În cauza Pallotta c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), se află într-o cameră formată din domnii C.L. Rozakis. președintele Tulkens, mm. L. Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen mei Vajić Botomarova judecători și domnul E. Fribergh grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2002, renunță la hotărâre, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și al cărei resortisant italian, dl Carmine Pallotta ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 30 octombrie 1998 în temeiul articolului 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind Drepturile Omului). Cererea a fost înregistrată la data de 23 noiembrie 1999 sub numărul de dosar 52829/99. Reclamantul este reprezentat de M. S. Forgione, avocat în Solopaca (Benévent). Guvernul italian (atlée) este reprezentat de agentul său, dl Leanza, și de co-agentul său, dl V. Esposito. Curtea a declarat cererea admisibilă la 15 februarie 2001. La 16 mai 1994, reclamantul, în calitate de moștenitor al răposatei sale soții, a formulat o acțiune în fața instanței judecătorești din Benevent, care acționează în calitate de judecător al muncii, în vederea obținerii unui ordin de plată pentru indemnizațiile datorate, în temeiul asistenței acordate persoanelor cu handicap, de către unitatea sanitară locală (U.S.L.). Judecătorul eliberează ordinul respectiv printr-o decizie din 6 octombrie 1994. La 10 noiembrie 1994, reclamantul notifia la Banca Romei în calitatea sa de terț-garant la avanpostul de sechestru-arest la creanțe și laasignat în fața instanței judecătorești din Guardia Sanframondi (Benevent). 1995, întrucât banca, fiind constituită în procedură, a declarat că aceste creanțe erau insesizabile. Reclamantul a contestat această declarație și a solicitat judecătorului stabilirea unui termen pentru a introduce o acțiune de constatare a obligațiilor Băncii. În această privință, judecătorul și-a asumat incompetența rațională Materiae , și a stabilit un termen pentru părțile implicate pentru a prelua cauza în fața instanței competente din Benevent. La 8 mai 1995, reclamantul a atribuit Banque de Rome și L În acea zi, judecătorul, după ce a constatat absența consiliului de administrație al L'U.S.L., a dat reședința la data de 4 aprilie 1996 pentru a permite reclamantului să reînnoiască notificarea. Cu toate acestea, această audiere a fost inițiată la data de 20 aprilie 1996. februarie 1997. În ziua următoare, judecătorul, care a acceptat cererea reclamantului, a amânat la tribunal la 23 octombrie 1997 pentru a permite din nou reînnoirea notificării. Această audiere a fost amânată de două ori, la cererea reclamantului, până la 19 noiembrie 1998, apoi revocată din oficiu până la 10 iunie 1999. Legea privind sezioni stralcio. Întrucât a intrat în vigoare, președintele Tribunalului a atribuit cauza colegiului de magistrați însărcinat cu tratarea celor mai vechi cazuri (sezioni stralcio) și a stabilit o ședință la 3 februarie 2000. Cu toate acestea, această ședință nu are loc din cauza unei greve a avocaților. Între timp, la 9 iunie 1998, reclamantul a ajuns la o soluționare amiabilă cu .U.S.L. Banca neparticipantă la acest regulament, procedura a continuat astfel încât judecătorul să nu mai fie de acord cu lichidarea cheltuielilor de judecată. Cu toate acestea, la 4 martie 2000, președintele Tribunalului a trimis cauza sine die din lipsa unei săli de judecată disponibile. 10. La 30 mai 2000, în conformitate cu Legea nr. 276 din 22 iulie 1997, președintele Tribunalului a numit un judecător onorific ( Recurentul susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 12. 13 Perioada care trebuie luată în considerare a început la 10 noiembrie 1994 și procedura era încă în curs de desfășurare la 17 septembrie 2001. [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de neajunsuri față de obligația de termen rezonabil. În măsura în care Curtea constată o astfel de încălcare, această acumulare constituie o circumstanță agravantă a încălcării art. 6 alin. (1). Întrucât a examinat faptele cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde la cerința termenului rezonabil și că există încă o manifestare a practicii menționate anterior. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu este posibil ca consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 25 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 19. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 6 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral. Procedură și cheltuieli de judecată 20. Reclamantul solicită, de asemenea, 8 850 620 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedura în fața Curții și acordul la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 22. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 3 % l an. Prin aceste motive, Curtea a declarat, cu șase voturi împotriva uneia, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A spus, cu șase voturi împotriva uneia, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 6 000 EUR (șase mii EUR) pentru daune morale și 1 500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 3 % l an de la expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererile de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 28 februarie 2002, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 45 alineatul (2) din Convenție și 74 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, la persoana separată a dlui Ferrari Bravo. C.L.R. E.F. OINFORMAȚIE DIRIDENTĂ DE dl JUDECĂTOR FERRARI BRAVO Regret că trebuie să mă despart de colegii mei în cele 133 de cazuri judecate astăzi, dar cred că măsura este completă și că nu mai putem tăcea. În toate aceste cazuri Curtea, bazându-ne pe hotărârea Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, CEDH 1999-V) proclamă că în Italia există o practică contrară Convenției care rezultă dintr-o acumulare de glazură Or, este foarte posibil ca acest lucru să fie adevărat, dar trebuie să vedem, de la caz la caz, care erau circumstanțele cauzei, lucru pe care Curtea, copleșită de o avalanșă de cereri italiene, nu îl mai face. Acest lucru poate fi de înțeles, dar nu este corect. Să vedem pe scurt de ce. Mi s-a atras atenția, recunosc, faptul că afacerile de astăzi proveneau, toate, din aceeași circumscripție, în timp ce în alte locuri dispoziția incriminată (art. 6 mai 1) nu ridicase mișcări similare. Trebuia să se tragă concluzia că numai în acel loc lipsea justiția? Nu mi s-a părut așa. La o privire mai bună și luând, de exemplu, cauza Mario Francesco Palmieri c. Italia (solicitarea nr. 51022/99), în măsura în care există, desigur, posibilitatea de a obține o imagine în judecăți atât de sintetice, se vede că procesul a început la o dată (la 6 decembrie 1994, data notificării, presupun), după care prima ședință a fost stabilită aproape patru ani mai târziu, apoi a fost exmatriculată cu câteva luni până la 4 februarie 1999 (înseamnă la inițiativa grefei instanței), fără ca nimeni să nu protesteze. În acel moment cazul a fost rezolvat deoarece la 15 decembrie 1998 părțile la procesul național au ajuns la o soluție amiabilă. Dar a mai durat ceva până când judecătorul a observat că nu mai există o dispută între părți: 15 noiembrie 1999, sfârșitul activității A existat vreo pagubă pentru reclamant? În opinia mea, nu a existat nici o activitate tehnică pentru proces. ? Nu, deloc, cu excepția, poate, a celor câteva linii de activitate (repetate probabil în alte cauze). În cazul în care este deci prejudiciul moral (!) pe care reclamantul solicită de către avocatul său din Strasbourgul italian de 25 000 000 de lire (cu aproximativ 12 700 de euro) și de 8 850 620 de lire italiene de cheltuieli (care?). Curtea, desigur, nu acceptă tot ce a cerut reclamantul, însă îi oferă un cadou frumos de 5 000 EUR ca prejudiciu moral și de 1500 EUR pentru procedură (care?) în fața Curții înseși. În ce buzunare vor merge aceste sume, aș dori să știu. Sper că vor fi ale reclamantului. Același lucru se întâmplă, mutatis mutandis , pentru marea majoritate a celorlalte hotărâri. Dar, în cele din urmă, ce ar trebui să facă legiuitorul italian pentru a-și spăla păcatele Probabil, în visele anumitor judecători ai Curții, ar trebui să ajungem la un proces civil ultra-rapid, care s-ar încheia în câteva luni, poate fără un grad de recurs, sau fără un al treilea grad în Casație. Dar, cel mai probabil, acest lucru ar ridica un toll de avocați italieni mult mai grave decât hotărârile de condamnare a Curții. În plus, avem dreptul de a impune Italiei o viziune asupra procesului civil care poate exista în unele țări din Europa de Nord, dar nu în alte țări, în care procesul este atât de scump, încât este vorba doar despre chestiuni de mare importanță? Cred că cel mai bun lucru ar fi să raportăm această situație Comitetului miniștrilor Consiliului Europei în vederea unei evaluări politice a situației, altfel s-ar putea să ajungem într-o direcție care, regret, mi se pare o cale fără ieșire.
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE PALLOTTA c. ITALIE
(Requête n° 52829/99)
ARRÊT
28 février 2002
28/05/2002
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pallotta c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens,
mm.
G.
Bonello
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
juges
,
et de M. E.
Fribergh
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2002,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Carmine Pallotta («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 octobre 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»). La requête a été enregistrée le 23
novembre 1999 sous le numéro de dossier 52829/99. Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
U.
Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 15 février 2001.
3.
Le 16 mai 1994, le requérant, en qualité d’héritier de sa défunte épouse, déposa un recours devant le juge d’instance de Bénévent faisant fonction de juge du travail, tendant à obtenir une injonction de paiement pour des indemnités dues, au titre de l’assistance aux handicapés, par l’Unité Sanitaire Locale (U.S.L.). Le juge délivra ladite injonction par une décision du 6
octobre 1994.
4.
Le 10 novembre 1994, le requérant notifia à la Banque de Rome en sa qualité de tiers-garant l’exploit de saisie-arrêt des créances et l’assigna devant le juge d’instance de Guardia Sanframondi (Bénévent). Le 1
er
février
1995, la Banque, s’étant constituée dans la procédure, déclara que lesdites créances étaient insaisissables. Le requérant contesta cette déclaration et sollicita du juge la fixation d’un délai afin d’introduire une action tendant au constat des obligations de la Banque. A cet égard, le juge releva son incompétence
ratione materiae
, et fixa un délai aux parties pour reprendre l’affaire devant le tribunal compétent de Bénévent.
5.
Le 8 mai 1995, le requérant assigna la Banque de Rome et l’U.S.L. devant le tribunal de Bénévent afin qu’il constatât les obligations du tiers-garant (
accertamento dell’obbligo del terzo
).
6.
La mise en état de l’affaire commença le 16 novembre 1995. Ce jour-là, le juge, ayant constaté l’absence du conseil de l’U.S.L., remit l’audience au 4 avril 1996 afin de permettre au requérant de renouveler la notification de l’assignation. Toutefois, cette audience fut renvoyée d’office au 20
février 1997. Le jour venu, le juge, faisant droit à la demande du requérant, reporta l’audience au 23 octobre 1997 afin de permettre à nouveau le renouvellement de la notification. Cette audience fut reportée à deux reprises, à la demande du requérant, jusqu’au 19 novembre 1998, puis renvoyée d’office jusqu’au 10 juin 1999.
7.
La loi concernant les
sezioni stralcio
étant entrée en vigueur, le président du tribunal attribua l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes (
sezioni stralcio
) et fixa une audience au 3 février 2000. Toutefois, cette audience ne se tint pas en raison d’une grève des avocats.
8.
Entre-temps, le 9 juin 1998, le requérant était parvenu à un règlement amiable avec l’U.S.L. La Banque n’ayant pas pris part à ce règlement, la procédure se poursuivit afin que le juge statuât sur la liquidation des dépens.
9.
Toutefois, le 4 mars 2000 le président du tribunal renvoya l'affaire
sine die
faute de salle d'audience disponible.
10.
Le 30 mai 2000, en application de la loi n° 276 du 22 juillet 1997, le président du tribunal chargea un juge honoraire (« Giudice Onorario Aggregato ») de l’affaire. Le 16 octobre 2000, le juge fixa l’audience de présentation des conclusions au 17 septembre 2001.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
12.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
13.
La période à considérer a débuté le 10 novembre 1994 et la procédure était encore pendante au 17 septembre 2001.
14.
Elle avait à cette date duré six ans et dix mois pour une instance.
15.
La Cour rappelle avoir constaté dans de nombreux arrêts (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n° 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
16.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
17.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
18.
Le requérant réclame 25 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu’il aurait subi.
19.
La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 6 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral.
B.
Frais et dépens
20.
Le requérant demande également 8 850 620 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
21.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt
Bottazzi
précité, § 30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
22.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 3 % l
’
an.
1.
Dit
, par six voix contre une, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 3 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, les demandes de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 février 2002, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée de M.
Ferrari Bravo.
E.F.
Je regrette de devoir me dissocier de mes collègues dans les 133 affaires jugées aujourd’hui, mais je crois que la mesure est comble et que l’on ne peut plus se taire.
Dans toutes ces affaires la Cour, en se fondant sur l’arrêt Bottazzi c.
Italie [GC], n°
34884/97, CEDH 1999-V) proclame qu’en Italie il existe “une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquement” à l’exigence que la cause soit entendue dans un délai raisonnable. Ceci dit, elle condamne l’Italie pour violation de l’article 6
§
1.
Or, il est bien possible que cela soit vrai mais il faut voir, cas par cas, quelles étaient les circonstances de l’affaire, chose que la Cour, débordée par une avalanche de requêtes italiennes, ne fait désormais plus.
Ceci est peut-être compréhensible, mais n’est pas juste. Voyons brièvement pourquoi.
Mon attention a été attirée, je l’avoue, par le fait que les affaires décidées aujourd’hui venaient,
toutes
, de la même circonscription alors qu’à d’autres endroits la disposition incriminée (l’article 6 § 1) n’avait pas soulevé des mouvements similaires. Devait-on conclure que seulement à cet endroit-là la justice faisait défaut
? Cela ne me semblait pas.
A mieux y regarder et prenant par exemple l’affaire
Mario Francesco Palmieri c. Italie
(requête n° 51022/99), dans la mesure bien entendu où l’on peut se faire une idée dans des jugements si synthétiques, on voit que le procès a commencé à une date (le 6
décembre 1994, date de la notification, je suppose), après quoi
la première audience
a été fixée presque quatre ans plus tard, puis renvoyée de quelques mois jusqu’au 4
février 1999 (je suppose à l’initiative du greffe du tribunal)
sans que personne ne proteste
. A ce moment-là l’affaire avait été résolue car le 15 décembre 1998 les parties au procès national étaient parvenues à un
règlement amiable
! Mais il fallut encore un certain temps pour que le juge constate qu’il n’y avait plus de différend entre les parties
: 15 novembre 1999, fin de l’activité
!
Y a-t-il eu un dommage pour le requérant
? A mon avis aucun. Y a-t-il eu une activité technique pour le procès
? Pas du tout, sauf, peut-être, les quelques lignes de l’exploit (répétées probablement dans d’autres affaires). Où est donc le préjudice moral (!) que le requérant fait réclamer par son avocat strasbourgeois à hauteur de 25
000
000
lires italiennes (maintenant 12 700 euros (EUR) environ) et de 8
850
620
lires italiennes de frais (lesquels
?).
La Cour, évidemment, ne concède pas tout ce que le requérant avait demandé, mais toutefois lui fait un beau cadeau de 5 000 EUR à titre de préjudice moral et de 1500
EUR pour la procédure (laquelle
?) devant la Cour elle-même. Dans quelles poches iront ces sommes, j’aimerais bien le savoir. J’espère que ce seront celles du requérant.
La même chose arrive,
mutatis mutandis
, pour la grande majorité des autres arrêts.
Mais enfin que devrait faire le législateur italien pour laver ses péchés
? Probablement, dans les rêves de certains juges de la Cour, on devrait arriver à un procès civil ultra-rapide qui se solderait en quelques mois, peut-être sans degré d’appel, ou sans troisième degré en cassation. Mais cela soulèverait très probablement un tollé des avocats italiens bien plus grave que les arrêts de condamnation de la Cour. Et puis, a-t-on le droit d’imposer à l’Italie une vision du procès civil qui existe peut-être dans certains pays de l’Europe du Nord mais pas ailleurs, des pays dans lesquels, d’autre part, le procès est si cher que l’on y recourt seulement dans des affaires de grande importance
? La chose, à mon avis, est fort douteuse.
Je pense que la meilleure chose serait de signaler cette situation au Comité des Ministres du Conseil de l’Europe aux fins d’une évaluation politique de la situation. Autrement on risque de se lancer dans une voie qui, je le regrette, me semble vraiment une voie sans issue.