ALIYEV v. UKRAINE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Communicated
ALIYEV v. UKRAINE (CtEDO, 2015)
Comunicat la 1 iunie 2015 CIFTH SECȚIUNE Cererea nr. 78228/14 Samid Ayaddin Ogly ALIYEV împotriva Ucrainei depusă la 10 decembrie 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Samid Ayaddin Ogly Aliyev, este un național azerig, născut în 1987 și locuiește în Kryvyy Rih, Ucraina. El este reprezentat în fața Curții de către dl S.G. Yakymenko, un avocat practicant în Kryvyy Rih. În 2008, reclamantul cu părinții săi și un frate s-au mutat din Azerbaidjan în Ucraina. La 28 aprilie 2008, autoritățile ucrainene au acordat cetățenie ucraineană mamă a reclamantului, un național azeri. La 2 iulie 2009, reclamantul a obținut un permis de ședere permanentă ca membru al familiei cetățenilor ucraineni (mama sa). La 22 iulie 2009, părinții reclamanților au cumpărat o casă în Kryvyy Rih. La 29 iunie 2010, autoritățile au anulat decizia din 28 aprilie 2008 de a constata că mama reclamantului nu și-a renunțat cetățenia azerbaiyană, ceea ce constituie o cerință de îndeplinire în termen de un an. La 23 iulie și 2 august 2010, autoritățile au revocat permisul de ședere al reclamantului din motivul pentru care a fost eliberat pe baza documentelor care nu mai erau valabile și au ordonat expulzarea reclamantului din Ucraina cu o interdicție de cinci ani de reintrare. Fiica reclamantului s-a născut la 29 iulie 2011, fiica și mama, partenerul vieții reclamantului, cu cetățenie ucrainenă. Reclamantul a contestat deciziile din 23 iulie și 2 august 2010 în fața Curții Administrative Regionale Dnipropetrovsk, care la 17 Decembrie 2012 a suspendat decizia privind expulzarea reclamantului pentru perioada de determinare a cauzei și de adoptare a hotărârii. La 17 aprilie 2013, Curtea Administrativă Regională Dnipropetrovsk a respins afirmațiile reclamantului constatând că deciziile impugnate au fost legale. Curtea a remarcat, de asemenea, că, în 2013, dreptul reclamantului de a rezista în Ucraina a fost prelungit pentru o anumită perioadă, având în vedere legăturile parentale dintre el și copilul său care dețin cetățenia ucraineană; aceste fapte, totuși, nu afectează licența deciziilor privind expulzarea și revocarea permisului său de ședere permanentă. La 4 februarie și, respectiv, 30 octombrie 2014, Curtea Administrativă Dnipropetrovsk și Curtea Administrativă Superioră au susținut hotărârea instanței de primă instanță. Legea internă relevantă Legea privind statutul juridic al străinilor și al apátrizilor din 4 februarie 1994 (în vigoare până la 25 decembrie 2011) Secțiunea 32 din Legea prevedea: „... În afară de situațiile specificate în prima parte a prezentei secțiuni, străinii și apatrizii pot fi expulzați din Ucraina printr-o decizie a poliției, paznicul de frontieră de stat (în legătură cu persoanele deținute în zonele de frontieră controlate, în timpul sau după trecerea ilegală a frontierei Ucrainei) sau a Serviciului de Securitate al Ucrainei, cu notificarea în termen de douăzeci și patru de ore a procurorului cu privire la motivele acestei decizii, în cazul în care acțiunile străinilor și apatrizilor au încălcat în mod grav legea privind statutul de străini și apatrizi, sau sunt contrarie intereselor securității sau ordinului public al Ucrainei, sau atunci când este necesar pentru considerațiile de sănătate publică sau pentru protecția drepturilor și intereselor legale ale cetăților Ucrainei. ... Poliția sau gardianul de frontieră de stat pot aresta străini sau apatrizi și le poate expulza în mod obligatoriu din Ucraina numai pe baza unei hotărâri administrative. ...” Legea privind statutul juridic al străinilor și al apatrizilor din 4 februarie 1994 (în vigoare începând cu 26 decembrie 2011) Secțiunea 30 din Lege prevede că expulzia obligatorie a străinilor și a apatrizilor poate fi efectuată numai pe baza unei hotărâri administrative. Reclamantul se plânge că deciziile autorităților administrative ucrainene și ale instanțelor privind expulzarea sa din Ucraina și revocarea permisului său de ședere nu au fost compatibile cu cerințele de la art. 8 din Convenție și nu au asigurat respectarea vieții sale de familie. A existat vreo ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie, în sensul articolului 8 § 1 din Convenție? Dacă este cazul, a fost că interferența în conformitate cu legea și este necesară în conformitate cu art. 8 § 2?