25. Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Françoise Elens-Passos Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
34936/07
Adelina MATERAZZO et autres
contre l’Italie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 15 janvier 2013 en un comité composé de
:
Peer Lorenzen,
président,
András Sajó,
Nebojša Vučinić,
juges,
et de Françoise Elens-Passos,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 1
er
août 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M
me
Adelina Materazzo et MM. Liborio Santuccio et Corrado Santuccio, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1933, 1926 et 1971 et résidant à Avola (Syracuse). Ils sont représentés devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M
me
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 20 avril 1984, la requérante et le premier requérant achetèrent un terrain de 182 m² (170 m² selon le Gouvernement) sis à Avola et enregistré au cadastre feuille 57, parcelle 1854.
4.
Auparavant, le 31 janvier 1972, la région de Sicile avait approuvé le plan général d’urbanisme (
piano regolatore generale
) d’Avola qui affectait ce terrain à l’aménagement d’espaces verts publics et, par conséquent, le frappait d’une interdiction absolue de construire en vue de son expropriation (
vincolo di inedificabilità preordinato all’esproprio
).
5.
Conformément à l’article 1 de la loi régionale sicilienne n
o
38 du 5
novembre 1973, l’interdiction de construire imposée par le plan général d’urbanisme devint caduque en 1982, aucun plan d’urbanisme détaillé n’ayant été adopté dans un délai de dix ans.
6.
Malgré l’expiration de l’interdiction de construire, le terrain ne fut pas libre de contrainte. En effet, dans l’attente de la décision de la municipalité d’Avola quant au nouvel usage du terrain litigieux, celui-ci fut soumis au régime prévu par l’article 4 de la loi n
o
10 de 1977, disposition considérée comme applicable à ce type de situation par la jurisprudence du Conseil d’Etat. Aux termes de cette disposition relative aux terrains pour lesquels les municipalités n’ont pas adopté de plans généraux d’urbanisme, un permis de construire peut être octroyé pour une surface très réduite et uniquement si le terrain est situé en dehors d’un secteur urbanisé, lorsque certaines conditions sont réunies. Si le terrain est situé à l’intérieur d’un secteur urbanisé, toute nouvelle construction est interdite.
7.
Le 20 octobre 1987, le conseil municipal d’Avola, en application du plan général d’urbanisme adopté le 31 janvier 1972, approuva un plan détaillé d’urbanisme (
piano particolareggiato
) qui affectait le terrain des requérants à l’aménagement d’un parc public et le frappait par conséquent d’une nouvelle interdiction absolue de construire en vue de son expropriation.
8.
Le 17 septembre 1998, la requérante et le premier requérant donnèrent leur terrain à leur fils, le deuxième requérant.
Le 8 avril 2003, la municipalité approuva un nouveau plan général d’urbanisme confirmant l’affectation du terrain des requérants à l’aménagement d’un parc public et le frappant d’une nouvelle interdiction absolue de construire.
9.
Le 17 août 2011, le représentant des requérants informa la Cour que le premier requérant, M. Liborio Santuccio, était décédé le 28 mai 2010. Il précisa que ses héritiers – à savoir les deux autres requérants et ses trois filles, M
mes
Paola, Maria et Venera Santuccio, nées respectivement en 1950, 1957 et 1963 – souhaitaient continuer la procédure qu’il avait entamée devant la Cour.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
10.
Le droit et la pratique internes pertinents sont exposés dans l’affaire
Scordino c. Italie (n
o
2)
, n
o
36815/97, §§ 25-45, 15 juillet 2004, et
Tiralongo et Carbé c. Italie
(déc.), n
o
4686/06, §§ 17-22, 27 novembre 2012.
11.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, les requérants se plaignent de l’interdiction de construire qui frappe leur terrain.
12.
Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, les requérants allèguent ne disposer, en droit italien, d’aucun recours effectif pour faire valoir leur grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1.
A.
Question préliminaire
13.
La Cour constate d’emblée que le premier requérant (M. Liborio Santuccio) est décédé après l’introduction de sa requête et ses héritiers (les deux autres requérants et ses trois filles, M
mes
Paola, Maria et Venera Santuccio) ont informé la Cour qu’ils souhaitaient poursuivre la procédure (paragraphe 9 ci-dessus). Si les héritiers d’un requérant décédé ne peuvent revendiquer un droit général à ce que la Cour continue son examen de la requête introduite par ce dernier (
Scherer c. Suisse
, 25 mars 1994, §§
31
‑
32, série A no 287), la Cour a admis à plusieurs reprises que des parents proches d’un requérant décédé sont en droit de se substituer à lui (
Deweer c.
Belgique
, 27
février 1980, § 37, série A no 35, et
Raimondo c.
Italie
, 22
février 1994, § 2, série A no 281-A).
14.
En l’occurrence, la Cour est disposée à permettre aux héritiers du premier requérant de poursuivre l’instance initialement introduite par ce dernier (voir,
mutatis mutandis
,
Kirilova et autres c. Bulgarie
, n
os
42908/98, 44038/98, 44816/98 et 7319/02, § 85, 9 juin 2005, et
Nerva et autres c.
Royaume-Uni
, n
o
‑
B.
Grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1
15.
Les requérants se plaignent de la longue durée du permis d’exproprier, assorti de l’interdiction de construire, qui frappe leur terrain. Ils allèguent que cette situation équivaut à une expropriation
de facto
, en l’absence de toute indemnisation.
Ils invoquent l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
16.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
1.
L’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes
17.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, les requérants n’ayant jamais demandé d’indemnisation, alors que le droit des particuliers d’obtenir une compensation financière pour toute limitation de durée excessive pesant sur l’exercice des attributs du droit de propriété a été reconnue par la Cour constitutionnelle dans son arrêt n
o
179 de 1999. Le système italien reconnaît désormais le droit à indemnisation dans le cas de réitération des limitations du droit de propriété en raison de la destination des terrains aux services publics. Les principes affirmés par la Cour constitutionnelle, qui impliquaient, dès 1999, un droit à indemnisation dans des situations similaires à celle des requérants, ont ensuite été codifiés par l’article 39 du décret présidentiel n
o
327 du 8 juin 2001 (ci-après, le «
Répertoire
» - voir le paragraphe 21 de la décision
Tiralongo et Carbé
, précitée).
2.
La réplique des requérants
18.
Les requérants font valoir
: que l’article 39 du Répertoire ne prévoit aucune indemnisation pour le préjudice moral subi par le propriétaire du terrain
; que, n’étant pas rétroactif, le Répertoire ne s’appliquerait pas à des interdictions imposées avant son entrée en vigueur
; que les interdictions étant renouvelables, un particulier serait obligé d’introduire plusieurs recours aux termes de l’article
39 précité. Par ailleurs, la première interdiction ne donnant pas lieu à indemnisation pour la «
période de franchise
», le propriétaire devrait attendre qu’elle cesse
; en cas de non
‑
réitération ou de réitération de courte durée de celle-ci, il pourrait soit n’obtenir aucune compensation soit avoir droit à une compensation dérisoire.
3.
L’appréciation de la Cour
19.
La Cour rappelle que dans la décision
Tiralongo et Carbé
(précitée, §§ 37-50), elle a précisé que depuis 1999, la Cour constitutionnelle italienne a déclaré incompatible avec la Constitution l’absence de prévision par la loi d’une forme d’indemnisation pour le cas où un permis d’exproprier ou une interdiction de construire seraient réitérés par l’administration de telle sorte que le droit de propriété s’en trouverait gravement affecté. Elle a donc invité le législateur à prévoir une forme d’indemnisation, en précisant les critères et les modalités de celle-ci.
Le législateur italien a donné suite à l’invitation de la Cour constitutionnelle par l’article 39 du Répertoire, entré en vigueur le 30 juin 2003. Cette disposition (paragraphe
21 de la décision
Tiralongo et Carbé
,
précitée) prévoit de manière explicite le droit à une indemnité «
proportionnée à la mesure du préjudice effectivement subi
» pour les propriétaires qui, comme les requérants, ont subi la réitération d’une interdiction en vue d’expropriation. Elle prévoit en outre la possibilité de saisir la cour d’appel d’une demande en fixation du montant de l’indemnité.
L’existence de ce droit a été confirmée par de nombreux arrêts de la Cour de cassation.
20.
A la lumière de ces éléments, la Cour a conclu que le recours indemnitaire prévu à l’article 39 du Répertoire existe désormais à un degré suffisant de certitude. Il vise à faire établir que les droits du propriétaire concerné ont été gravement affectés et à lui octroyer une compensation financière. De l’avis de la Cour, il est accessible et efficace tant en théorie qu’en pratique, et aucun élément ne permet de dire qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès.
21.
La Cour ne voit aucune raison de s’écarter de la jurisprudence
Tiralongo et Carbé
en la présente espèce. Les requérants étaient donc tenus de saisir les juridictions internes d’une demande d’indemnisation fondée sur l’article 39 du Répertoire, ce qu’ils n’ont pas fait. La Cour accueille donc l’exception du Gouvernement et rejette ce grief pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la
Convention.
C.
Grief tiré de l’article 13 de la Convention
22.
Lors de la communication de la requête, la Cour a posé au Gouvernement la question de savoir si les requérants avaient à leur disposition, comme l’exige l’article 13 de la Convention, un recours interne effectif au travers duquel ils auraient pu formuler leur grief de méconnaissance de l’article 1 du Protocole n
o
1.
L’article 13 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
23.
Le Gouvernement affirme que les intéressés disposaient d’un recours approprié. Il se réfère, sur ce point, aux arguments qu’il a développé dans le cadre de son exception de non-épuisement.
24.
La Cour observe qu’elle vient de constater que les requérants avaient à leur disposition un recours interne efficace à travers duquel ils auraient pu revendiquer leurs droits sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 et obtenir une compensation pour l’atteinte alléguée à leur droit de propriété.
25.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Françoise Elens-Passos
Peer Lorenzen
Greffière adjointe
Président