În cazul Sciarrotta c. Italia, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Sciarrotta c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domni C.L. Rozakis președintele Ferrari bravo, G. Bonello, P. Lorenzen, N. Vajić, Kovler Steiner judecători și al dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 7 martie 2002, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Arcangelo Sciarrotta ( reclamanta a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la 14 noiembrie 1994 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la 9 martie 1998 sub numărul de dosar 40151/98. Reclamantul este reprezentat de M. Hermann Gundel, avocat la Nuremberg. Guvernul italian ( La 10 mai 1990, reclamantul a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Napoli, funcționând ca judecător al muncii, care intenționa să obțină recunoașterea dreptului său la plata prestațiilor de invaliditate (assegno ordinario di invalidità La punerea în funcțiune a cauzei la începutul lunii 14 februarie 1991. La acea dată, judecătorul a numit un expert și a retrimis dezbaterile la 4 iulie 1991. Cu toate acestea, această audiere a fost trimisă la 19 martie 1992 din cauza absenței părților. În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea reclamantului, a prezentat cauza la 14 mai 1992. În acea zi, consiliul reclamantului l-a informat pe judecător că reclamantul - care lucra în străinătate - nu era supus competenței și a solicitat o nouă expertiză. La 9 iulie 1992 și 21 ianuarie 1993, judecătorul, care a acceptat această cerere, a numit un nou expert și a amânat cazul. La 9 iulie 1992 și 21 ianuarie 1993, expertul nu s-a prezentat, judecătorul a retrimis la instanță la 25 februarie 1993. În ziua următoare, expertul a depus jurământul și judecătorul a retrimis cauza la 14 octombrie 1993. Cu toate acestea, această audiere a fost amânată la 26 februarie 1993. Mai 1994, deoarece expertul n mai nu a depus la grefa raportul său de expertiză. Prin aceeași hotărâre, al cărei text a fost depus la grefa la 30 mai 1994, judecătorul a admis la cererea reclamantului. ÎN CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE Reclamantul a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Se referă la această teză. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 mai 1990 și s-a încheiat la 30 mai 1994. Prin urmare, a durat mai mult de patru ani pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în numeroase hotărâri (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligației de termen rezonabil În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, are o satisfacție echitabilă. Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. Taxa și cheltuielile de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 9 130 de marcuri germane (DM) pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 2 000 DM pentru cele suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată ale procedurii naționale, consideră rezonabilă suma solicitată, și anume 1 022,58 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se face referire în acest sens. Interese moratorii 17. În conformitate cu informațiile de care dispune Curtea, rata d Interes legal aplicabil în Italia la data adoptării prezentei hotărâri a fost de 3 % l an. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L 44 alin. (2) din Convenție, 1 022,58 EUR (o mie douăzeci și două de euro cincizeci și opt de cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că această sumă va majora un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 martie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modululr Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE SCIARROTTA c. ITALIE
(Requête n° 40151/98)
ARRÊT
28 mars 2002
28/06/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Sciarrotta c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Ferrari bravo,
M
me
M.
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 mars 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M.
Arcangelo
Sciarrotta («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 14 novembre 1994 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 9 mars 1998 sous le numéro de dossier 40151/98. Le requérant est représenté par M
e
Hermann Gundel, avocat à Nuremberg. Le gouvernement italien («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour (deuxième section) a déclaré la requête recevable le 12 avril 2001.
3.
Le 10 mai 1990, le requérant déposa un recours devant le juge d’instance de Naples, faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir la reconnaissance de son droit au versement des allocations d’invalidité (
assegno ordinario di invalidità
).
4.
La mise en état de l’affaire commença le 14 février 1991. A cette date, le juge nomma un expert et remit les débats au 4 juillet 1991. Toutefois, cette audience fut renvoyée au 19 mars 1992 en raison de l’absence des parties. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande du requérant, remit l’affaire au 14 mai 1992. Ce jour-là, le conseil du requérant informa le juge que le requérant - travaillant à l’étranger - ne s’était pas soumis à l’expertise et demanda une nouvelle expertise. Le juge, faisant droit à cette demande, nomma un nouvel expert et ajourna l’affaire. Les 9
juillet 1992 et 21 janvier 1993, l’expert ne s’étant pas présenté, le juge renvoya l’audience au 25
février 1993. Le jour venu, l’expert prêta serment et le juge remit l’affaire au 14 octobre 1993. Toutefois, cette audience fut ajournée au 26
mai 1994, car l’expert n’avait pas déposé au greffe son rapport d’expertise.
5.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 30
mai 1994, le juge fit droit à la demande du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
6.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
7.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
8.
La période à considérer a débuté le 10 mai 1990 et s’est terminée le 30 mai 1994.
9.
Elle a donc duré plus de quatre ans pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame un montant non précisé au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi.
14.
La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande.
B.
Frais et dépens
15.
Le requérant demande également 9 130 marcs allemands (DM) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 2 000 DM pour ceux encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme demandée, à savoir 1 022,58 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 1 022,58 EUR (mille vingt-deux euros cinquante-huit centimes) pour frais et dépens
;
b)
que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président