SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 16052/18 Mariana CERCEL și Nicolae DRAGOS împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 22 octombrie 2024 într-un comitet compus din Anne Louise Bormann , președinta Sebastian Rădulețu, Mateja urović , judecători și Simeon Petrovski, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 16052/18 îndreptat împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, Mariana Cercel și domnul Nicolae Dragoș, născuți în 1942 și 1938 și domiciliați la Glonova (Gorj), reprezentați de domnul I.L. Bogdan, avocat la București, au sesizat Curtea la 23 martie 2018 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Convenția, decizia de a aduce la cunoștința guvernului român (adică a agentului său, M.F. Ezer, a Ministerului Afacerilor Externe, decizia de a aduce la cunoștință art. 6 alin. (1) din Convenție, în măsura în care se referă la lipsa de acces la o instanță și de a declara inadmisibilă cererea pentru surplus, observațiile părților; După ce intenționați să faceți acest lucru, faceți următoarea decizie. Cererea se referă la respingerea, ca inadmisibilă, a unei acțiuni în litigiu administrativ formulată de reclamanți în vederea anulării parțial a anumitor dispoziții ale unui decret al guvernului pe baza căruia a fost anulat, în urma unei acțiuni în justiție, contractul de vânzare pe un apartament pe care îl cumpăraseră de la stat. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de o deficiență de acces la o instanță. Prin judecata tribunalului departamental din București din 31 mai 2012 confirmat de instanța de judecată a Tribunalului de apel din București la 23 În ianuarie 2014, contractul de vânzare prin care reclamanții cumpăraseră de la mai mult de un stat membru apartamentul pe care îl ocupau deja în calitate de locatari (contract semnat în 1997 ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 112/1995 privind anumite locuințe naționale în trecut) a fost anulată. Decizia a fost motivată de circumstanța că acest contract a fost încheiat după intrarea în vigoare a guvernului n 11/1997 având în vedere că vânzarea acestui tip de bunuri a fost suspendată din moment ce existau indicii că naționalizarea în 1947 a bunurilor în cauză era ilegală. Ca urmare a acestei decizii, care urma să încheie o procedură în anulare inițiată de persoana care fusese proprietarul apartamentului în cauză înainte de naționalizarea sa, reclamanții au introdus o altă acțiune în justiție, care se încheie în 2017 prin rambursarea prețului de cumpărare a apartamentului către părțile interesate, adică aproximativ 19 000 EUR (EUR), în timp ce aceștia au solicitat să fie despăgubiți la valoarea de piață a bunului imobil în cauză, care corespundea valorii de aproximativ 300 000 EUR. La 19 ianuarie 2015, reclamanții au sesizat instanțele interne cu privire la o acțiune în instanță administrativă în vederea anulării articolului (1) din Decretul nr. 11/1997 din 29 ianuarie 1997 pe motiv că această dispoziție ar fi fost contrară Legii nr. 112/1995 și a determinat pierderea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului pe care îl cumpăraseră în necunoștință de la aprilie 2015, Curtea de Apel din București, în același timp, a fost posibil ca tribunalele să controleze, prin intermediul instanței administrative, legalitatea unui act normativ și să anuleze consecințele juridice ale acestuia, a considerat că acțiunea reclamanților era inadmisibilă pe motiv că o punere în discuție sine die a legalității 11/1997 în temeiul unei legi ulterioare, și anume Legea nr. 554/2004 privind soluționarea litigiilor administrative, a încălcat dreptul la un proces echitabil și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. Pe baza recursului reclamanților, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre din 27 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauza C-482/99, ECLI:EU:C:2000:291, punctul 66. 1 din Convenție, reclamanții se plâng în esență de o deficiență de acces la o instanță pe motiv că instanțele interne nu și-au primit cererea în vederea verificării legalității la Mai 2012 prin care se anula contractul de cumpărare a avului, și anume că acestea nu și-au dat seama, atunci când a fost introdusă în 2001 actiune în anulare a contractului formulat de partea pârâtă, că dispozițiile în litigiu erau, cel puțin, considerate ilegale. EVALUAREA CURȚII Curtea face trimitere la principiile generale privind aplicabilitatea articolului 6 din convenție și dreptul la un proces echitabil, în special dreptul de acces la instanță, astfel cum sunt rezumate în hotărârea Paroisse greco catolic Lupeni și altele c. România ([GC], nr. 76943/11, § 71, 84-90, 29 noiembrie 2016; pentru accesul la instanță, a se vedea, de asemenea, Zubac c. Croația ([GC], nr. 40160/12, § 76-79, 5 aprilie 2018). În speță, Curtea constată că problema validității contractului de vânzare încheiat de reclamanți în 1997 fusese deja soluționată definitiv prin hotărârea din 23 ianuarie 2014 a Tribunalului de Primă Instanță din București (punctul 2 de mai sus. Aceasta observă că, după încheierea acestei proceduri, reclamanții au introdus o acțiune în litigiu administrativ în vederea anulării unei dispoziții din lanurile guvernului nr. 11/1997 pe care se baza decizia instanței judecătorești din 23 ianuarie 2014. 6 din Convenție să fie aplicabilă în speță în privința procedurii încheiate prin Hotărârea din 27 septembrie 2017 a HCCJ, Curtea ia notă împreună cu guvernul că reclamanții au sesizat instanțele naționale la un an de la hotărârea din 23 ianuarie 2014 a Tribunalului de apel din București (punctele 2 și 3 de mai sus) pentru a solicita anularea, după mai mult de șaisprezece ani, a unei dispoziii de la 11/1997. Or, ele nu pot fi stat atât de mult timp în lanþul existenþei acestei dispoziþii, pe care o aveau cel puþin de la introducerea în 2001 a acþiunii în justiþie privind anularea contractului pe care l-au încheiat cu încălcarea aceleiaoi dispoziþii normative. 10. Curtea ia notă de faptul că instanțele naționale au considerat că acțiunea în litigiu administrativ a reclamanților era inadmisibilă pe motiv că aceasta tindea să pună sub semnul întrebării faptul că legea nr. 11/1997 reglementează legalitatea landului nr. 11/1997 în temeiul unei legi ulterioare, și anume legea nr. 554/2004 privind litigiile administrative și, prin urmare, a încălcat dreptul la un proces echitabil și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice (punctele 4 și 5 litera (c) Cu toate acestea, Curtea nu are competența de a cunoaște eventualele erori de fapt sau de drept comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999 I și Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 82, CEDH 2004 I). Într-adevăr, în primul rând autoritățile naționale, în special instanțele și instanțele, sunt de competența de a interpreta legislația internă. Acționând în limitele competențelor sale, Curtea nu este în măsură să pună sub semnul întrebării concluzia HCCJ potrivit căreia acțiunea reclamanților, introdusă cu mult peste termenul legal de 30 de zile de la publicarea la care se referă, adică la mai mult de douăzeci de ani de la adoptarea și publicarea acestui decret și la mulți ani de la aplicarea acestui decret în defavoarea acestora, era inadmisibilă. Curtea observă, de asemenea, că această concluzie nu i-a împiedicat pe reclamanți să își vadă litigiile anterioare privind valabilitatea contractului de vânzare pe care le încheiaseră cu statul și rambursarea prețului de vânzare a avului după anularea contractului, tăiate pe fond de către instanțele competente. În plus, Curtea amintește că dreptul la o instanță de drept În acest sens, există o marjă de apreciere. 11. În sfârșit, Curtea remarcă faptul că instanțele naționale au considerat că posibilitatea de a introduce fără limită de timp o acțiune în controlul legalității unui act administrativ emis înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 privind litigiul administrativ ar duce la eliminarea efectelor juridice ale actului în cauză, ceea ce ar fi putut duce la punerea în aplicare a legii nr. În această privință, Curtea constată că, la 7 iunie 2021, Curtea constată că hotărârea HCCJ, sesizată cu o acțiune în interesul legii, a pronunțat o acțiune la 7 iunie 2021, fie cu mult după introducerea prezentei cereri. Hotărârea invocată de reclamanți în observațiile lor ca răspuns la observațiile guvernului se referă la interpretarea articolului 1 din Legea nr. 557/2004 privind excepția d ) acte administrative cu caracter individual. Or, în cazul de față, ca și în cazul reclamanților înseși, un act administrativ cu caracter normativ, contestat prin intermediul direct al unei acțiuni în justiție, și nu sub forma unei excepții de la aceasta. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 21 noiembrie 2024. Simeon Petrovski Anne Louise Bormann Ministru Adjunct Președinte
Requête n
o
16052/18
Mariana CERCEL et Nicolae DRAGOS
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 22 octobre 2024 en un comité composé de
:
Anne Louise Bormann
, présidente
,
Sebastian Rădulețu,
Mateja Đurović
, juges
,
et de Simeon Petrovski,
greffier adjoint
de section
,
Vu
:
la requête n
o
16052/18 dirigée contre la Roumanie et dont deux
ressortissants de cet État, M
me
Mariana Cercel et M.
Nicolae Dragoș («
les requérants
»), nés respectivement en 1942 et 1938 et résidant à Glogova (Gorj), représentés par M
e
I.L.
Bogdan, avocat à Bucarest, ont saisi la Cour le 23
mars 2018
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, M
me
O.F.
Ezer, du ministère des Affaires étrangères, le grief tiré de l’article
6 §
1 de la Convention dans la mesure où il porte sur le défaut allégué d’accès à un tribunal et de déclarer irrecevable la requête pour le surplus,
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
La requête concerne le rejet, comme irrecevable, d’une action en contentieux administratif formée par les requérants en vue de faire partiellement annuler certaines dispositions d’un arrêté du Gouvernement sur le fondement duquel avait été annulé, à la suite d’une action en justice, le contrat de vente sur un appartement qu’ils avaient acheté à l’État. Invoquant l’article
6 §
1 de la Convention, les requérants se plaignent d’un défaut d’accès à un tribunal.
2
.
Par jugement du tribunal départemental de Bucarest du 31
mai 2012 confirmé par la cour d’appel de Bucarest le 23
janvier 2014, le contrat de vente par lequel les requérants avaient acheté à l’État l’appartement qu’ils occupaient déjà en tant que locataires (contrat signé en 1997 à la suite de l’entrée en vigueur de la loi n
o
112/1995 relative à certains logements nationalisés par le passé) fut annulé. La décision était motivée par la circonstance que ledit contrat avait été conclu après l’entrée en vigueur de l’arrêté du Gouvernement n
o
11/1997 disposant que la vente de ce type de biens était suspendue dès lors qu’il y avait des indices portant à croire que la nationalisation en 1947 des biens en question était illégale. À la suite de cette décision, qui venait clore une procédure en annulation engagée par la personne qui avait été le propriétaire de l’appartement en question avant sa nationalisation, les requérants intentèrent une autre action en justice qui se conclut en 2017 par le remboursement aux intéressés du prix d’achat de l’appartement, soit environ 19
000
euros (EUR), alors qu’ils demandaient à être dédommagés à hauteur de la valeur marchande du bien immobilier en question, laquelle correspondait à environ 300
000
EUR.
3
.
Le 19
janvier 2015, les requérants saisirent les juridictions internes d’une action en contentieux administratif tendant à faire annuler l’article
9
2
(1) de l’arrêté du Gouvernement n
o
11/1997 du 29
janvier 1997 au motif que cette disposition aurait été contraire à la loi n
o
112/1995 et avait déterminé la perte de leur droit de propriété sur l’appartement qu’ils avaient acheté en méconnaissance de l’arrêté n
o
11/1997.
4
.
Par un arrêt du 30
avril 2015, la cour d’appel de Bucarest, tout en rappelant qu’il était possible aux tribunaux de contrôler, par la voie du contentieux administratif, la légalité d’un acte normatif et d’en effacer les conséquences juridiques, jugea que l’action des requérants était irrecevable au motif qu’une mise en cause
sine die
de la légalité de l’arrêté n
o
11/1997 en vertu d’une loi postérieure, à savoir la loi n
o
554/2004 sur le contentieux administratif, portait atteinte au droit à un procès équitable et contrevenait au principe de la sécurité des rapports juridiques.
5
.
Sur recours des requérants, cette décision fut confirmée par un arrêt du 27
septembre 2017 de la Haute Cour de cassation et de justice («
la HCCJ
»), laquelle précisa que l’arrêté en question avait, faute d’une contestation par les requérants dans le délai légal de trente jours après sa publication, acquis un caractère définitif. L’arrêt de la HCCJ fut communiqué aux requérants le 1
er
mars 2018.
6.
Invoquant l’article
6 §
1 de la Convention, les requérants se plaignent en substance d’un défaut d’accès à un tribunal à raison de ce que les tribunaux internes n’ont pas accueilli leur demande en contrôle de légalité de l’arrêté n
o
11/1997. Ils expliquent que l’illégalité
–
selon eux
–
de l’arrêté en question ne leur est apparue qu’après la communication des motifs de l’arrêt du 31
mai 2012 annulant le contrat d’achat de l’appartement, et qu’ils ne s’étaient pas avisés, lors de l’introduction en 2001 de l’action en annulation du contrat formée par la partie adverse, que les dispositions litigieuses étaient
–
comme du moins ils le prétendent
–
illégales.
7.
La Cour renvoie aux principes généraux relatifs à l’applicabilité de l’article
6 de la Convention et au droit à un procès équitable, notamment au droit d’accès au tribunal, tels que résumés dans l’arrêt
Paroisse gréco
‑
catholique Lupeni et autres c.
Roumanie
([GC], n
o
76943/11, §§
71, 84-90, 29
novembre 2016
; pour l’accès au tribunal, voir aussi
Zubac c.
Croatie
([GC], n
o
40160/12, §§
76-79, 5
avril 2018).
8.
En l’espèce, la Cour observe que la question de la validité du contrat de vente conclu par les requérants en 1997 avait déjà été tranchée de manière définitive par l’arrêt du 23
janvier 2014 de la cour d’appel de Bucarest (paragraphe
2 ci-dessus). Elle observe que ce n’est qu’après la fin de cette procédure que les requérants ont formé une action en contentieux administratif tendant à faire annuler une disposition de l’arrêté du Gouvernement n
o
11/1997 sur laquelle se fondait la décision de la cour d’appel du 23
janvier 2014.
9.
À supposer même que l’article
6 de la Convention soit applicable en l’espèce à l’égard de la procédure conclue par l’arrêt du 27
septembre 2017 de la HCCJ, la Cour note avec le Gouvernement que les requérants ont saisi les juridictions nationales un an après l’arrêt du 23
janvier 2014 de la cour d’appel de Bucarest (paragraphes
2 et
3 ci-dessus) pour demander l’annulation, après plus de seize ans, d’une disposition de l’arrêté normatif n
o
11/1997. Or ils ne peuvent pas être restés aussi longtemps dans l’ignorance de l’existence de ladite disposition, qu’ils connaissaient à tout le moins depuis l’introduction en 2001 de l’action en justice visant l’annulation du contrat qu’ils avaient conclu en violation de cette même disposition normative.
10.
La Cour note que les juridictions nationales ont considéré que l’action en contentieux administratif des requérants était irrecevable au motif qu’elle tendait à remettre en question
sine die
la légalité de l’arrêté n
o
11/1997 en vertu d’une loi postérieure, à savoir la loi n
o
554/2004 sur le contentieux administratif, et qu’elle portait ainsi atteinte au droit à un procès équitable et contrevenait au respect du principe de la sécurité des rapports juridiques (paragraphes
4 and 5 ci
‑
dessus). Or il n’appartient pas à la Cour de connaître des erreurs de fait ou de droit éventuellement commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles peuvent avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, par exemple,
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
30544/96, §
1999
‑
I, et
Perez c.
France
[GC], n
o
47287/99, §
2004
‑
I). C’est en effet au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne. Agissant dans les limites de ses compétences, la Cour n’est pas en mesure de remettre en question la conclusion de la HCCJ selon laquelle l’action des requérants, introduite bien au-delà du délai légal de trente jours après la publication de l’arrêté qu’elle visait, soit plus de vingt ans après l’adoption et la publication de cet arrêté et bien des années après que cet arrêté eut été appliqué en leur défaveur, était irrecevable. La Cour observe par ailleurs que cette conclusion n’a pas empêché les requérants de voir leurs litiges antérieurs concernant, respectivement, la validité du contrat de vente qu’ils avaient conclu avec l’État et le remboursement du prix d’achat de l’appartement après l’annulation du contrat, tranchés au fond par les juridictions compétentes. Elle rappelle en outre que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect particulier, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment quant aux conditions de recevabilité d’une contestation, car il appelle par sa nature même une réglementation par l’État, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation.
11.
Enfin, la Cour note que les juridictions nationales ont considéré que la possibilité d’introduire sans limites de temps une action en contrôle de légalité d’un acte administratif émis avant l’entrée en vigueur de la loi n
o
554/2004 sur le contentieux administratif conduirait à supprimer les effets juridiques produits par l’acte en question, ce qui aurait pu entraîner l’instauration d’un «
climat général d’incertitude et d’insécurité juridique
» de la nature similaire à celui qu’a évoqué la Cour dans son arrêt
Păduraru c.
Roumanie
(n
o
63252/00, §
2005-XII (extraits)). À cet égard, la Cour note que l’arrêt que la HCCJ, saisie d’un recours dans l’intérêt de la loi, a rendu le 7
juin 2021, soit bien après l’introduction de la présente requête
–
arrêt invoqué par les requérants dans leurs observations en réponse à celles du Gouvernement
–
concerne l’interprétation de l’article
4
(1) de la loi n
o
554/2004 sur l’exception d’illégalité (
excepția de nelegalitate
) des actes administratifs à caractère individuel. Or il s’agit en l’espèce, comme l’indiquent les requérants eux-mêmes, d’un acte administratif à caractère normatif, contesté par la voie directe d’une action en justice et non sous la forme d’une exception d’illégalité.
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article
35 §
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 21 novembre 2024.
Simeon Petrovski
Anne Louise Bormann
Greffier adjoint
Présidente