TAUBENBERGS v. LATVIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
TAUBENBERGS v. LATVIA (CtEDO, 2015)
Comunicat la 16 martie 2015 CUARTĂ SECȚIUNE Cererea nr. 36148/11 Raitis TAUBENBERGS împotriva Letoniei depusă la 31 octombrie 2011 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Raitis Taubenbergs, este un național leton, născut în 1978 și trăiește în Saldus. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Într-o dată necunoscută, reclamantul a fost condamnat și a fost impusă o condamnare la închisoare. În perioada mai 2007-a aprilie 2009 a lucrat la cantina din închisoarea Matisa și Penitenciarul Central de Riga. În martie 2009, reclamantul a introdus o cerere civilă împotriva administrației penitenciare care a solicitat salariul nerambursător pentru munca efectuată în cantină. În 16 februarie 2010 un judecător al Curții de districtul Riga City Latgale a refuzat jurisdicția și a întrerupt procedura. Decizia a declarat că cererile de compensare care rezultă din acte administrative nu au fost supuse jurisdicției civile. După mai multe decizii procedurale, decizia finală a fost adoptată la 22 septembrie. 2010 atunci când Senatul Curții Supreme în substanță a susținut hotărârea instanței superioare. Senatul a susținut că, în conformitate cu art. 51 alineatul (6) din Codul de aplicare a condamnărilor (Sodu izpildes kodekss) și punctul 6 din Regulamentul Cabinetului de Miniștri nr. 481 intitulat „Ordinea de angajare a persoanelor condamnate în instituțiile de detenție” (MK noteikumi Nr. 481 „Notiesāto personau nodarbināšanas kārtība brīvības la emšanas iesādēs” ), în perioada 2007-2009, relația de ocupare a forței de muncă a persoanelor condamnate în instituțiile de detenție a fost reglementată de acte administrative emise de administrația instituției de detenție și nu de contracte de drept privat. Prin urmare, un recurs împotriva unor astfel de acte administrative ar trebui inițiat în conformitate cu procedura prevăzută în Legea de procedură administrativă. Procedura administrativă La 5 noiembrie 2010, reclamantul a solicitat administrației penitenciare să reînnoiască termenul procedural pentru depunerea unei plângeri împotriva actelor administrative prin care administrarea instituției de detenție i-a aplicat rate orare mai mici decât cele stabilite în legislația respectivă la momentul material. El susține că a ratat termenul statutar din cauza încercării de a soluționa litigiul în instanțe civile. Potrivit reclamantului, în circumstanțe identice, instanțele civile au stat în favoarea unui alt reclamant și, prin urmare, reclamantul ar putea aștepta în mod rezonabil ca instanța civilă să fie o soluție eficace în acest tip de litigiu. 2010 administrația penitenciară a respins cererea reclamantului de reînnoire a termenului de depunere a unei plângeri. Instituția nu a recunoscut încercarea reclamantului de a institui proceduri civile ca motiv justificabil pentru a reînnoi termenul. De asemenea, decizia se referă la modificările Codului de aplicare a condamnării care a intrat în vigoare la 21 mai 2009 și a prevăzut în mod explicit că toate litigiile privind ocuparea forței de muncă în instituțiile de detenție ar trebui să fie aduse în fața instanțelor civile. În consecință, administrația penitenciare a susținut că, fără îndoială, toate litigiile privind ocuparea forței de muncă ridicate de condamnați angajati înainte de 21 mai 2009 ar trebui rezolvate în conformitate cu Legea de procedură administrativă. La 3 februarie 2011, Curtea de District Administrativ a solicitat președinților Senatului Curții Supreme să decidă de atribuire a competenței în ceea ce privește plângerea reclamantului. Curtea de District Administrativ, în cererea sa, a făcut trimitere unei hotărâri de 12 Octombrie 2010 adoptată de Senatul Curții administrative care, în circumstanțe factuale comparabile, a decis că litigiul se află în sfera dreptului privat și, prin urmare, în afara jurisdicției administrative. Cererea se referă, de asemenea, la proceduri civile referitoare la un litigiu identic care rezultă din relațiile cu ocuparea forței de muncă în închisoare. Septembrie 2009 Senatul Curții Supreme a susținut hotărârea din 16 iunie 2008 adoptată de Curtea Regională Zemgale. Hotărârea a fost adoptată în favoarea reclamantului la care administrația penitenciară a fost ordonată să plătească salariul nesemnat. 10. La 25 februarie 2011 trei președinți ai Senatului Curții Supreme au hotărât că plângerea reclamantului ar trebui evaluată de către instanță administrativă. Decizia s-a bazat pe motivul că înaintea amendamentelor din 21 mai În 2009 la Codul de aplicare a sentinței, atribuția competenței în litigiile privind ocuparea forței de muncă nu a fost formulată în mod clar. De asemenea, s-a remarcat că decizia vizată de a acorda reclamantului acces la instanță, precum și de a-i oferi soluții eficace. 11. 2011 Tribunalul de District Administrativ a respins plângerea reclamantului și a refuzat să reînnoiască termenul pentru depunerea unei plângeri. Curtea a reamintit că un reclamant ar putea fi scuzit pentru nerespectarea unui termen legal numai în cazul unor circumstanțe care depășesc controlul reclamantului. 2010 reclamantul a fost conștient de faptul că reclamația sa a căzut în afara jurisdicției civile, Tribunalul de District Administrativ a considerat că reclamantul ar fi putut depune plângere la administrația penitenciară în timp, adică în termen de un an de la intrarea în vigoare a actelor administrative contestate. În consecință, încercările reclamanților de a institui proceduri civile nu au fost considerate un motiv suficient pentru a justifica nerespectarea termenului legal. Legea internă relevantă 12. Înainte de modificările din 30 aprilie 2009 (în vigoare începând cu 21 mai 2009), secțiunea 51 (6) din Codul de aplicare a condamnărilor cu condiția ca persoanele condamnate în instituțiile de detenție să fie angajate pe baza unei ordine adoptate de șeful unei instituții de detenție. Nu a stabilit o ordine de soluționare a litigiilor care rezultă din relațiile de ocupare a forței de muncă menționate mai sus în închisoare. La intrarea în vigoare a amendamentelor menționate mai sus, secțiunea 51 (6) Cu condiția ca, înainte de a lua orice activitate de întreținere în închisoare, să se întâmple un acord cu o persoană condamnată care își îndeplinește condamnarea într-o închisoare închisă sau într-o închisoare parțial închisă; să se întâmple un contract de ocupare a forței de muncă cu o persoană condamnată care își îndeplinește condamnarea într-o închisoare deschisă. De asemenea, aceasta prevede că litigiile dintre o persoană condamnată și instituția de detenție în ceea ce privește aspectele legate de ocuparea forței de muncă se soluționează prin acord reciproc. Litigiile privind relațiile juridice stabilite pe baza unui acord se rezolvă în conformitate cu procedurile prevăzute în Legea de procedură civilă, în timp ce litigiile privind relațiile juridice stabilite pe baza unui contract de ocupare a forței de muncă se rezolvă în conformitate cu procedurile prevăzute în Legea privind litigiile de muncă. 13. Secțiunea 46 din Legea privind procedurile administrative prevede că, la solicitarea unui participant la procedurile administrative, un termen procedural pierdut poate fi reînnoit de instituții, instanțe sau judecători dacă constată că întârzierea a fost cauzată de un motiv justificabil. La reînnoirea unei perioade de timp în ceea ce privește care a existat o întârziere, o instituție sau instanță permite în consecință realizarea acțiunii procedurale în cauză. COMPLAINTĂ Reclamantul plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că a fost refuzat accesul la o instanță. A existat o încălcare a dreptului reclamantului de acces la o instanță în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, în special în lumina deciziei adoptate de Senat la 25 februarie 2011?