Antonescu împotriva României

La 4 aprilie 2012, reclamanta a fost internată într-un spital din Ploiești când era în săptămâna a 34-a de sarcină. În noaptea de 6 spre 7 aprilie 2012, aceasta a acuzat dureri și o hemoragie. La 7 aprilie 2012, a fost supusă unei intervenții chirurgicale, iar reclamantul s-a născut prin cezariană, la ora 1 și 50 de minute. A fost ulterior diagnosticat cu mai multe patologii și prezintă un handicap grav.

Tot la 7 aprilie 2012, în jurul orei 14, deoarece starea sa nu se ameliora, reclamanta a fost transferată într-un alt spital unde a suferit o histerectomie. Procedura disciplinară

Considerându-se victime ale unei neglijențe medicale, reclamanții au formulat o plângere disciplinară și au reclamat o reparație pecuniară.

Printr-o decizie din 5 iunie 2013, Colegiul medicilor din Prahova le-a respins plângerea, pe motiv că medicii implicați nu comiseseră vreo faptă disciplinară. Conform acestei decizii, reclamanta fusese afectată de o complicație gravă, dezlipirea placentei, iar medicii acționaseră corect. În plus, s-a remarcat că Colegiul medicilor nu avea competența de a acorda daune-interese.

La 30 octombrie 2015, comisia superioară de disciplină a Colegiului medicilor din România a respins contestația reclamanților. Întemeindu-se pe opinia unui expert, această comisie a opinat că dezlipirea placentei reprezenta o urgență obstetricală și a concluzionat că medicii implicați nu comiseseră vreo faptă disciplinară. Procedura penală

La 5 decembrie 2012, reclamanta a formulat, în nume propriu și în calitate de reprezentantă a reclamantului, o plângere penală pentru vătămări corporale și fals. Aceasta susținea că personalul medical al spitalului acționase tardiv și nesocotise regulile profesionale. Adăuga că medicii consemnaseră date inexacte în fișa sa medicală pentru a încerca să-și acopere faptele.

Nu reiese din dosar dacă reclamanții s-au constituit părți civile în cursul acestei proceduri.

La 16 decembrie 2013, poliția a cerut serviciului departamental de medicină legală din Prahova („SDML”) să efectueze o constatare medico-legală.

La 6 ianuarie 2014, C.P.G., medic legist al SDML, a întocmit un raport conform căruia dezlipirea placentei nu putea fi anticipată și pusese în pericol viața reclamanților. Raportul preciza, de asemenea, că: dacă această complicație ar fi survenit în afara mediului spitalicesc, șansele de supraviețuire ale persoanelor în cauză ar fi fost considerabil reduse; intervențiile chirurgicale realizate în urgență fuseseră necesare și scopul lor prioritar fusese acela de a salva viața persoanelor în cauză; diagnosticul fusese pus corect, atitudinea terapeutică fusese promptă și protocoalele medicale fuseseră respectate; starea de sănătate a copilului era „consecința exclusivă” a dezlipirii placentei și nu era imputabilă personalului medical.

La 12 aprilie 2014, au fost declanșate urmăririle penale pentru vătămări corporale și fals. Guvernul explică că urmăririle au fost declanșate pentru a verifica, într-o primă etapă, existența faptelor (începerea urmăririi penale in rem).

La 23 mai 2014, comisia de avizare și control a Institutului național de medicină legală („comisia de avizare și control”) a emis un aviz negativ, pe motiv că raportul din 6 ianuarie 2014 nu respectase „metodologia de realizare a expertizelor medico-legale” și a recomandat realizarea unei noi expertize de către SDML. Guvernul explică că raportul nu respectase „câteva reguli de procedură”.

La 10 iunie 2014, C.P.G. a întocmit un nou raport ale cărui concluzii erau similare celor din raportul său anterior. La 8 septembrie 2014, comisia de avizare și control a dat un aviz favorabil acestui raport. Printr-o ordonanță a procurorului din 16 iunie 2017, acest raport a fost anulat pentru că reclamanții nu fuseseră informați cu privire la dreptul lor de a desemna un expert. Procurorul a decis realizarea unei noi expertize de către un expert al SDML, altul decât C.P.G.

Reiese din dosar că reclamanții au renunțat în cursul procedurii la a desemna un expert. Au cerut totuși ca expertiza să fie realizată de Institutul național de medicină legală; argumentau că expertizele realizate de SDML nu erau motivate. Printr-o ordonanță a procurorului din 22 noiembrie 2017, această cerere a fost respinsă pe motiv că, potrivit normelor aplicabile, competența revenea SDML.

La 27 noiembrie 2017, B.N., medic legist al SDML, a întocmit raportul său care conținea concluzii similare celor din rapoartele anterioare. Raportul confirma că: nu existase o eroare medicală deoarece reclamanta dezvoltase o complicație; aceasta fusese îngrijită corect; starea de sănătate a reclamantului era consecința dezlipirii placentei; intervențiile chirurgicale suferite de reclamantă fuseseră necesare și avuseseră ca scop salvarea vieții persoanelor în cauză; în astfel de cazuri, intervenția nu putea garanta calitatea vieții ulterioare.

Reclamanții și-au reiterat cererea ca expertiza să fie realizată de Institutul național de medicină legală. Printr-o ordonanță din 21 mai 2018, procurorul a respins această cerere pe motiv că o nouă expertiză nu se justifica deoarece nu existau contradicții între rapoartele întocmite. Acesta a apreciat că audierea expertului B.N. era necesară.

La 23 mai 2018, B.N. a fost audiat. Acesta a declarat că circumstanțele și cauzele dezlipirii placentei erau consecința stării de sănătate a reclamantei și a factorilor de risc pe care îi prezenta deja și că această complicație nu putea fi anticipată prin investigații medicale.

La 19 octombrie 2018, B.N. a întocmit un raport suplimentar care conținea o motivare detaliată și care confirma absența unei erori medicale.

La 14 martie 2019, comisia de avizare și control a dat un aviz favorabil celor două rapoarte realizate de B.N.

Printr-o ordonanță din 1 aprilie 2019, parchetul de pe lângă tribunalul de primă instanță din Ploiești a decis clasarea fără urmărire a cauzei. Întemeindu-se pe concluziile similare ale celor trei rapoarte medico-legale, precum și pe declarația lui B.N. și pe concluziile procedurii disciplinare, parchetul a opinat că probele examinate nu confirmau suspiciunile reclamantei și nu stabileau o eroare medicală sau o altă neglijență. Conform acestei ordonanțe, situația medicală a reclamantei, anterioară sarcinii, condusese la dezlipirea prematură a placentei și, în consecință, la prejudiciul acesteia (vătămarea acesteia) și la cel al fătului, dar tratamentul medical aplicat fusese corect. În ceea ce privește faptele de fals, parchetul a luat în considerare documentele medicale și declarațiile martorilor și a conchis că fișa de observație a reclamantei fusese completată de personalul medical pe baza propriilor constatări și a datelor furnizate de echipamentul medical și că medicii o semnaseră și aplicaseră ștampila lor în conformitate cu protocoalele medicale.

Reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din Ploiești („tribunalul”) pentru a contesta ordonanța de clasare.

La 30 octombrie 2019, judecătorul de cameră preliminară a tribunalului a respins contestația lor, pe motiv că autoritățile de urmărire examinaseră probele necesare și obținuseră realizarea mai multor expertize. În ceea ce privește martorii propuși de reclamanți, judecătorul a considerat că audierea lor nu era susceptibilă să modifice soluția cauzei deoarece decizia de clasare era întemeiată pe expertize.

Invocând articolele 6 și 8 din Convenție, reclamanții se plâng de pretinsa lipsă de efectivitate a anchetei conduse, precum și de durata acesteia.

Curtea va cerceta dacă autoritățile naționale și-au respectat obligația procedurală de a conduce o anchetă pentru a identifica și eventual sancționa persoanele responsabile (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, § 214). În contextul cauzelor de simplă neglijență medicală, recurgerea la acțiunea civilă este de privilegiat (Scripnic împotriva Republicii Moldova, nr. 63789/13, § 31, 13 aprilie 2021, și cauzele citate acolo). Reclamanții nu indică de ce nu au exercitat această acțiune. Curtea nu va examina totuși excepția de neepuizare ridicată de Guvern, care reproșează reclamanților că nu au inițiat acțiunea în răspundere civilă delictuală, cererea fiind inadmisibilă în orice caz pentru motivele care urmează.

Curtea va examina efectivitatea singurelor proceduri urmate, procedurile penală și disciplinară. Atât procedura disciplinară, cât și procedura penală au concluzionat că reclamanta dezvoltase o complicație gravă, dezlipirea placentei, și că medicii acționaseră corect în absența oricărei greșeli profesionale (paragrafele 6, 20 și 22 de mai sus). Expertizele medico-legale realizate au produs în special concluzii similare și constante (paragrafele 10, 13 și 15 de mai sus). Aceste opinii medicale sunt complete având în vedere circumstanțele specifice ale speței, iar reclamanții nu au avansat în fața Curții argumente solide pentru a pune la îndoială concluziile acestora (a se vedea, a contrario, Mehmet Ulusoy și alții împotriva Turciei, nr. 54969/09, §§ 102-111, 25 iunie 2019, și Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, §§ 83-84, 16 februarie 2010). Rezultă că autoritățile de anchetă au luat măsuri rezonabile și au înlăturat teza neglijenței medicale. În plus, autoritățile au examinat și înlăturat ipoteza falsificării documentelor medicale (paragraful 20 de mai sus).

Durata anchetei penale a fost de aproximativ șapte ani, iar reclamanții consideră această durată excesivă. Ținând cont totuși de această durată a anchetei, mai multe elemente necesită însă o examinare. Ancheta a fost condusă în termenele de prescripție stabilite de dreptul intern, iar decizia de clasare era motivată prin motive de fond. Dacă prelungirea sa se explică în anumită parte prin deciziile de a reface expertizele medico-legale, aceste decizii fuseseră motivate prin necesitatea de a răspunde la argumentele persoanelor în cauză și de a le da ocazia de a participa la realizarea expertizelor (paragrafele 12 și 13 de mai sus). În plus, nu reiese că trecerea timpului ar fi avut un impact nefavorabil asupra modului în care actele de anchetă au fost realizate, de exemplu prin antrenarea dispariției probelor sau prin a face dificilă obținerea declarațiilor complete (a se vedea, a contrario, Fernandes de Oliveira împotriva Portugaliei [MC], nr. 78103/14, § 139, 31 ianuarie 2019 unde martorii fuseseră audiați între opt și nouă ani după fapte). Durata anchetei nu a avut, prin urmare, prin ea însăși, repercusiuni asupra efectivității acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României [MC], nr. 41720/13, § 171, 25 iunie 2019).

Prin urmare, ancheta condusă de autoritățile naționale apare ca efectivă. Aceasta a permis clarificarea circumstanțelor în care reclamanta a născut și înlăturarea tezei unei neglijențe medicale grave, în special în ceea ce privește starea de sănătate a reclamantului. Absența unei soluții favorabile persoanelor în cauză nu poate prin ea însăși să conducă la concluzia că Statul pârât a eșuat în obligația pozitivă care decurge din articolul 8 din Convenție (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, § 221).

Rezultă că cererea trebuie respinsă ca vădit nefondată în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 noiembrie 2024. Simeon Petrovski Tim Eicke Grefier adjunct Președinte

La requête concerne la surveillance médicale de la grossesse de la requérante et la prise en charge lors de l’accouchement de son fils, le requérant, sous l’angle de l’article 8 de la Convention.

Le 4 avril 2012, la requérante fut hospitalisée dans un hôpital à Ploiești alors qu’elle était en sa 34 ème semaine de grossesse. Pendant la nuit du 6 au 7 avril 2012, elle accusa des douleurs et une hémorragie. Le 7 avril 2012, elle fut soumise à une intervention chirurgicale et le requérant fut né par césarienne, à 1 heure 50. Il fut ensuite diagnostiqué avec plusieurs pathologies et présente un handicap grave.

Toujours le 7 avril 2012, vers 14 heures, parce que son état ne s’améliorait pas, la requérante fut transférée dans un autre hôpital où elle subit une hystérectomie. La procédure disciplinaire

S’estimant victimes d’une négligence médicale, les requérants formèrent une plainte disciplinaire et réclamèrent une réparation pécuniaire.

Par une décision 5 juin 2013, le Collège des médecins de Prahova rejeta leur plainte, au motif que les médecins mis en cause n’avait pas commis de faute disciplinaire. Selon cette décision, la requérante avait été affectée par une complication grave, le décollement du placenta, et les médecins avaient agi correctement. En outre, il fut remarqué que le Collège des médecins n’avait pas la compétence pour octroyer des dommages et intérêts. 6 . Le 30 octobre 2015, la commission supérieure de discipline du Collège des médecins de Roumanie rejeta la contestation des requérants. Se fondant sur l’opinion d’un expert, cette commission opina que le décollement du placenta représentait une urgence obstétricale et conclut que les médecins en cause n’avaient pas commis de faute disciplinaire. La procédure pénale

Le 5 décembre 2012, la requérante forma, en son nom propre et en qualité de représentante du requérant, une plainte pénale pour blessures corporelles et faux. Elle alléguait que le personnel médical de l’hôpital avait agi tardivement et avait méconnu les règles professionnelles. Elle ajoutait que les médecins avaient consigné des données inexactes dans sa fiche médicale pour tenter de couvrir leurs faits.

Il ne ressort pas du dossier si les requérants se sont constitués parties civiles au cours de cette procédure.

Le 16 décembre 2013, la police demanda au service départemental de médecine légale de Prahova (« le SDML ») d’effectuer une constatation médico-légale. 10 . Le 6 janvier 2014, C.P.G, médecin légiste du SDML, rendit un rapport selon lequel le décollement du placenta ne pouvait pas être anticipé et avait mis en danger la vie des requérants. Le rapport précisait aussi que : si cette complication était survenue en dehors du milieu hospitalier, les chances de survie des intéressés auraient été considérablement amoindries ; les interventions chirurgicales réalisées en urgence avaient été nécessaires et leur but prioritaire avait été de sauver la vie des intéressés ; le diagnostic avait été posé correctement, l’attitude thérapeutique avait été prompte et les protocoles médicaux avaient été respectés ; l’état de santé de l’enfant était « la conséquence exclusive » du décollement du placenta et il n’était pas imputable au personnel médical.

Le 12 avril 2014, furent déclenchées les poursuites pénales pour blessures corporelles et faux. Le Gouvernement explique que les poursuites furent déclenchées pour vérifier, dans un premier temps, l’existence des faits ( începerea urmăririi penale in rem ). 12 . Le 23 mai 2014, la commission d’avis et de contrôle de l’Institut national de médecine légale (« la commission d’avis et de contrôle ») rendit un avis négatif, au motif que le rapport du 6 janvier 2014 n’avait pas respecté « la méthodologie de réalisation des expertises médico ‑ légales », et recommanda la réalisation d’une nouvelle expertise par le SDML. Le Gouvernement explique que le rapport n’avait pas respecté « quelques règles de procédure ». 13 . Le 10 juin 2014, C.P.G. rendit un nouveau rapport dont les conclusions étaient similaires à celles de son précédent rapport. Le 8 septembre 2014, la commission d’avis et de contrôle donna un avis favorable à ce rapport. Par une ordonnance du procureur du 16 juin 2017, ce rapport fut annulé parce que les requérants n’avaient pas été informés de leur droit de désigner un expert. Le procureur décida de la réalisation d’une nouvelle expertise par un expert du SDML autre que C.P.G.

Il ressort du dossier que les requérants ont renoncé au cours de la procédure à désigner un expert. Ils demandèrent néanmoins que l’expertise soit réalisée par l’Institut national de médecine légale ; ils arguaient que les expertises réalisées par le SDML n’étaient pas motivées. Par une ordonnance du procureur du 22 novembre 2017, cette demande fut rejetée au motif que, selon les normes applicables, la compétence revenait au SDML. 15 . Le 27 novembre 2017, B.N., médecin légiste du SDML, rendit son rapport qui comportait des conclusions similaires à celles des rapports précédents. Le rapport confirmait que : il n’y avait pas eu de faute médicale parce que la requérante avait développé une complication ; elle avait été prise en charge correctement ; l’état de santé du requérant était la conséquence du décollement du placenta ; les interventions chirurgicales subies par la requérante avaient été nécessaires et avaient eu comme but de sauver la vie des intéressés ; dans de tels cas, l’intervention ne pouvait pas garantir la qualité de la vie ultérieure.

Les requérants réitérèrent leur demande que l’expertise soit réalisée par l’Institut national de médecine légale. Par une ordonnance du 21 mai 2018, le procureur rejeta cette demande au motif qu’une nouvelle expertise n’était pas justifiée car il n’y avait pas de contradictions entre les rapports rendus. Il estima que l’audition de l’expert B.N était nécessaire.

Le 23 mai 2018, B.N. fut entendu. Il déclara que les circonstances et les causes du décollement du placenta étaient la conséquence de l’état de santé de la requérante et des facteurs de risque qu’elle présentait déjà et que cette complication ne pouvait pas être anticipée par des investigations médicales.

Le 19 octobre 2018, B.N. rendit un rapport supplémentaire qui comportait une motivation détaillée et qui confirmait l’absence de faute médicale.

Le 14 mars 2019, la commission d’avis et de contrôle donna un avis favorable aux deux rapports réalisés par B.N. 20 . Par une ordonnance du 1 er avril 2019, le parquet près le tribunal de première instance de Ploiești décida du classement sans suites de l’affaire. Se fondant sur les conclusions similaires des trois rapports médico-légaux ainsi que sur la déclaration de B.N. et les conclusions de la procédure disciplinaire, le parquet opina que les preuves examinées ne confirmaient pas les suspicions de la requérante et n’établissaient pas une faute médicale ou une autre négligence. Selon cette ordonnance, la situation médicale de la requérante, antérieure à la grossesse, avait conduit au décollement prématuré du placenta et, par conséquence, à son préjudice ( vătămarea acesteia ) et à celui du fœtus, mais le traitement médical appliqué avait été correct. S’agissant des faits de faux, le parquet pris en compte les documents médicaux et les déclarations des témoins et conclut que la fiche d’observation de la requérante avait été remplie par le personnel médical sur la base de leurs propres constats et des données fournies par l’équipement médical et que les médecins l’avaient signée et avaient apposé leur tampon conformément aux protocoles médicaux.

Les requérants saisirent le tribunal de première instance de Ploiești (« le tribunal ») pour contester l’ordonnance de classement. 22 . Le 30 octobre 2019, le juge de la chambre préliminaire du tribunal rejeta leur contestation, au motif que les autorités des poursuites avaient examiné les preuves nécessaires et avaient obtenu la réalisation de plusieurs expertises. Quant aux témoins proposés par les requérants, le juge considéra que leur audition n’était pas susceptible de modifier l’issue de l’affaire puisque la décision de classement était fondée sur les expertises.

Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention, les requérants se plaignent du défaut allégué d’effectivité de l’enquête menée ainsi que de la durée de celle-ci.

La Cour examinera l’effectivité des seules procédures poursuivies, les procédures pénale et disciplinaire. Tant la procédure disciplinaire que la procédure pénale ont conclu que la requérante avait développé une complication grave, le décollement du placenta, et que les médecins avaient agi correctement en l’absence de toute faute professionnelle (paragraphes 6, 20 et 22 ci-dessus). Les expertises médico-légales réalisées ont notamment produit des conclusions similaires et constantes (paragraphes 10, 13 et 15 ci ‑ dessus). Ces opinions médicales sont complètes au regard des circonstances spécifiques de l’espèce et les requérants n’ont pas avancé devant la Cour des arguments solides pour mettre en doute leurs conclusions (voir, a contario , Mehmet Ulusoy et autres c. Turquie , n o 54969/09, §§ 102 ‑ 111, 25 juin 2019, et Eugenia Lazăr c. Roumanie , n o 32146/05, §§ 83 ‑ 84, 16 février 2010). Il s’ensuit que les autorités de l’enquête ont pris des mesures raisonnables et ont écarté la thèse de la négligence médicale. De plus, les autorités ont examiné et écarté l’hypothèse de la falsification des documents médicaux (paragraphe 20 ci-dessus).

La durée de l’enquête pénale a été d’environ sept ans et les requérants estiment cette durée excessive. Tout en tenant compte de cette durée de l’enquête, plusieurs éléments appellent toutefois un examen. L’enquête a été menée dans les délais de prescription décidés par le droit interne et la décision de classement était motivée par des raisons de fond. Si sa prolongation s’explique en certaine partie par les décisions de refaire les expertises médico-légales, ces décisions avaient été motivées par la nécessité de répondre aux arguments des intéressés et de leur donner l’occasion de participer à la réalisation des expertises (paragraphes 12 et 13 ci-dessus). En outre, il n’apparaît pas que le passage du temps ait eu un impact défavorable sur la manière dont les actes d’enquête ont été réalisés, par exemple en entraînant la disparition des preuves ou en rendant difficile l’obtention de déclarations complètes (voir, a contrario , Fernandes de Oliveira c. Portugal [GC], n o 78103/14, § 139, 31 janvier 2019 où les témoins avaient été entendus entre huit et neuf ans après les faits). La durée de l’enquête n’a donc pas eu, à elle seule, des répercussions sur son effectivité (voir, mutatis mutandis , Nicolae Virgiliu Tănase c. Roumanie [GC], n o 41720/13, § 171, 25 juin 2019). 28 . Dès lors, l’enquête menée par les autorités nationales apparaît effective. Elle a permis de clarifier les circonstances dans lesquelles la requérante a accouché et d’écarter la thèse d’une négligence médicale grave, notamment en ce qui concerne l’état de santé du requérant. L’absence d’une issue favorable aux intéressés ne peut pas en elle-même conduire à la conclusion que l’État défendeur a failli à l’obligation positive découlant de l’article 8 de la Convention ( Lopes de Sousa Fernandes , précité, § 221).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 21 novembre 2024. Simeon Petrovski Tim Eicke Greffier adjoint Président