Secțiunea a patra Cerere nr. 11655/15 Zsolt-István ÁRUS împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 30 mai 2023 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președintele Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda, judecători și Crina Kaufman, graffière de secțiune f.f. cererea nr. 11655/15 împotriva României și al cărui resortisant român și ungar, domnul Zsolt-István Árus, născut în 1961 și rezident la Gheorgheni, reprezentat de domnul D.A. Karsai, avocat la Budapesta, a sesizat Curtea la 23 februarie 2015 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( decizia de a aduce la cunoștința guvernului român ( mai mult decât o dată pe an), reprezentat de agentul său, M.F. Ezer, de la Ministerul Afacerilor Externe, obiecțiile formulate de articolele 6 din convenție (timpul stabilit pentru redactarea hotărârii definitive) și 7 din convenție și de a declara inadmisibilă cererea pentru surplus; decizia guvernului ungar de a nu-și folosi dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul de a-și exercita dreptul [art. 36 alineatul (1) din convenție], observațiile părților, după ce au deliberat, fac ca decizia următoare să fie luată la 1 octombrie 2012, Agenția Națională pentru Integritate a Uniunii Europene a aplicat reclamantului o amendă cu o valoare de 2 000 lei românești, ceea ce înseamnă aproximativ 450 de lei românești. În calitate de consilier departamental, i s-a reproșat că nu și-a respectat obligația de a depune o declarație de patrimoniu și de interese pentru anul 2012 conform legii nr. 176/2010 care reglementează, printre altele, integritatea în exercitarea funcțiilor și a sarcinilor publice ( Prin hotărârea din 9 aprilie 2013, Tribunalul de Primă Instanță din București și-a respins acțiunea și, printr-o hotărâre definitivă din 18 noiembrie 2013, tribunalul județean din București și-a respins recursul. Reclamantul a susținut în fața tribunalelor pe care le-a depus în mod corespunzător declarația în cauză și l-a redactat în limba maghiară, limba sa maternă, așa cum îi permitea legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, care permitea, în anumite condiții, folosirea limbilor materne ale minorităților naționale în relația cu administrația locală. Instanțele au considerat că dispozițiile Legii nr. 215/2001 nu erau aplicabile în speță. Din informațiile furnizate de guvern reiese că hotărârea din 18 noiembrie 2013 a fost introdusă la o dată nespecificată în ianuarie 2015. Reclamantul trimite o copie a cererilor sale, adresate în februarie și martie 2015, instanței competente, în vederea obținerii unei copii a hotărârii din 18 noiembrie 2013. Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Â Recurentul consideră că cererea nu se referă la acest motiv de . Curtea nu va lua în considerare această excepție, deoarece consideră că este necesar să se examineze în primul rând problema aplicabilității articolului 6 din convenție. Chiar dacă nu a ridicat în speță o excepție de incompatibilitate rațională , Curtea poate pronunța din oficiu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176/2010 punea în sarcina persoanelor care exercitau un mandat electiv n mai mult de un caracter civil în sensul acestei dispoziții (Catăniciu c. România (dec.), n 22717/17, § 35, 6 Cu toate acestea, în speță, reclamantul și-a depus declarația de patrimoniu în calitate de consilier departamental. Argumentul său, invocat în fața instanțelor interne (punctul 2 de mai sus), întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 215/2001, care permitea, în anumite condiții, persoanele care aparțin minorităților naționale de sine adresa administrației locale în limba lor maternă, trebuie, prin urmare, să fie eliminate ca fiind irelevante. 10. Prin urmare, obligația la care reclamantul trebuia să se supună avea o natură politică. Or, litigiile referitoare la exercitarea unui mandat politic nu mai intră sub incidența art. 6 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Pierre-Bloch c. Franța, 21 octombrie 1997, § 50, Rec., 1997). VI, în ceea ce privește o procedură care a avut consecințe asupra dreptului reclamantului de a candida la alegerile parlamentare și de a-și păstra mandatul, și Savissar c. Estonia (dec.), n 83616/16 § 26, 8 noiembrie 2016, în ceea ce privește o procedură privind continuarea mandatului de primar al reclamantului. Chiar dacă se poate impune o amendă, Curtea reamintește că un aspect patrimonial al procedurii în litigiu nu conferă acesteia o natură de natură civilă mai mică decât cea prevăzută la art. 6 alineatul (1) (Pierre Bloch, citată anterior, § 51, și Papon c. Franța (dec.), nr 344/04, 11 În cele din urmă, art. 6 din Convenție nu se aplică în cazul de față sub aspectul civil. 12. În ceea ce privește partea penală a articolului 6 din Convenție, trebuie să se aplice cele trei criterii care decurg din hotărârea Engel și altele c. Țările de Jos iunie 1976, § 82-83, seria A n 22) și confirmate în cauza Ezeh și Connors c. Regatul Unit ([GC], n 39665/45 40086/98 § 82, CEDO 2003 X). 13. În ceea ce privește primul criteriu, faptele reproșate reclamantului nu aveau caracter penal în sensul dreptului intern. Curtea a constatat deja că obligațiile care intră sub incidența Legii nr. 176/2010 se încadrează mai degrabă în sfera disciplinară (Cătăniciu, decizia menționată anterior, punctul 38). În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu, care se referă la natura încălcării, numai persoanele care exercită o sarcină sau o funcție publică au o obligație, în conformitate cu dreptul intern, de a depune o declarație de patrimoniu și de a depune o declarație de interese. Prin urmare, aceste obligații nu se aplică decât unui anumit grup de persoane cu statut special, ceea ce creează îndoieli serioase cu privire la caracterul penal al faptelor în cauză (ibidem, § 39). În cele din urmă, în ceea ce privește cel de-al treilea criteriu, trebuie remarcat faptul că reclamantul și-a asumat o amendă de aproximativ 450 EUR. Nu există nicio dovadă că o astfel de sancțiune era de natură și de grad de severitate care să justifice calificarea drept sancțiune penală în sensul articolului 6 din Convenție (Gestur Jónsson și Ragnar Halldór Hall c. Islanda [GC], n 68273/14 și 68271/14, § 95-97, 22 În decembrie 2020).În consecință, art. 6 din Convenție nu se aplică în cazul de față sub aspectul penal. 17. Prin urmare, art. 6 este incompatibil cu dispozițiile Convenției și trebuie respins, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa previzibilității legii nr. 176/2010. El consideră că sancțiunea care i-a fost aplicată avea un caracter penal în sensul Convenției. 19. Guvernul contrazice afirmațiile reclamantului. Curtea face trimitere la concluziile sale cu privire la inaplicabilitatea în speță a articolului 6 din Convenție sub aspectul penal [punctul 16 de mai sus]. Prin urmare, art. 7 din Convenție nu poate nici să aplice în măsura în care reclamantul nu a făcut obiectul unei condamnări cu dispozițiile Convenției și trebuie să fie respins, în conformitate cu art. 35 § a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 22 iunie 2023. Crina Kaufman Faris Vehabović Modulul adjunct f.f. Președinte
Requête n
o
11655/15
Zsolt-István ÁRUS
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 30 mai 2023 en un comité composé de
:
Faris Vehabović,
président
,
Iulia Antoanella Motoc,
Branko Lubarda
, juges
,
et de Crina Kaufman,
greffière adjointe de section f.f.
,
Vu
:
la requête n
o
11655/15 contre la Roumanie et dont un ressortissant roumain et hongrois, M. Zsolt-István Árus («
le requérant
») né en 1961 et résidant à Gheorgheni, représenté par M
e
D.A. Karsai, avocat à Budapest, a saisi la Cour le 23 février 2015
en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»),
la décision de porter à la connaissance du gouvernement roumain («
le Gouvernement
»), représenté par son agente, M
me
O.F. Ezer, du ministère des Affaires étrangères, les griefs tirés des articles 6 de la Convention (temps mis pour la rédaction de l’arrêt définitif) et 7 de la Convention et de déclarer irrecevable la requête pour le surplus,
la décision du gouvernement hongrois de ne pas user de son droit d’intervenir dans la procédure (article
36 §
1 de la Convention),
les observations des parties,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
OBJET DE l’AFFAIRE
1.
Le 1
er
octobre 2012, l’Agence nationale pour l’intégrité infligea au requérant une amende contraventionnelle d’un montant de 2
000 lei roumains, soit environ 450
euros. Il lui était reproché que, en sa qualité de conseiller départemental, il n’avait pas respecté son obligation de déposer une déclaration de patrimoine et d’intérêts pour l’année 2012, comme l’exigeait la loi n
o
176/2010 régissant, entre autres, l’intégrité dans l’exercice des fonctions et charges publiques («
la loi n
o
176/2010
»).
2
.
Le requérant contesta le procès-verbal de contravention. Par un jugement du 9 avril 2013, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta son action et, par un arrêt définitif du 18 novembre 2013, le tribunal départemental de Bucarest rejeta son recours. Le requérant avait soutenu devant les tribunaux qu’il avait bien déposé la déclaration en cause et qu’il l’avait rédigée en hongrois, sa langue maternelle, comme le lui permettait la loi n
o
215/2001 sur l’administration publique locale («
la loi n
o
215/2001
»), qui autorisait, sous certaines conditions, l’emploi des langues maternelles des minorités nationales dans la relation avec l’administration locale. Les tribunaux jugèrent que les dispositions de la loi n
o
215/2001 n’étaient pas applicables en l’espèce.
3.
Il ressort des informations fournies par le Gouvernement que l’arrêt du 18 novembre 2013 a été mis au net à une date non précisée en janvier 2015. Le requérant envoie copie de ses demandes, adressées en février et en mars 2015 au tribunal compétent, en vue d’obtenir une copie de l’arrêt du 18
novembre 2013.
SUr le grief tiré de l’article 6 de la Convention en raison de la durée DE la procédure
4.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure, notamment de la durée de rédaction de l’arrêt définitif du 18
novembre 2013 du tribunal départemental de Bucarest.
5.
Le Gouvernement soulève une exception de tardivité du grief.
6.
Le requérant estime que la requête ne se heurte pas à ce motif d’irrecevabilité.
7.
La Cour n’examinera pas cette exception car elle estime nécessaire d’examiner en premier lieu la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention. Même si le Gouvernement n’a pas soulevé en l’espèce une exception d’incompatibilité
ratione materiae
, la Cour peut la soulever d’office puisqu’elle a trait à sa compétence (
Tănase c. Moldova
[GC], n
o
7/08, §
8
.
La Cour recherchera successivement si l’article 6 de la Convention s’applique en l’espèce sous son volet civil et sous son volet pénal.
9.
Quant au volet civil de l’article 6, la Cour rappelle qu’elle a conclu dans une affaire similaire que les obligations que la loi n
o
176/2010 mettait à la charge des individus exerçant un mandat électif n’avaient pas un caractère civil au sens de cette disposition (
Cătăniciu c. Roumanie
(déc.), n
o
22717/17, §
35, 6
décembre 2018). Or, en l’espèce, le requérant avait déposé sa déclaration de patrimoine en sa qualité de conseiller départemental. Son argument, soulevé devant les tribunaux internes (paragraphe 2 ci-dessus), tiré des dispositions de la loi n
o
215/2001, qui autorisait sous certaines conditions les personnes appartenant aux minorités nationales de s’adresser à l’administration locale en leur langue maternelle, doit dès lors être écarté comme non pertinent.
10.
L’obligation à laquelle le requérant devait se soumettre avait donc une nature politique. Or, les litiges relatifs à l’exercice d’un mandat politique sortent du champ d’application de l’article 6 de la Convention (voir,
mutatis mutandis
,
Pierre-Bloch c. France
, 21 octobre 1997, §
50,
Recueil
1997
‑
VI, quant à une procédure ayant eu des conséquences sur le droit du requérant de se porter candidat aux élections parlementaires et de conserver son mandat, et
Savissar c. Estonie
(déc.), n
o
8365/16
, § 26, 8 novembre 2016, quant à une procédure portant sur la continuation du mandat de maire du requérant). Même si l’intéressé s’est vu infliger une amende, la Cour rappelle qu’un aspect patrimonial de la procédure litigieuse ne confère pas pour autant à celle-ci une nature «
civile
» au sens de l’article
6 § 1 (
Pierre
‑
Bloch
, précité, §
51, et
Papon c. France
(déc.), n
o
344/04, 11
octobre 2005).
11.
Il s’ensuit que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce sous son volet civil.
12.
Quant au volet pénal de l’article 6 de la Convention, il convient de faire application des trois critères découlant de l’arrêt
Engel et autres c.
Pays
‑
Bas
(8
juin 1976, §§ 82-83, série A n
o
22) et confirmés dans l’affaire
Ezeh et Connors c. Royaume-Uni
([GC], n
os
39665/98
et
40086/98
, §
‑
X).
13.
En ce qui concerne le premier critère, les faits reprochés au requérant n’avaient pas un caractère pénal au sens du droit interne. La Cour a déjà constaté que les obligations relevant de la loi n
o
176/2010 relevaient plutôt de la sphère disciplinaire (
Cătăniciu
, décision précitée, § 38).
14.
S’agissant du deuxième critère, qui touche à la nature de l’infraction, seules les personnes qui exercent une charge ou une fonction publique ont, selon le droit interne, une obligation de déposer une déclaration de patrimoine et d’intérêts. Ces obligations ne sont donc applicables qu’à un groupe déterminé de personnes ayant un statut particulier, ce qui fait naître de sérieux doutes quant au caractère pénal des faits en cause (
ibidem
, § 39).
15.
Enfin, quant au troisième critère, il convient de noter que le requérant s’est vu infliger une amende d’environ 450 euros. Rien dans le dossier n’indique que pareille sanction était d’une nature et d’un degré de sévérité justifiant de la qualifier de sanction pénale au sens de l’article 6 de la Convention (
Gestur Jónsson et Ragnar Halldór Hall c. Islande
[GC], n
os
68273/14 et 68271/14, §§ 95-97, 22
décembre 2020).
16
.
Il s’ensuit que l’article 6 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce sous son volet pénal.
17.
Dès lors, le grief tiré de l’article 6 est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
SUR le grief tiré de l’Article 7 de la Convention
18.
Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant se plaint du manque de prévisibilité de la loi n
o
176/2010. Il estime que la sanction qui lui a été appliquée avait un caractère pénal au sens de la Convention.
19.
Le Gouvernement contredit les allégations du requérant.
20
.
La Cour renvoie à ses conclusions quant à l’inapplicabilité en l’espèce de l’article 6 de la Convention sous son volet pénal (paragraphe 16 ci
‑
dessus). Il s’ensuit que l’article 7 de la Convention ne peut pas non plus s’appliquer dès lors que le requérant n’a pas fait l’objet «
d’une condamnation
» pour «
une infraction
» au sens de cet article.
21.
Ce grief est donc incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et il doit être rejeté, en application de l’article
35 §§
3
a) et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 22 juin 2023.
Crina Kaufman
Faris Vehabović
Greffière adjointe f.f.
Président