Decizia nr. 1047/07 Mehmet Mevlüt ASLAN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 16 decembrie 2014 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Paul Lemmens, Egidijus Kūris, judecători și Abel Campos, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 19 decembrie 2006, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Mehmet Mevlüt Aslan, este un cetățean turc, născut în 1983 și locuiește în Diyarbakır. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna R. Efe Tanrıkulu, un avocat practicant în Diyarbakır. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. În 2003, când reclamantul a fost un conscript în armată, el a suferit de herniere a discului lombar. Apoi, el a fost tratat în Spitalul Militar Gümüșsuyu și la 3 mai 2004 a fost supus unei operații hemi-laminectomiectomică și discoctomie ( hemipartiel laminektomi ve diskektomi ). În ciuda tratamentului pe care l-a primit, problema de sănătate a reclamantului nu s-a îmbunătățit și chiar s-a deteriorat după descărcarea de către armată. Reclamantul a solicitat Ministerului Apărării și a solicitat tratament care presupune că herniare a discului lombar la 5 decembrie 2005, Ministerul Apărării a respins cererea reclamantului pe baza faptului că nu exista nicio relație directă între serviciul militar și herniarea discotecului lombar pe care l-a suferit. La 9 decembrie 2012, reclamantul s-a dus la Spitalul de Stat Diyarbakır. Potrivit raportului medical emis în aceeași zi, reclamantul a fost diagnosticat ca suferind un handicap de 40 %. Potrivit argumentelor reclamantului, medicul care l-a examinat în Spitalul de Stat Diyarbakır a declarat verbal că invaliditatea sa a fost rezultatul neglijenței medicale efectuate de medicii militari. La 13 februarie 2006, reclamantul a solicitat pentru compensare Ministerului Apărării în ceea ce privește handicapul său. El a afirmat că, din cauza neglijenței medicale, herniarea discologică lumbarului sa s-a deteriorat și a suferit prejudiciu material, deoarece nu a putut continua să lucreze. După concedierea tacită a cererii de către autoritățile administrative, reclamantul, fiind convins că invaliditatea sa a fost cauzată de neglijență medicală, a inițiat proceduri de compensare în fața Curții Supreme de Administrație Militară. El a căutat un total de 100.000 de lire turce (TRY) (60.000 euro (EUR) la momentul respectiv) în compensare atât pentru prejudiciu material, cât și pentru prejudiciu moral. La 17 mai 2006, Curtea Supremă de Administrație Militară a hotărât că reclamantul nu a îndeplinit condiția de a fi eligibil pentru asistență juridică, deoarece nu a prezentat niciun document care să dovedească indigența sa, care este necesară în temeiul articolului 465 din Codul de Procedură Civilă (CCP). La 23 mai 2006 și 29 Iunie 2006 respectiv, reclamantul a fost notificat că a trebuit să plătească TRY 1.409 (aproximativ 767 EUR) în taxe de judecată în termen de o lună, pentru ca procedura să continue, iar faptul că nu s-ar putea face acest lucru ar duce la întreruperea procedurii. Pe 13 septembrie 2006, Curtea Supremă de Administrație Militară a hotărât să întrerupă procedura. art. 56 din Legea nr. 1602 privind Curtea Supremă Administrativă Militară prevede că atunci când o Curte Supremă Administrativă Militară stabilește o cerere de asistență juridică, aceaceasta ar trebui să aplice dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Civilă (CCP). 10. art. 465 din CCP prevede că o cerere de asistență juridică poate fi acordată numai dacă reclamantul prezintă dovezi în sprijinul cazului său. 11. În conformitate cu art. 468 din CCP, pentru a stabili dacă persoana care solicită asistență juridică are sau nu mijloace suficiente, el sau ea trebuie să prezinte o declarație a mijloacelor sale, un alt certificat care indică dacă persoana deține sau nu orice proprietate și o atestare cu privire la cât de mult, dacă este cazul, impozitul pe care l-a plătit. art. 469 din CCP prevede că deciziile privind asistența judiciară sunt definitive și nu pot fi invocate. Reclamantul s-a plâns că refuzul de acordare a asistenței juridice în legătură cu cazul său de compensare a încălcat dreptul de acces la o instanță. Invocă articolele 2, 6 § 1 și 13 din Convenție. Reclamantul s-a plâns că refuzul de acordare a asistenței juridice în legătură cu cazul său de compensare a încălcat dreptul său de acces la o instanță în temeiul articolului 6 § 1 și că, referindu-se la incapacitatea sa de a iniția procedurile de compensare, a invocat încă o încălcare a articolelor 2 și 13 din convenție. 15. Guvernul nu a contestat faptul că reclamantul se află într-o situație financiară slabă, însă, Guvernul a subliniat că sunt necesare taxe judiciare pentru a asigura administrarea corectă a justiției și prevenirea cererilor vexative. În observațiile lor, Guvernul a afirmat că reclamantul nu a prezentat dovezile necesare pentru a dovedi indigența sa care constituie o condiție legală eligibilă pentru asistență juridică, susținând că reclamantul nu a fost calificat pentru asistență juridică, deoarece nu a furnizat certificatul de indigență necesar în conformitate cu art. 465 din CCP. 16. Curtea constată că principalul motiv al concediului cererii de asistență juridică a reclamantului a fost neconformitatea sa cu legislația și procedurile interne. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile din cauza eșecului său în respectarea cerințelor procedurale (a se vedea Nold v. Germania , nr. 27250/02, § 88, 29 iunie 2006, și Bingölbalı și alții v. Turcia (dec.), nr. 18443/08, 28 iunie 2011). Reclamantul nu se poate presupune că a inițiat în mod corespunzător procedurile interne în absența unui certificat care își afișează indigența. 17. În consecință, Curtea declară cererea inadmisibilă pentru neepuverirea recourslor interne în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Abel Campos Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului
Application no. 1047/07
Mehmet Mevlüt ASLAN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 16
December 2014 as a Committee composed of:
Nebojša Vučinić,
President,
Paul Lemmens,
Egidijus Kūris,
judges,
and Abel Campos,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 19 December 2006,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Mehmet Mevlüt Aslan, is a Turkish national, who was born in 1983 and lives in Diyarbakır. He was represented before the Court by Ms R. Efe Tanrıkulu, a lawyer practising in Diyarbakır. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
A.
The circumstances of the case
2.
In 2003, when the applicant was a conscript in the army, he suffered from lumbar disc herniation. Subsequently, he was treated in Gümüșsuyu Military Hospital and on 3 May 2004 underwent a hemi-laminectomy and discectomy operation (
hemipartiel laminektomi ve diskektomi
). Despite the treatment he received, the applicant’s health problem did not improve and even deteriorated after his discharge from the Army.
3.
The applicant applied to the Ministry of Defence and requested treatment alleging that the
lumbar disc herniation
he suffered occurred as a result of his military service. On 5 December 2005, the Ministry of Defence rejected the applicant’s request on the basis that there was no direct relation between the military service and the lumbar disc herniation he had suffered.
4.
On 9 December 2012, the applicant went to the Diyarbakır State Hospital. According to the medical report issued on the same day, the applicant was diagnosed as suffering a 40
% disability. According to the applicant’s submissions, the doctor who examined him in the Diyarbakır State Hospital verbally stated that his disability was a result of medical negligence conducted by the military doctors.
5.
On 13 February 2006 the applicant applied to the Ministry of Defence for compensation in respect of his disability. He alleged that, on account of medical negligence, his lumbar disc herniation deteriorated and he had sustained pecuniary damage as he was not able to continue working.
6.
Following tacit dismissal of the claim by the administrative authorities, the applicant, being convinced that his disability was caused by medical negligence, initiated compensation proceedings before the Supreme Military Administrative Court. He sought a total of 100,000 Turkish liras (TRY) (60,000 euros (EUR) at the time) in compensation for both pecuniary and non-pecuniary damage.
7.
The applicant also requested legal aid for the court fees. On 17
May 2006 the Supreme Military Administrative Court decided that the applicant did not fulfil the prerequisite to be eligible for legal aid because he did not submit any document to prove his indigence, which was required under Article
465 of the Code of Civil Procedure (CCP). On 23 May 2006 and 29
June 2006 respectively, the applicant was notified that he had to pay TRY
1,409 (approximately EUR 767) in court fees within one month in order for the proceedings to continue, and that failure to do so would result in the discontinuation of the proceedings.
8.
The applicant failed to pay the court fees. On 13 September 2006 the Supreme Military Administrative Court decided to discontinue the proceedings.
B.
Relevant domestic law and practice
9.
Article 56 of Law no. 1602 on Supreme Military Administrative Courts provides that when a Military Supreme Administrative Court determines a legal aid request, it should apply the relevant provisions of the Code of Civil Procedure (CCP).
10.
Article 465 of the CCP states that a request for legal aid may only be granted if the claimant submits evidence in support of his or her case.
11.
According to Article 468 of the CCP, in order to determine whether or not the person applying for legal aid has sufficient means, he or she shall be required to submit a statement of his or her means, another certificate indicating whether or not the individual owns any property and an attestation regarding how much, if any, tax he or she had paid. These certificates should be obtained from the appropriate domestic authorities.
12.
Article 469 of the CCP provides that decisions regarding legal aid are final and cannot be appealed against.
13.
The applicant complained that the refusal to grant him legal aid in connection with his compensation case had infringed his right to access to a court. He invokes Articles 2, 6 § 1 and 13 of the Convention.
14.
The applicant complained that the refusal to grant him legal aid in connection with his compensation case had infringed his right of access to a court under Article 6 § 1 and by referring to his inability to initiate compensation proceedings he further invoked a violation of Articles
2 and
13 of the Convention.
15.
The Government did not dispute that the applicant was in a poor financial situation. However, the Government pointed out that court fees were required in order to ensure the proper administration of justice and prevent vexatious applications. In their observations, the Government stated that the applicant failed to submit the required evidence to prove his indigence which was a legal prerequisite to be eligible for legal aid. They maintained that the applicant had not qualified for legal aid, as he had not provided the certificate of indigence required according to Article 465 of the CCP.
16.
The Court notes that the main reason for the dismissal of the applicant’s legal aid request was his non-compliance with domestic law and procedures. The applicant therefore failed to exhaust available domestic remedies due to his own failure in observing the procedural requirements (see
Nold v. Germany
, no.
27250/02, § 88, 29 June 2006, and
Bingölbalı and others v. Turkey
(dec.), no
18443/08, 28 June 2011). The applicant cannot be assumed to have initiated the domestic proceedings properly in the absence of a certificate displaying his indigence.
17.
Accordingly, the Court declares the application inadmissible for non
‑
exhaustion of domestic remedies under Article 35 § 1 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Abel Campos
Nebojša Vučinić
Deputy Registrar
President