Antonetto împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 15918/89) îndreptată împotriva Italiei și pe care o cetățeană a acestui stat, d-na Irma Antonetto ("reclamanta"), a sesizat-o pe Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") la 31 august 1989 în virtutea articolului vechi 25 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția"). Reclamanta a decedat la 20 noiembrie 1993. "Associazione Culturale Italiana" (A.C.I.), moștenitoare a reclamantei, și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții.

Reclamanta este reprezentată de d-na Federico Sorrentino, avocat la baroul din Roma (Italia). Guvernul italian ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d. Umberto Leanza și de co-agentul său, d. Vitaliano Esposito.

Reclamanta alegea încălcarea art. 6 al Convenției din cauza imposibilității de a obține executarea unei hotărâri a Consilului de Stat. Alegea de asemenea că imobilul din care nu a putut obține demolarea a privat-o de lumina și vederea de care se bucura anterior și a redus deci valoarea proprietății sale.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 16 decembrie 1999, Curtea a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT

Reclamanta era proprietara unei case situate la Torino. În 1964, orașul Torino a autorizat construirea unui imobil de locuit cu mai multe etaje pe un teren adiacent proprietății reclamantei (permis de construcție nr. 541 din 5 martie 1964 și variație nr. 226 din 9 septembrie 1964). Construirea acestui imobil a fost terminată în cursul anului 1967.

Estimând că permisul de construcție care fusese acordat era ilegal, reclamanta l-a atacat în fața Consilului de Stat printr-o cerere din 4 septembrie 1966. Printr-o hotărâre din 17 octombrie 1967, depusă la grefare la 12 decembrie 1967, Consilul de Stat a anulat permisul de construcție pe baza a trei motive: distanța legală de 6 metri între drumurile publice și imobil nu era respectată, imobilul depășea înălțimea maximă prevăzută de planul de urbanizare al orașului (construcția era de 15,70 metri în loc de 15 metri), imobilul depășea volumul maxim de construcție autorizat în zona considerată.

Hotărârea Consilului de Stat a fost notificată părților defender, adică deținătorilor permisului de construcție și orașului Torino, și a dobândit autoritate de lucru judecат. Reclamanta a cerut apoi executarea acesteia, adică distrugerea părților imobilului construite în contradicție cu legea, ceea ce implica, în cazul în care nu ar fi fost posibil să se distrugă doar o parte a imobilului în cauză, distrugerea imobilului în întregime. Municipalitatea Torino nu a executat.

În consecință, la 13 mai 1969 reclamanta a condamnat-o pe cea din urmă în fața Consilului de Stat pentru executare a hotărârii din 12 decembrie 1967 (giudizio di ottemperanza). Printr-o hotărâre din 17 februarie 1970, Consilul de Stat a declarat că municipalitatea era obligată să execute sentința, deși primarul era liber să aleagă mijlocul (demolarea parțială sau totală) de a se conforma; Consilul de Stat a ordonat de asemenea, în cazul neexecutării hotărârii într-un termen de 90 zile, numirea unui comisar ad acta.

Comuna Torino nu a executat, din cauza unei pretinse reduceri a înălțimii imobilului în cauză și a unei noi deliberări, adoptate de Consilul municipal la 20 aprilie 1970, și care excludea necesitatea, în cazul de față, de a respecta distanța legală de 6 metri între drumurile publice și imobil.

La 7 octombrie 1970, reclamanta a sesizat din nou Consilul de Stat, cerând ca comuna Torino să fie obligată să execute hotărârea din 12 decembrie 1967. Printr-o hotărâre parțială din 4 iulie 1972, Consilul de Stat a anulat deliberarea Consilului municipal din 20 aprilie 1970, și a declarat că singurul mijloc de a aduce imobilul în conformitate cu dreptul urbanismului era demolarea părților excedentare și, în cazul în care aceasta ar fi compromis stabilitatea edificiului, a imobilului în întregime; consideră totuși necesar dobândirea de documente suplimentare, și a ordonat municipalității să le furnizeze într-un termen de 40 zile. Printr-o hotărâre din 20 martie 1973, Consilul de Stat a ordonat în sfârșit Comunei Torino demolarea imobilului. B. Faptele posterioare la 1 august 1973

Orașul Torino neexecutând, reclamanta l-a condamnat din nou la 14 decembrie 1973 în fața Consilului de Stat; acesta, printr-o hotărâre din 11 aprilie 1975, a ordonat demolarea imobilului într-un termen de 60 zile și în caz de neexecutare numirea unui comisar ad acta.

La 14 august 1975, orașul Torino a pus în întâmpinare copropietarii imobilului litigios (care-și achizisionaseră apartamentele după data la care Consilul de Stat fusese emis hotărârea) de a proceda la demolarea părților imobilului care nu erau conforme cu regulile urbanismului. La 30 aprilie 1976, orașul Torino a emis o ordonanță de demolare a imobilului. Această ordonanță a fost contestată de proprietarii imobilului în fața tribunalului administrativ regional (TAR), apoi în fața Consilului de Stat, care au respins-o printr-o sentință din 11 aprilie 1978 și printr-o hotărâre din 24 octombrie 1980 respectiv.

Municipalitatea Torino a încredințat apoi organelor sale tehnice îndeplinirea lucrărilor necesare; la 29 decembrie 1981, a anunțat o licitație pentru lucrările de demolare parțială a imobilului. Nici o întreprindere nefiind participat la licitație, printr-un act din 12 martie 1984, primarul a impus deținătorilor permisului de construcție o simplă amendă.

În mai 1984, reclamanta s-a adresat din nou Consilului de Stat care, prin hotărârea nr. 6 din 11 ianuarie 1985, a confirmat că orașul Torino era obligat să se conformeze hotărârii din 12 decembrie 1967, și că această obligație consta în restabilire - prin intermediul demolării imobilului - a ordinii juridice violate de construcția litigioasă. A subliniat în acest sens că impunerea unei amenzi de către orașul Torino nu putea valora ca executare.

Nici municipalitatea, nici comisar ad acta, numit la expirarea termenului acordat municipalității, nu au executat.

La 28 iulie 1985, reclamanta s-a adresat din nou, Consilului de Stat, care prin hotărârea nr. 233 din 24 aprilie 1986 a confirmat că orașul era obligat să facă executa demolarea imobilului. A subliniat în acest sens că dispozițiile art. 43 din legea nr. 47 din 1985 - care permiteau regularizarea construcțiilor abuzive chiar și în prezența sancțiunilor administrative neexecutate - nu puteau găsi aplicație în cazul de față, executarea hotărârii neconstituid o sancțiune administrativă în sensul legii precitate.

Refuzul de a proceda la această regularizare a fost contestat în fața TAR de către proprietarii imobilului în cauză. Printr-o sentință din 9 aprilie 1987, TAR a respins cererea respectivă.

Ulterior, la cererea de executare formulată de reclamantă, orașul și comisar ad acta între-timp numit au făcut valere art. 12 bis din legea nr. 68 din 13 martie 1988, care extinzea posibilitatea regularizării abuzurilor în materie de construcție la cazul în care irregularitatea era constatată printr-o decizie judiciară.

Reclamanta a sesizat din nou Consilul de Stat. Printr-o hotărâre din 1 martie 1989, Consilul de Stat a respins cererea reclamantei, estimând că situația litigioasă era acoperită acum de art. 12 bis din legea din 13 martie 1988 nr. 68.

În aplicarea legii din 13 martie 1988, la 26 mai 1988 municipalitatea Torino a acordat proprietarilor imobilului un permis de construcție permiți regularizarea situației acestuia. În octombrie 1988, reclamanta a inițiat o instanță în fața TAR, cu scopul anulării permisului de construcție menționat. Această instanță a fost respinsă de TAR într-o sentință din 16 aprilie 1993 și un apel împotriva acestei sentințe este încă în curs în fața Consilului de Stat. ÎN DREPT

Guvernul susține că în dreptul italian dreptul la executarea unei hotărâri care a dobândit autoritatea lucrului judecat poate fi restrâns de interese publice care se opun acesteia. Municipalitatea Torino, acordând proprietarilor imobilului un permis de construcție permiți regularizarea situației, a luat în considerare interesele publice cum ar fi cele protejate de legea din 1988. Prin urmare, TAR, respingând cererea reclamantei, în sentința sa din 16 aprilie 1993, a ținut seama de interesele publice primind asupra dreptului reclamantei la executarea hotărârii Consilului de Stat.

Reclamanta susține dimpotrivă că administrația publică are obligația de a se conforma deciziilor judiciare care au dobândit autoritatea lucrului judecat. În plus, reclamanta subliniază că dreptul ei la executarea hotărârii Consilului de Stat nu a fost sacrificat în numele unui interes public, ci pentru a proteja interesele persoanelor private care ocupă imobilul construit ilegal.

Reclamanta susține că legea din 13 martie 1988, care pretindea să rezolve problemele legate de inerția organelor administrative în fața deciziilor autorităților judiciare, a încălcat drepturile sale și a făcut ineficace toate demersurile sale.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale, dreptul la o instanță ar fi iluzor dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă la prejudiciul unei părți. Executarea unei sentințe sau hotărâri, de orice jurisdicție, trebuie deci considerată ca parte integrantă a "procesului" în sensul art. 6 (a se vedea hotărârile Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, § 63 in fine, CEDO 1999-V, și Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Recolta hotărârilor și deciziilor 1997-II, pp. 510-511, § 40).

Aceste afirmații revin și mai importante în contextul litigiilor administrative, la ocazia unui diferend al cărui rezultat este determinator pentru drepturile civile ale justițiabilului. Introducând o cerere de anulare în fața jurisdicției administrative supreme a statului, acesta urmărește să obțină nu doar dispariția actului litigios, ci mai ales ridicarea efectelor sale. Or, protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația pentru administrație de a se pleca unui judecății sau hotărâri pronunțate de o asemenea jurisdicție. Curtea reamintește în acest sens că administrația constituie un element al statului de drept și că interesul ei se identifică deci cu cel al unei bune administrații a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să execute, sau chiar întârzie să o facă, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în faza judiciară a procedurii ar pierde orice motiv de existență (cf. hotărârea Hornsby precitată, § 41).

În cazul de față, pentru mai mult de paisprezece ani începând din data recunoașterii de către Italia a competenței Curții pentru recereri individuale (1 august 1973) - la acea dată comportamentul pus în cauză durează deja de 6 ani (cf., mutatis mutandis, hotărârea Foti și alții c. Italia din 10 decembrie 1982, Seria A nr. 56, p. 18, § 53) - și în ciuda a cinci hotărâri în executare, orașul Torino a refuzat să se conformeze hotărârii Consilului de Stat din 17 octombrie 1967 ordonând demolarea totală sau parțială a imobilului litigios. Prin absținere din această lungă perioadă de a lua măsurile necesare pentru a se conforma unei decizii judiciare definitive și exigibile, autoritățile naționale au, în circumstanța, lipsit dispozițiile art. 6 § 1 al Convenției de orice efect util.

Este adevărat, așa cum Guvernul subliniază, că intrarea în vigoare a legii nr. 68 din 13 martie 1988 a extins posibilitatea de regularizare a abuzurilor în materie de construcție la cazul în care irregularitatea era constatată printr-o decizie judiciară, lipsind deci de efect deciziile judiciare definitive care, cum în cazul de față, nu fusese executate. Curtea nu consideră totuși necesar să aprofundeze chestiunea ulterioară de a ști dacă din 13 martie 1988 comportamentul administrației era justificabil, pentru că dacă municipalitatea Torino s-ar fi conformat, așa cum ar fi trebuit, hotărârii Consilului de Stat din 1967, legea în cauză nu ar fi avut niciun impact asupra situației reclamantei. Prin urmare a existat încălcare a art. 6 § 1 al Convenției.

Guvernul susține că construcția imobilului vecinilor reclamantei nu viola niciun drept al acesteia, cu atât mai mult că anterior în același loc exista un vechi imobil ușor mai mic decât cel care l-a înlocuit. Din faptul acesta, reclamanta nu a suferit niciun prejudiciu material. A. Regula aplicabilă

Conform jurisprudenței Curții, art. 1 al Protocolului nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei norme distincte (hotărârea James și alții c. Regatul Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pp. 29-30, § 37): prima, care se exprimă în prima propoziție al primului alineat și are caracter general, enunță principiul respectului față de proprietate; a doua, figurând în a doua propoziție a aceluiași alineat, vizeaza privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât pentru a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaște statelor contractante puterea, printre altele, de a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care privesc exemple particulare de atingeri la dreptul de proprietate, trebuie să se interpreteze la lumina principiului consacrat de prima.

În cazul de față, Curtea observă că refuzul autorităților administrative de a se conforma hotărârii Consilului de Stat a avut ca consecință menținerea în starea de imobil construit neregulat, atunci când acest imobil prividia parțial de vedere și lumina casa reclamantei, reducând deci valoarea. În aceste circumstanțe, autoritățile italiene sunt responsabile de ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei; ingerința în cauză nu constituie nici o expropiere nici o reglementare a folosirii bunurilor, ci cade sub prima propoziție al primului alineat al art. 1. B. Respectarea art. 1 al Protocolului nr. 1

Curtea reamintește că art. 1 al Protocolului nr. 1 cere, înainte de toate, ca o ingerință a autorității publice în bucuria dreptului la respect asupra bunurilor să fie legală: a doua propoziție al primului alineat al acestui articol nu autorizează o privare de proprietate decât "în condițiile prevăzute de lege"; al doilea alineat recunoaște statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor punând în vigoare "legi". În plus, supremația dreptului, unu din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă în totalității articolelor Convenției (hotărârile Belvedere Alberghiera c. Italia, 31524/96, 30.05.2000, § 63, Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Recolta 1996-III, pp. 850-851, § 50) și implică datoria statului sau a unei autorități publice de a se pleca unui judecății sau hotărâri pronunțate împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Hornsby precitată, p. 511, § 41). Rezultă că necesitatea de a cerceta dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69) nu poate simți trebuință decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (cf. hotărârea Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II).

Guvernul susține că neexecutarea hotărârii Consilului de Stat a fost legalizată de legea nr. 68 din 13 martie 1988, care extinzea posibilitatea de regularizare a abuzurilor în materie de construcție la cazul în care irregularitatea era constatată printr-o decizie judiciară.

Reclamanta contestă poziția Guvernului.

Curtea constatează că până la intrarea în vigoare a legii nr. 68 din 13 martie 1988 abuzurile în materie de construcție constatate printr-o decizie judiciară care dobândise autoritatea lucrului judecat nu puteau fi regularizate. În consecință, autoritățile administrative trebuiau să se conformeze deciziilor judiciare și să ordoneze, acolo unde existea necesitate, cum în cazul de față, demolarea parțială sau totală a imobilelor construite neregulat. Refuzul de a da executare deciziilor judiciare nu avea deci nicio bază legală. O asemenea concluzie o dispenseaza de a cerceta dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor individuale.

Această concluzie nu este viciat de considerație că din intrarea în vigoare a legii nr. 68 din 13 martie 1988, ingerința a dobândit o bază legală în dreptul intern. Prin urmare a existat încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta cere repararea prejudiciului material suferit și îl cifrează, sprijinindu-se pe un raport de estimare întocmit de arhitect, la 100 000 000 lire italiene (ITL) corespunzând diminuării valorii comerciale a proprietății sale.

Guvernul susține că lipsește orice legătură de cauzalitate între daunele cerute și încălcările invocate.

Curtea observă că în cazul de față ingerința în cauză privește diminuarea valorii casei reclamantei (a se vedea §34 de mai sus). Curtea, ținând seama de constatarea figurând la §38, consideră deci că trebuie acordată reclamantei o sumă cu titlu de prejudiciu material. Guvernul nefiind contestat valoarea daunelor invocate de reclamantă, Curtea acordă acesteia valoarea revendicată în întregime. B. Prejudiciu moral

Reclamanta cere de asemenea repararea prejudiciului moral lăsând-o la înțelepciunea Curții.

Guvernul consideră că constatarea încălcării ar constitui în sine, dacă se cuvine, o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea, ținând seama în special de sentimentul adânc de nedreptate datorat faptului că administrația italiană nu s-a conformat hotărârilor Consilului de Stat (a se vedea hotărârea Hornsby c. Grecia (art. 50) din 1 aprilie 1998 Recolta 1998, § 18), consideră echitabil de a acorda reclamantei 15 000 000 ITL. C. Frais și dépens

Reclamanta cere rambursarea cheltuielilor și onorariilor expuse în fața jurisdicțiilor interne cu rată de 6 000 000 ITL pentru fiecare instanță pentru un total de zece instanțe (60 000 000 ITL). Reclamanta nu a furnizat justificări în sprijinul acestei cereri. Cere de asemenea rambursarea cheltuielilor și onorariilor expuse în fața Comisiei și Curții cu rată de 24 352 000 ITL.

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții.

Ținând seama de faptul că reclamanta nu a furnizat justificări în sprijinul cererii sale privind cheltuielile și daunele expuse în fața jurisdicțiilor naționale, Curtea respinge această cerere (E.P. c. Italia, 31227/96, 16.11.1999, § 80). Pentru cheltuielile și onorariile expuse în fața instanțelor din Strasbourg, Curtea consideră rezonabil de a acorda reclamantei suma reclamată în întregime. D. Interese moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% pe an. Din aceste motive, Curtea, 1. Declară, în unanimitate, că a existat încălcare a art. 6 al Convenției; 2. Declară, în unanimitate, că a existat încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară, în unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: – 100 000 000 ITL pentru prejudiciu material, – 15 000 000 ITL pentru prejudiciu moral, – 24 352 000 ITL pentru frais și dépens, b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 2,5% pe an de la expirarea termenului menționat și până la plată; Dată în limba franceză și comunicată în scris la 20 iulie 2000 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 15918/89) dirigée contre l’Italie et dont une ressortissante de cet Etat, M me Irma Antonetto (« la requérante »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 31 août 1989 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requérante est décédée le 20 novembre 1993. L'« Associazione Culturale Italiana » (A.C.I.), héritière de la requérante, a exprimé son désir de poursuivre la procédure devant la Cour.

La requérante est représentée par M e Federico Sorrentino, avocat au barreau de Rome (Italie). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Umberto Leanza et par son co-agent, M. Vitaliano Esposito.

La requérante alléguait la violation de l’article 6 de la Convention du fait de l'impossibilité d'obtenir l'exécution d’un l'arrêt du Conseil d'Etat. Elle alléguait également que l’immeuble dont elle n’a pas pu obtenir la démolition l'a privée de la lumière et de la vue dont elle jouissait auparavant et a donc réduit la valeur de sa propriété.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 16 décembre 1999, la Cour a déclaré la requête recevable. Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

La requérante était propriétaire d'une maison sise à Turin. En 1964, la ville de Turin autorisa la construction d'un immeuble d'habitation de plusieurs étages sur un terrain voisin de la propriété de la requérante (permis de construire n° 541 du 5 mars 1964 et variation n° 226 du 9 septembre 1964). La construction de cet immeuble fut terminée courant 1967.

Estimant que le permis de construire qui avait été accordé était illégal, la requérante l'attaqua devant le Conseil d'Etat par recours du 4 septembre 1966. Par un arrêt du 17 octobre 1967, déposé au greffe le 12 décembre 1967, le Conseil d'Etat annula le permis de construire en se fondant sur trois motifs : la distance légale de 6 mètres entre les voies publiques et l'immeuble n'était pas respectée, l'immeuble dépassait la hauteur maximum prévue par le plan d'occupation des sols de la ville (la construction était de 15,70 mètres au lieu de 15 mètres), l'immeuble dépassait le volume de construction maximum autorisé dans la zone considérée.

L'arrêt du Conseil d'Etat fut notifié aux parties défenderesses, c'est-à-dire les titulaires du permis de construire et la ville de Turin, et passa en force de chose jugée. La requérante en demanda alors l'exécution, c'est-à-dire la destruction des parties de l'immeuble construites contrairement à la loi, ce qui impliquait, au cas où il ne serait pas possible de détruire une partie seulement de l'immeuble concerné, la destruction de l'immeuble tout entier. La municipalité de Turin ne s'exécuta pas.

Par conséquent, le 13 mai 1969 la requérante l'assigna devant le Conseil d'Etat en exécution de l'arrêt du 12 décembre 1967 ( giudizio di ottemperanza ). Par un arrêt du 17 février 1970, le Conseil d'Etat déclara que la municipalité était tenue d'exécuter le jugement, bien que le maire fût libre de choisir le moyen (démolition partielle ou totale) de s'y conformer ; le Conseil d'Etat ordonna en outre, pour le cas de non-exécution de l'arrêt dans un délai de 90 jours, la nomination d'un commissaire ad acta .

La commune de Turin ne s'exécuta pas, en raison d'une prétendue réduction de la hauteur de l'immeuble en question et d'une nouvelle délibération, adoptée par le Conseil municipal le 20 avril 1970, et excluant la nécessité, en l'espèce, de respecter la distance légale de 6 mètres entre les voies publiques et l'immeuble.

Le 7 octobre 1970, la requérante saisit à nouveau le Conseil d'Etat, demandant que la commune de Turin fût obligée d'exécuter l'arrêt du 12 décembre 1967. Par un arrêt partiel du 4 juillet 1972, le Conseil d'Etat annula la délibération du Conseil municipal du 20 avril 1970, et déclara que le seul moyen de remettre l'immeuble en conformité avec le droit de l'urbanisme était la démolition des parties excédentaires et, dans le cas où cela aurait compromis la stabilité de l'édifice, de l'immeuble tout entier ; il estima toutefois nécessaire l'acquisition de documents ultérieurs, et ordonna à la municipalité de les fournir dans un délai de 40 jours. Par un arrêt du 20 mars 1973, le Conseil d'Etat ordonna enfin à la Commune de Turin la démolition de l'immeuble. B. Les faits postérieurs au 1 er août 1973

La ville de Turin ne s'étant pas exécutée, la requérante l'assigna alors à nouveau le 14 décembre 1973 devant le Conseil d'Etat ; ce dernier, par un arrêt du 11 avril 1975, ordonna la démolition de l'immeuble dans un délai de 60 jours et à défaut la nomination d'un commissaire ad acta .

Le 14 août 1975, la ville de Turin mit en demeure les copropriétaires de l'immeuble litigieux (qui avaient acquis leurs appartements après la date à laquelle le Conseil d'Etat avait rendu son arrêt) de procéder à la démolition des parties de l'immeuble qui n'étaient pas conformes aux règles d'urbanisme. En date du 30 avril 1976, la ville de Turin rendit une ordonnance de démolition de l'immeuble. Cette ordonnance fit l'objet d'un recours des propriétaires de l'immeuble devant le tribunal administratif régional (TAR), puis devant le Conseil d'Etat, qui le rejetèrent par un jugement du 11 avril 1978 et par un arrêt du 24 octobre 1980 respectivement.

La municipalité de Turin chargea alors ses organes techniques d'accomplir les travaux nécessaires ; le 29 décembre 1981, elle annonça une adjudication pour les travaux de démolition partielle de l'immeuble. Aucune entreprise n'ayant participé à l'adjudication, par un acte du 12 mars 1984, le maire infligea aux titulaires du permis de construire une simple amende.

En mai 1984, la requérante s'adressa alors une nouvelle fois au Conseil d'Etat qui, par l’arrêt n° 6 du 11 janvier 1985, confirma que la ville de Turin était tenue de se conformer à l'arrêt du 12 décembre 1967, et que cette obligation consistait à rétablir - par le biais de la démolition de l'immeuble - l'ordre juridique violé par la construction litigieuse. Il souligna à cet égard que l'imposition d'une amende par la ville de Turin ne pouvait valoir exécution.

Ni la municipalité, ni le commissaire ad acta , nommé à l'échéance du délai imparti à la municipalité, ne s'exécutèrent.

Le 28 juillet 1985, la requérante s'adressa alors, une nouvelle fois, au Conseil d'Etat, qui par arrêt n° 233 du 24 avril 1986 confirma que la ville était tenue de faire exécuter la démolition de l'immeuble. Il souligna à cet égard que les dispositions de l'article 43 de la loi n° 47 de 1985 - qui permettaient de régulariser les constructions abusives même en présence de sanctions administratives non exécutées - ne pouvaient trouver application en l'espèce, l'exécution de l'arrêt ne constituant pas une sanction administrative au sens de la loi précitée.

Le refus de procéder à cette régularisation fit l'objet d'un recours devant le TAR de la part des propriétaires de l'immeuble concerné. Par un jugement du 9 avril 1987, le TAR rejeta ledit recours.

Par la suite, à la demande d'exécution formulée par la requérante, la ville et le commissaire ad acta entre-temps nommé firent valoir l'article 12 bis de la loi n° 68 du 13 mars 1988, qui étendait la possibilité de régularisation des abus en matière de construction au cas où l'irrégularité était constatée par une décision judiciaire.

La requérante saisit à nouveau le Conseil d'Etat. Par un arrêt du 1er mars 1989, le Conseil d'Etat rejeta le recours de la requérante, estimant que la situation litigieuse était couverte désormais par l'article 12 bis de la loi du 13 mars 1988 n°68.

En application de la loi du 13 mars 1988, le 26 mai 1988 la municipalité de Turin accorda aux propriétaires de l'immeuble un permis de construire permettant d'en régulariser la situation. En octobre 1988, la requérante introduisit une instance devant le TAR, visant l'annulation dudit permis de construire. Cette instance fut rejetée par le TAR dans un jugement du 16 avril 1993 et un appel contre ce jugement est toujours pendant devant le Conseil d'Etat. EN DROIT i. SUR LA VIOLATION ALLéGUéE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION

Invoquant le droit à une protection judiciaire effective, la requérante se plaint de l'impossibilité d'obtenir l'exécution de l'arrêt du Conseil d'Etat, d'abord en raison du refus de la municipalité de se conformer à l'arrêt, ensuite de manière définitive suite à l'adoption de la loi de 1988 permettant la régularisation des abus en matière de construction. Elle invoque l’article 6 de la Convention, qui se lit ainsi dans sa partie pertinente : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Le Gouvernement affirme qu’en droit italien le droit à l’exécution d’un arrêt ayant acquis la force de la chose jugée peut être restreint par des intérêts publics qui s’y opposent. La municipalité de Turin, en accordant aux propriétaires de l'immeuble un permis de construire permettant d'en régulariser la situation, a tenu compte des intérêts publics tels que protégés par la loi de 1988. Ainsi le TAR, en rejetant la demande de la requérante, dans son jugement du 16 avril 1993, a tenu compte des intérêts publics primant sur le droit de la requérante à l’exécution de l'arrêt du Conseil d'Etat.

La requérante soutient au contraire que l’administration publique a l’obligation de se conformer aux décisions judiciaires ayant acquis la force de la chose jugée. De surcroît, la requérante souligne que son droit à l’exécution de l’arrêt du Conseil d’Etat n’a pas été sacrifié au nom d’un intérêt public, mais pour protéger les intérêts des particuliers occupant l’immeuble bâti illégalement.

La requérante allègue que la loi du 13 mars 1988, qui a prétendu résoudre les problèmes liés à l’inertie des organes administratifs devant les décisions des autorités judiciaires, a violé ses droits et rendu toutes ses démarches inefficaces.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, le droit à un tribunal serait illusoire si l'ordre juridique interne d'un Etat contractant permettait qu'une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d'une partie. L'exécution d'un jugement ou arrêt, de quelque juridiction que ce soit, doit donc être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l'article 6 (voir les arrêts Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n° 22774/93, § 63 in fine , CEDH 1999-V, et Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, pp. 510-511, § 40).

Ces affirmations revêtent encore plus d'importance dans le contexte du contentieux administratif, à l'occasion d'un différend dont l'issue est déterminante pour les droits civils du justiciable. En introduisant un recours en annulation devant la plus haute juridiction administrative de l'Etat, celui-ci vise à obtenir non seulement la disparition de l'acte litigieux, mais aussi et surtout la levée de ses effets. Or, la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l'obligation pour l'administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par une telle juridiction. La Cour rappelle à cet égard que l'administration constitue un élément de l'Etat de droit et que son intérêt s'identifie donc avec celui d'une bonne administration de la justice. Si l'administration refuse ou omet de s'exécuter, ou encore tarde à le faire, les garanties de l'article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdraient toute raison d'être (cf. arrêt Hornsby précité, § 41).

En l’espèce, pendant plus de quatorze ans à compter de la date de reconnaissance par l’Italie de la compétence de la Cour pour les recours individuels (1 er août 1973) - à cette date le comportement mis en cause durait déjà depuis 6 ans (cf., mutatis mutandis , l’arrêt Foti et autres c. Italie du 10 décembre 1982, Série A n° 56, p. 18, § 53) - et en dépit de cinq arrêts en exécution, la ville de Turin a refusé de se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat du 17 octobre 1967 ordonnant la démolition totale ou partielle de l’immeuble litigieux. En s'abstenant pendant cette longue période de prendre les mesures nécessaires pour se conformer à une décision judiciaire définitive et exécutoire, les autorités nationales ont, en l'occurrence, privé les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile.

Il est vrai, comme le Gouvernement le souligne, que l’entrée en vigueur de la loi n° 68 du 13 mars 1988 a étendu la possibilité de régularisation des abus en matière de construction au cas où l'irrégularité était constatée par une décision judiciaire, privant ainsi d’effet les décisions judiciaires définitives qui, comme dans le cas d’espèce, n’avaient pas été exécutées. La Cour n’estime cependant pas nécessaire de se pencher sur la question ultérieure de savoir si à partir du 13 mars 1988 le comportement de l’administration était justifiable, car si la municipalité de Turin s’était conformée, comme elle aurait dû, à l’arrêt du Conseil d’Etat de 1967, la loi en question n’aurait eu aucun impact sur la situation de la requérante. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLéGUéE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N° 1

La requérante allègue que l’immeuble dont elle ne peut obtenir la démolition l'a privée de la lumière et de la vue dont elle jouissait auparavant et a donc réduit la valeur de sa propriété. Elle conteste le choix de privilégier des propriétaires de l’immeuble irrégulier. Elle invoque l’article 1 du Protocole n° 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement soutient que la construction de l’immeuble des voisins de la requérante ne violait aucun droit de celle-ci, d’autant plus qu’auparavant au même endroit il existait un vieil immeuble à peine plus petit que celui qui l’a remplacé. De ce fait, la requérante n’a subi aucun préjudice matériel. A. La règle applicable

Selon la jurisprudence de la Cour, l’article 1 du Protocole n° 1, qui garantit en substance le droit de propriété, contient trois normes distinctes (arrêt James et autres c. Royaume-Uni du 21 février 1986, série A n° 98, pp. 29-30, § 37) : la première, qui s’exprime dans la première phrase du premier alinéa et revêt un caractère général, énonce le principe du respect de la propriété ; la deuxième, figurant dans la seconde phrase du même alinéa, vise la privation de propriété et la soumet à certaines conditions ; quant à la troisième, consignée dans le second alinéa, elle reconnaît aux Etats contractants le pouvoir, entre autres, de réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général. La deuxième et la troisième, qui ont trait à des exemples particuliers d’atteintes au droit de propriété, doivent s’interpréter à la lumière du principe consacré par la première.

En l’espèce, la Cour observe que le refus des autorités administratives de se conformer à l’arrêt du Conseil d’Etat a eu comme conséquence le maintien en l’état de l’immeuble construit irrégulièrement, alors que cet immeuble privait partiellement de vue et de lumière la maison de la requérante en en réduisant ainsi la valeur. Dans ces circonstances, les autorités italiennes sont responsables de l’ingérence dans le droit de propriété de la requérante ; l’ingérence en question ne constitue ni une expropriation ni une réglementation de l’usage des biens, mais relève de la première phrase du premier alinéa de l’article 1. B. L’observation de l’article 1 du Protocole n° 1

La Cour rappelle que l’article 1 du Protocole n° 1 exige, avant tout et surtout, qu’une ingérence de l’autorité publique dans la jouissance du droit au respect des biens soit légale : la seconde phrase du premier alinéa de cet article n’autorise une privation de propriété que « dans les conditions prévues par la loi » ; le second alinéa reconnaît aux Etats le droit de réglementer l’usage des biens en mettant en vigueur des « lois ». De plus, la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des articles de la Convention (arrêts Belvedere Alberghiera c. Italie , 31524/96, 30.05.2000, § 63, Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil 1996-III, pp. 850-851, § 50) et implique le devoir de l’Etat ou d’une autorité publique de se plier à un jugement ou un arrêt rendus à leur encontre (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Hornsby précité, p. 511, § 41). Il s’ensuit que la nécessité de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n° 52, p. 26, § 69) ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n’était pas arbitraire (cf. arrêt Iatridis c. Grèce [GC], n° 31107/96, § 58, CEDH 1999-II).

Le Gouvernement soutient que l’inexécution de l’arrêt du Conseil d’Etat a été rendue légale par la loi n° 68 du 13 mars 1988, qui étendait la possibilité de régularisation des abus en matière de construction au cas où l'irrégularité était constatée par une décision judiciaire.

La requérante conteste la position du Gouvernement.

La Cour constate que jusqu’à l’entrée en vigueur de la loi n° 68 du 13 mars 1988 les abus en matière de construction constatées par une décision judiciaire ayant acquis la force de la chose jugée ne pouvaient pas être régularisés. Par conséquent, les autorités administratives devaient se conformer aux décisions judiciaires et ordonner, là où il y avait nécessité, comme dans le cas d’espèce, la démolition partielle ou totale des immeubles construits irrégulièrement. Le refus de donner exécution aux décisions judiciaires n’avait donc aucune base légale. Une telle conclusion la dispense de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels.

Cette conclusion n’est pas entachée par la considération qu’à partir de l’entrée en vigueur de la loi n° 68 du 13 mars 1988, l’ingérence a acquit une base légale en droit interne. Dès lors, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1. III.

La requérante réclame la réparation du préjudice matériel subi et le chiffre, s’appuyant sur un rapport d’estimation établi par un architecte, à 100 000 000 lires italiennes (ITL) correspondant à la diminution de la valeur commerciale de sa propriété.

Le gouvernement maintient qu’il manque tout lien de causalité entre les dommages réclamés et les violations alléguées.

La Cour observe qu’en l’espèce l’ingérence en cause a trait à la diminution de valeur de la maison de la requérante (voir paragraphe 34 ci-dessus). La Cour, eu égard au constat figurant au paragraphe 38, estime dès lors qu’il y a lieu d’accorder à la requérante une somme à titre de dommage matériel. Le Gouvernement n’ayant pas contesté le montant des dommages alléguées par la requérante, la Cour accorde à celle-ci le montant revendiqué en entier. B. Dommage moral

La requérante demande aussi la réparation du préjudice moral en se remettant à la sagesse de la Cour.

Le Gouvernement considère que le constat de violation constituerait en soi, le cas échéant, une satisfaction équitable suffisante.

La Cour, tenant compte en particulier du profond sentiment d’injustice dû au fait que l’administration italienne ne s’est pas conformée aux arrêts du Conseil d’Etat (voir arrêt Hornsby c. Grèce (art. 50) du 1 er avril 1998 Recueil 1998, § 18), estime équitable d’octroyer à la requérante 15 000 000 ITL. C. Frais et dépens

La requérante demande le remboursement des frais et honoraires exposés devant les juridictions internes à raison de 6 000 000 ITL pour chaque instance pour un total de dix instances (60 000 000 ITL). La requérante n’a pas fourni de justificatifs à l’appui de cette demande. Elle demande également le remboursement des frais et honoraires exposés devant la Commission et la Cour à raison de 24 352 000 ITL.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.

Compte tenu du fait que la requérante n’a pas fourni de justificatifs à l’appui de sa demande relative aux frais et dépens exposés devant les juridictions nationales, la Cour écarte cette demande (E.P. c. Italie, 31227/96, 16.11.1999, § 80). Pour les frais et honoraires exposés devant les instances de Strasbourg, la Cour juge raisonnable d’octroyer à la requérante le montant réclamé en entier. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. par ces motifs, la cour, 1. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention ; 2. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 3. Dit , à l’unanimité, a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : – 100 000 000 ITL pour dommage matériel, – 15 000 000 ITL pour dommage moral, – 24 352 000 ITL pour frais et dépens, b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; Fait en français puis communiqué par écrit le 20 juillet 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président