MAKRADULI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" and 1 other application
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
MAKRADULI v. "THE FORMER YUGOSLAV REPUBLIC OF MACEDONIA" and 1 other application (CtEDO, 2015)
Comunicat la 12 mai 2015 PRIMEI SECȚII Cereri nr. 64659/11 și 24133/13 Jani MAKRADULI împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depuse la 30 septembrie 2011 și, respectiv, 1 aprilie 2013 DECLARAREA FACTELOR Dl Jani Makraduli („reclamantul”) este un național macedonean, născut la 28 martie 1965 și locuiește în Skopie. El este reprezentat în fața Curții de către dna S. Joševska, avocat practicant la Skopie. Reclamantul, în momentul material, a fost vicepreședintele partidului politic „Uniune Democrată Socială a Macedoniei” (“SDSM”), care a fost, în acel moment, în opoziție. El a fost, de asemenea, membru al Parlamentului Național. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 14 decembrie 2007, reclamantul a organizat o conferință de presă în sediul SDSM, care a fost transmisă în veste pe un canal de televiziune cu titlul „SDSM: (S.)M. abuzuri de echipamente de utilizare”. „A (S.)M., în acest an și jumătate în timp ce el este oficial șef al Agenției de Securitate și Contrainformație (“agenția”) și practic șef de poliție, a abuzat biroul pentru a influența Bursa de Valori Macedoniei și are informații în timp util care să-l permită obținerea anumitor profituri? Preocupațiile publice, care devin mai puternice, că echipamentele de exploatare de poliție sunt utilizate în mod abuziv pentru tranzacționarea pe Bursa de Valori?” Declarația reclamantului, astfel cum se specifică în articolele publicate la 14 și 15 decembrie 2007 pe site-ul web al aceluiași canal de televiziune, se referă la declarația de active S.M. în care a susținut că a posedat acțiuni care au fost 300 000 de euro (EUR). Articolul din 14 decembrie 2007 conține răspunsul S.M. în care el a refuzat acuzațiile reclamantului și a declarat că banii în cauză au fost transferați pe contul său bancar dintr-un cont străin. În zilele următoare, Ministerul Interiorului a invitat reclamantul să prezinte orice dovezi privind acuzațiile sale. Prin prezentarea din 18 decembrie 2007, SDSM, reprezentată de solicitant, a informat Ministerul că Comisia Anticorrupție și Biroul veniturilor publice nu au luat nicio măsură împotriva S.M., în ciuda faptului că a prezentat declarația activelor la câteva luni după ce a fost desemnat director al agenției. La 1 februarie 2008, S.M. a adus acuzații penale private acuzând reclamantul de a fi formulat acuzații difamatorii cu privire la el. La 3 noiembrie 2009, Tribunalul de Primă Instanță de la Skopje („judecata de judecată”) a declarat reclamantul vinovat de difamare pedepsit în temeiul articolului 172 din Codul Penal. Acesta i-a impus o amendă de 1,500 EUR cu 75 de zile de închisoare în neregulă, a ordonat să plătească o taxă judiciară de 30 EUR și de 230 EUR pentru a acoperi costurile de proces ale S.M. Curtea a decis în continuare că partea operativă a hotărârii ar trebui publicată, la cheltuielile reclamantului, în vestea aceluiași canal de televiziune. Curtea a hotărât în cadrul procedurii sumare, în absența reclamantului, care, în ciuda unei convocate în mod corespunzător, nu a participat la orice audiere a instanței. „(dată) modul în care reclamantul și-a exprimat acuzațiile și alte circumstanțe, instanța consideră că acuzațiile (aplicate) sunt false și (reprezentate) o afirmație făcută sub formă de interogatoriu care a afectat considerabil reputația și demnitatea reclamantului.” Curtea a respins apărarea reclamantului că acuzațiile au fost formulate în contextul politic în care el, în calitate de lider al partidului de opoziție, a avut dreptul să exprime îngrijorări și să pună întrebări cu privire la activitatea funcționarilor publici. În acest sens, reclamantul a făcut trimitere la art. 176 din Codul Penal în temeiul căruia declarațiile insultante nu sunt pedepsite dacă sunt exprimate printre altele într-un context politic, dacă acestea au fost justificate și fără intenție de a insulta. Curtea a susținut că reclamantul a avut dreptul de a face observații și exprima îngrijorări cu privire la activitatea S.M., care a fost, în consecință, o „țintă legitimă” a unei critici și dezbateri constructive, dar el nu a avut dreptul „a face declarații și afirmații fără nici o bază de fapt.” Biroul pe care reclamantul l-a reținut nu i-a dat dreptul „a disemina și a exprima acuzații false care sunt prejudicioase pentru reputația și demnitatea unei terțe persoane.” În determinarea sancțiunii, instanța a considerat inter alia, aglomerând dosarul penal anterior al reclamantului în ceea ce privește infracțiunile similare. La 11 mai 2010, Curtea de Apel a confirmat hotărârea instanței de judecată a constatat că nu există motive pentru a se depărta de faptele stabilite și raționamentul dat. La 23 februarie 2011, Curtea Constituțională a respins recursul constituțional al reclamantului în care s-a plângut că instanța jurisdicțională generală a încălcat libertatea de exprimare. Curtea a susținut că libertatea de exprimare nu este absolută și că ar putea fi restricționată în conformitate cu legea. În acest sens, aceasta a făcut referire la art. 172 din Codul Penal, care a pedepsit difuzarea unor informații false care ar putea afecta reputația și demnitatea unei terțe persoane. Curtea a susținut în continuare că: „Fața în care (aplicantul) și-a exprimat în public opinia cu privire la performanța unui funcționar public (în formă de interogatoriu, în calitate de membru al partidului politic de opoziție, din poziție ( ) al partidului politic, consecințele acțiunii sale publice ...) fără a încerca să dovedească veracitatea întrebării sau declarației sale, luate în ansamblu, reprezintă o acțiune, care pare să se încadreze doar în cadrul libertății de convingere, conștiință, gândire și exprimare publică a gândului, dar afectează, în esență, reputația și demnitatea cetățenului care deține, la momentul respectiv, biroul public și încălcă aceste valori. În consecință, o astfel de declarație a pierdut conținutul libertății (de gândire și expresie publică a gândirii) și (reprezintă) un abuz de (de libertate)”. Aplicația nr. 24133/13 (înlocată la 1 aprilie 2013) La 9 septembrie 2007, reclamantul a organizat o conferință de presă în sediul SDSM privind vânzarea publică a unui teren de construcție în zona centrală a Skopje, planificată pentru construcția unui hotel. A fost transmisă în știrile unui canal de televiziune. Reclamantul a prezentat informații cu privire la societatea selectată, susținând că era aproape de compania Orka Holding, care era deținută „de persoane care sunt foarte apropiate [prim-ministrul] și M. În plus, susține că s-a încheiat o afacere pentru ca pământul, care este deținut de stat, să fie dat persoanelor care sunt în familii apropiate sau în partid cu Primul Ministru. Astfel cum se descrie în hotărârea instanței de judecată (a se vedea mai jos), reclamantul a afirmat că: „Locația atractivă din spatele mallului comercial „Ramstor” planificat pentru construcția unui hotel a fost alocată unei companii sprijinite ( ) de Orka Holding ... După ce acest mega scandal a fost dezvăluit, cea mai mare dilemă este dacă Premiul Academiei pentru cel mai corupt politician ar fi acordat Primului Ministru sau verii săi? Cei care au creat sau cei care au pus în aplicare afacerea?” La 19 septembrie 2007, S.M. a depus acuzații penale private împotriva reclamantului din cauza difamării. La 1 octombrie 2007, SDSM a transmis informații procurorului public cu privire la societatea selectată și a solicitat să investigheze dacă acordul era compatibil cu Legea împotriva Corupției. La 23 februarie 2011, după un mandat, instanța de judecată a condamnat reclamantul de difamare. Acesta i-a impus o amendă de 1000 EUR cu o sută de zile de închisoare în lipsa sa, l-a ordonat să plătească o taxă judiciară de 30 EUR și 375 EUR pentru a acoperi costurile de judecată ale S.M. Curtea a hotărât din nou în absența reclamantului, care, în ciuda unei convocări corecte, nu a participat la orice audiere a instanței. Potrivit declarației S.M. prezentate la proces, nu s-a îndoit că acuzațiile reclamantului l-au îngrijit indiferent de faptul că reclamantul nu l-a identificat în persoană. Acest lucru a fost așa, deoarece reclamantul l-a numit adesea „vărul prim-ministru”. El a recunoscut că a avut contacte cu managerii Orka Holding, dar au fost ca între prieteni. El nu a avut nici o cooperare comercială cu ei și nu a fost implicat în nici un fel în construcția hotelului. Curtea a acceptat că declarația reclamantului în legătură cu S.M., în special de când prezentatorul de știri a identificat reclamantul prin numele său. A constatat că afirmația reclamantului nu a fost justificată cu nicio dovadă. În plus, reclamantul privat, în calitate de director al agenției, nu a avut competența de a participa la vânzarea publică a unui teren deținut de stat. Curtea a concluzionat că declarația reclamantului ar putea afecta în mod considerabil reputația și demnitatea reclamantului, având în vedere în special faptul că el a fost titular de un birou public și „ (aceștia) declarații sunt difuzate rapid și agresiv în public.” În determinarea sancțiunii, instanța a considerat agravarea frecvenței infracțiunilor similare, precum și faptul că există alte proceduri similare inițiate de reclamant împotriva reclamantului. La 18 mai 2011, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului în care s-a plâns, printre altele, că reclamanții nu au fost identificați în declarația sa care a fost dată în context politic și, în consecință, nu a fost pedepsită, astfel cum se prevede la art. 176 din Codul penal. Curtea a confirmat hotărârea instanței de judecată, susținând că reclamantul a exprimat afirmația falsă în ceea ce privește reclamantul. Sarcina de probă rezultă din partea reclamantului care nu a demonstrat că afirmația sa este adevărată. Curtea a afirmat în continuare că: „Conținutul declarației, al timpului, al locului și al modului în care a fost dat, implică că este grav și că ar putea crea obiectivă o percepție de către terți în legătură cu anumite fapte. Această instanță constată [declarația] difamatorie, deoarece afirmația factuală conținută în aceaceasta ar putea afecta obiectiv reputația și demnitatea reclamantului privat.” La 14 septembrie 2011, procurorul public a informat reclamantul că la 12 septembrie 2012, Curtea Constituțională a respins apelul constituțional al reclamantului pentru protecția libertății de exprimare. „În cazul concret, Curtea ... a pedepsit [reclamantul] ... ca măsură necesară pentru protecția reputației, demnității și autorității altor persoane. Acest lucru a fost așa de la [reclamantul], prin ce s-a bazat pe libertatea de exprimare publică a interferat cu un drept protejat al altuia, și anume S.M.... [Reclamantul] este un membru al Parlamentului Național, vicepreședinte al SDSM și el a dat declarația în sediul SDSM. ... trebuie făcută o analiză ... dacă condamnarea și penalitatea (de reclamantul) reprezintă o restricție justificată a drepturilor și libertăților sale ... în special dacă instanțele au ajuns într-un echilibru echitabil între nevoia de a proteja reputația și demnitatea victimei și libertatea de exprimare publică a [reclamantului]. Libertatea dezbaterii politice nu este de natură absolută ... instanța constată că declarația impugnată se referă la vânzarea publică a terenurilor de construcție deținute de stat ... și ar trebui să fie luată în considerare în contextul unei dezbateri privind o chestiune de interes public, în special de interes politic primar ... Curtea consideră că veracitatea declarației a fost de o importanță primordială pentru instanțe. Aceste instanțe nu au considerat hotărârile privind valoarea ca fiind relevante și au stabilit că declarația [reclamantului] este falsă sau că nu există dovezi care să dovedească contrariul. ... instanța are dreptul și obligația de a evalua dacă instanțele au permis [reclamantul] să dovedească veracitatea declarației sale. În această privință, instanța constată că [reclamantul] a putut, în timpul întregii proceduri, să prezinte dovezi cu privire la veracitatea declarației sale. În absența probei care ar confirma veracitatea (declararea) ... instanța nu poate decât să accepte concluziile instanței că declarația nu este corectă. În ciuda faptului că declarația face parte dintr-o dezbatere publică, întrebarea este dacă (i) ... a avut orice impact sau a fost relevant pentru public, ca contribuție pentru o mai bună înțelegere a chestiunii supuse dezbaterii publice ... „Fața în care (aplicantul) și-a exprimat în public opinia cu privire la performanța unui funcționar public (în formă de interogatoriu, în calitate de membru al partidului politic de opoziție, din poziție ( ) al partidului politic, consecințele acțiunii sale publice ...) fără a încerca să dovedească veracitatea întrebării sau declarației sale, luate în ansamblu, reprezintă o acțiune, care pare să se încadreze doar în cadrul libertății de convingere, conștiință, gândire și exprimare publică a gândului, dar afectează, în esență, reputația și demnitatea cetățenului care deține, la momentul respectiv, biroul public și încălcă aceste valori. Prin urmare, o astfel de declarație a pierdut conținutul libertății (de gândire și de exprimare publică a gândirii) și (reprezintă) un abuz de (de libertate)”. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 10 din Convenție că condamnarea și penalitatea impusă au încălcat drepturile sale în temeiul prezentei dispoziții. A existat o încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare contrar articolului 10 din Convenție?