CASE OF TRANČÍKOVÁ v. SLOVAKIA

RESPONDENT

SVK

HOTĂRÂRE

13.01.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Civil proceedings;Article 6-1 - Public hearing)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF TRANČÍKOVÁ v. SLOVAKIA (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1939 și trăiește în Bratislava. Reclamantul a luat o acțiune în fața Curții de District Trnava (Okresný súd) la 6 iulie 2007 susținând că un individ („acuzat”) a confiscat ilegal un camion aparținând ei și că îl păstra fără titlu bun. Prin urmare, ea a cerut instanței să ordone inculpatului să returneze vehiculul la ea. La 2 martie 2009, inculpatul a depus observațiile sale în răspuns, explicând în detaliu istoricul și statutul juridic al vehiculului. Curtea de District a auzit cauza la 10 august, 23 septembrie și 28 octombrie 2009. Avocatul reclamantului a fost prezent la toate aceste audieri, precum și reclamantul însuși, cu excepția primei. În plus, la 26 octombrie 2009, reclamantul a consultat dosarul instanței din proprie inițiativă. La încheierea ultimei ședințe menționate, Curtea de District și-a pronunțat hotărârea de respingere a acțiunii. În acest sens, a constatat că reclamantul nu a demonstrat că a achiziționat în mod legal titlul vehiculului și a concluzionat că pârâtul l-a achiziționat în mod legal prin achiziționarea de la receptorul desemnat să acționeze în legătură cu insolvența proprietarului precedent al vehiculului, o entitate juridică cu care a fost implicat reclamantul. 10. Reclamantul a depus un recurs (odvolanie) care a contestat în bloc evaluarea faptelor și interpretarea și aplicarea legii relevante. 11. În răspunsul la o cerere scrisă specifică a Curții de District din 21 ianuarie 2010, ea a contestat ca apelul să fie hotărât fără o audiere publică. 12. La 5 februarie 2010, inculpatul a depus observațiile sale ca răspuns la apel, contestarea motivelor sale procedurale, de fond și de fapt și, din nou, a interogat statutul juridic și istoricul vehiculului. 13. Potrivit unui dosar scris și al procesului-verbal prezentat de Guvern, la 20 octombrie 2010, un anunț a fost prezentat pe tabelul oficial al Curții Regionale de Trnava (Krajský súd) care a declarat că apelul reclamantului va fi decis în sediile din 27 octombrie 2010, iar hotărârea Curții Regionale a fost pronunțată public la data respectivă. 14. Prin această hotărâre, Curtea Regională a respins recursul reclamantului, susținând concluziile instanței de primă instanță și constatând că, în apelul său, reclamantul nu a prezentat nicio nouă informație relevantă pentru a respinge aceste concluzii. Nu s-a avut nici o audiere a recursului. În versiunea scrisă a hotărârii, nu se menționează observațiile inculpatului. 15. La 15 decembrie 2010, reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept (dovolanie). Ea s-a bazat pe art. 237 litera (f) din Codul de Procedură Civilă (Legea nr. 99/1963 Col., astfel cum a fost modificată) („CPC”), în temeiul căreia un astfel de recurs era admisiv dacă instanța a împiedicat o parte la procedură să persecute o procedură în fața lor. Ea a invocat, de asemenea, art. 6 § 1 din Convenție și a susținut, printre altele, (i) că Curtea de Apel a decis asupra recursului său fără a fi avut o audiere publică, în ciuda obiecției sale la acest mod de acțiune; (ii) că observațiile inculpatului în răspuns la recursul său nu au fost comunicate la ea; și (iii) că Curtea de Apel nu a reușit să o convoce într-o pronunțare publică a hotărârii sale, ci că, într-adevăr, nu a pronunțat această hotărâre publică. 16. La 20 aprilie 2011, Curtea Supremă (Najvyší súd) a declarat recursul reclamantului inadmisibil, fără să examineze fondurile cauzei. Nu a avut nici o audiere și a hotărât în camera. 17. Curtea Supremă a făcut trimitere la art. 214 din CCP în temeiul căruia, după caz, la momentul respectiv, un recurs ar putea fi hotărât fără o audiere, cu excepția cazului în care (i) dovezi ar trebui reexaminate sau trebuie luate noi dovezi, (ii) instanța de primă instanță nu a avut o audiere; sau (iii) a fost solicitată o audiere având în vedere o chestiune de interes public semnificativ. Curtea Supremă a observat că nu a apărut niciuna dintre aceste criterii, având în vedere că nu era necesar ca Curtea Regională să organizeze o audiere a recursului reclamantului. 18. Curtea Supremă a observat, de asemenea, că, în temeiul jurisprudenței Curții Constituționale, o instanță care nu comunică unei părți o acuzație formulată de cealaltă parte ar constitui în mod normal o încălcare a principiilor egalității de arme și a procedurilor adversare. Cu toate acestea, nu a existat o astfel de consecință în cazul în care instanța în cauză nu a bazat decizia sa pe depunerea necomunicată. Curtea Supremă a remarcat, de asemenea, că, deși nu există obligația legală de a comunica observațiilor recurente formulate în răspuns la recursul în cauză, în cazul în care recursul ar trebui determinat fără a desfășura o audiere, observațiile „ar trebui, în mod normal, să fie comunicate recurentei”. Curtea Supremă a adăugat că, totuși, aceste observații „ar trebui să fie comunicate recurentei numai dacă acestea au avut o influență concludentă asupra deciziei Curții de Apel. În acest sens, referindu-se la conținutul dosarului, Curtea Supremă a susținut că observațiile formulate de inculpat în răspunsul la recursul reclamantului nu au avut niciun impact asupra hotărârii Curții regionale și a concluzionat că, prin urmare, nerelevarea acestor observații către reclamant a fost respinsă în termeni juridici. 19. Curtea Supremă a menționat, de asemenea, art. 156 din CCP, în temeiul căruia o hotărâre trebuie să fie întotdeauna pronunțată public (punctul 1) și, în chestiuni hotărâte fără audiere, timpul și locul de pronunțare trebuie anunțat la consiliul oficial de notificare al instanței respective, cel puțin cinci zile înainte de pronunțare (punctul 3). Curtea Supremă a făcut trimitere în continuare la conținutul dosarului și, în special, la procesul de pronunțare publică a hotărârii atacate, pe baza căreia a concluzionat că, în cazul în cauză, părțile au fost notificate în mod corespunzător de eliberarea publică a hotărârii, că hotărârea a fost pronunțată în mod corespunzător și că toate normele aplicabile au fost respectate. 20. În suma, Curtea Supremă a concluzionat că niciunul dintre argumentele reclamantului nu a constituit motiv pentru admiterea recursului asupra punctelor de drept pentru examinare în fond. 21. La 26 iunie 2011, reclamantul a depus o plângere împotriva hotărârilor instanțelor obișnuite la Curtea Constituțională (Ústavný súd). La 7 iulie 2011, Curtea Constituțională a declarat plângerea inadmisibilă. Acesta nu a avut nici o audiere și a hotărât în cadrul camerelor, citand îndeaproape decizia Curții Supreme și nu a constatat nici o deficiență relevantă din punct de vedere constituțional. Hotărârea Curții Constituționale a fost acordată reclamantului la 21 septembrie 2011.

The applicant was born in 1939 and lives in Bratislava. 6. The applicant brought an action before the Trnava District Court (Okresný súd) on 6 July 2007 arguing that an individual (“the defendant”) had unlawfully seized a lorry belonging to her and that he was retaining it without good title. Accordingly, she asked the court to order the defendant to return the vehicle to her. 7. On 2 March 2009 the defendant filed his observations in reply, explaining in detail the history and legal status of the vehicle. 8. The District Court heard the case on 10 August, 23 September and 28 October 2009. The applicant’s lawyer was present at all of these hearings, as was the applicant herself, except for the first one. In addition, on 26 October 2009, the applicant consulted the court’s case file on her own initiative. 9. At the conclusion of the last-mentioned hearing, the District Court pronounced its judgment dismissing the action. In doing so, it found that the applicant had failed to show that she had lawfully acquired title to the vehicle and concluded that the defendant had lawfully acquired it by way of purchase from the receiver appointed to act in connection with the insolvency of the vehicle’s previous owner, a legal entity with which the applicant had been involved. 10. The applicant lodged an appeal (odvolanie) contesting en bloc the District Court’s assessment of the facts and the interpretation and application of the relevant law. 11. In response to a specific written request by the District Court dated 21 January 2010, she objected to having her appeal decided without a public hearing. 12. On 5 February 2010 the defendant filed his observations in reply to the appeal, contesting its procedural, substantive and factual grounds and again querying the legal status and history of the vehicle. 13. According to a written record and minutes submitted by the Government, on 20 October 2010 a notice was displayed on the official noticeboard of the Trnava Regional Court (Krajský súd) stating that the applicant’s appeal would be decided in chambers on 27 October 2010 and the Regional Court’s judgment was publicly pronounced on that date. 14. By that judgment, the Regional Court dismissed the applicant’s appeal, endorsing the findings of the first-instance court and finding that, in her appeal, the applicant had not submitted any relevant new information to refute those findings. No hearing of the appeal was held. In the written version of the judgment, no mention is made of the defendant’s observations. 15. On 15 December 2010 the applicant lodged an appeal on points of law (dovolanie). She relied on Article 237 (f) of the Code of Civil Procedure (Law no. 99/1963 Coll., as amended) (“the CCP”), under which such an appeal was admissible if the courts had prevented a party to the proceedings from pursuing a case before them. She also invoked Article 6 § 1 of the Convention and argued, inter alia, (i) that the Court of Appeal had ruled on her appeal without having held a public hearing, despite her objection to such a course of action; (ii) that the defendant’s observations in reply to her appeal had not been communicated to her; and (iii) that the Court of Appeal had not only failed to summon her to a public pronouncement of its judgment but had, indeed, failed to pronounce that judgment publicly at all. 16. On 20 April 2011 the Supreme Court (Najvyšší súd) declared the applicant’s appeal inadmissible without examining the merits of the case. It held no hearing and decided in chambers. 17. The Supreme Court referred to Article 214 of the CCP under which ‒ as applicable at the relevant time ‒ an appeal could be decided without a hearing unless (i) evidence had to be re-examined or new evidence had to be taken, (ii) the first-instance court had not held a hearing; or (iii) a hearing was called for in view of an issue of significant public interest. The Supreme Court observed that none of these criteria had arisen, in view of which there had been no need for the Regional Court to hold a hearing of the applicant’s appeal. 18. The Supreme Court further observed that, under the case-law of the Constitutional Court, a failure by a court to communicate to one party a submission made by the other party would normally constitute a violation of the principles of equality of arms and adversarial proceedings. However, there was no such consequence if the court concerned did not base its decision on the non-communicated submission. The Supreme Court also noted that, although there was no statutory duty to communicate to an appellant observations made in reply to the appeal in question, if the appeal was to be determined without holding a hearing, then the observations normally “should” be communicated to the appellant. The Supreme Court added that, however, such observations “should” be communicated to the appellant only if they had a conclusive influence on the decision of the Court of Appeal. In that regard, referring to the contents of the case file, the Supreme Court held that the observations made by the defendant in reply to the applicant’s appeal had had no impact at all on the Regional Court’s decision and concluded that, consequently, the failure to communicate those observations to the applicant was irrelevant in legal terms. 19. The Supreme Court also referred to Article 156 of the CCP, pursuant to which a judgment must always be pronounced publicly (paragraph 1) and, in matters decided without a hearing, the time and place of the pronouncement must be announced on the official notice board of the given court no less than five days before the pronouncement (paragraph 3). The Supreme Court further referred to the contents of the case file and, in particular, to the minutes concerning the public pronouncement of the contested judgment, on the basis of which it concluded that, in the case at hand, the parties had properly been notified of the public delivery of the judgment, that the judgment had properly been pronounced, and that all of the applicable rules had been complied with. 20. In sum, the Supreme Court concluded that none of the applicant’s arguments constituted any ground for admitting her appeal on points of law for examination on the merits. 21. On 26 June 2011 the applicant lodged a complaint against the ordinary courts’ decisions with the Constitutional Court (Ústavný súd). She relied, inter alia, on Article 127 of the Constitution (individual complaint) and Article 6 § 1 of the Convention, advancing essentially the same arguments as in her appeal on points of law. 22. On 7 July 2011 the Constitutional Court declared the complaint inadmissible. It held no hearing and decided in chambers, citing extensively from the Supreme Court’s decision and finding no constitutionally relevant flaw in it. The Constitutional Court’s decision was served on the applicant on 21 September 2011.

§ Cauze similare