CtEDO 09.06.2015 Auto

RAMZI v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
09.06.2015
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
RAMZI v. ROMANIA (CtEDO, 2015)
HUDOC · oficial

Reclamantul, dl Yanis M.M.A. Ramzi, este un național iordan, care s-a născut în 1974 și locuiește în Emiratele Arabe Unite. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna M. Stoica Josan, avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de Co-Agentul lor, dna I. Cambrea, a Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a intrat în România în 1993 pentru a urma studiile universitare la Iași. În 1999 s-a mutat la București, unde a lucrat ca vânzător într-un magazin mic. În septembrie 2002, în timpul unei căutări efectuate la apartamentul reclamantului, poliția a găsit 20.08 grame de canabis și 0.08 grame de opium. La 3 decembrie 2002, județul București a condamnat reclamantul de posesie de droguri ilegale pentru uz personal și l-a condamnat la doi ani de închisoare. Curtea a ordonat, de asemenea, expulzarea reclamantului după încheierea sentinței sale. În cursul anchetei penale C.C., prietena reclamantului și un cetățean român, a fost auzit ca martor. Ea a declarat că îl cunoștea pe reclamant timp de trei ani și că avea un fiu împreună, dar nu locuia cu el. De asemenea, a declarat că el era o persoană decentă și un tată bun care a ajutat-o să-și crească fiul. Ea a explicat că avea o cheie pentru apartamentul său, unde ea ar merge o dată la două săptămâni sau mai mult, în funcție de problemele pe care le-a întâlnit cu fiul ei. Reclamantul nu a recurs împotriva hotărârii din 3 decembrie 2002. La 3 februarie 2004, după ce reclamantul și-a terminat condamnarea, Biroul pentru extraterestrii din cadrul Ministerului Internului, ținând seama de condamnarea penală a reclamantului și pe baza dispozițiilor articolului 102 din Ordinul de urgență nr. 194/2002 privind statutul extratereștrilor, a emis un ordin interzicând-l să intre în România pentru o perioadă de zece ani. În aceeași zi, reclamantul a semnat ordinul, recunoaștend astfel primirea acestuia. Apoi a părăsit România în mod voluntar. La 7 martie 2004, reclamantul s-a căsătorit cu C.C. în Iordania. La 1 iulie 2004, Curtea de district Slobozia a acordat o cerere depusă de C.C. în 2005, reclamantul a solicitat reducerea perioadei de zece ani stabilite în ordinea 2004. El a bazat cererea sa pe o modificare a Ordinării de Urgență nr. 194/2002 introdusă în noiembrie 2004, care a permis o reducere a 50% a termenului interzicerii intrării în România să se aplice extratereștrilor ilegali căsătoriți cu un cetățean român sau să aibă un copil de cetățenie română. La 14 februarie 2005, biroul extratereștrilor a răspuns reclamantului că noul amendament invocat de el nu se aplică extratereștrilor care au comis crime în România. În plus, reclamantul a fost informat că amendamentul în cauză a intrat în vigoare după ce a fost deja expulzat din România și nu poate fi aplicat retroactiv. 10. La 5 mai 2005, reclamantul a depus o plângere în fața instanței administrative împotriva acestui răspuns. El a solicitat instanțelor în cazul său să aplice dispozițiile mai favorabile introduse prin noua modificare a Ordinării de urgență nr. 194/2002. În primul rând, el susține că, în conformitate cu art. 102 alineatul (2) modificat din ordonanța menționată, el va avea dreptul la o reducere de 50% din termenul interdicției sale de intrare în România, deoarece are o soție și un copil care sunt cetățeni români. În al doilea rând, el susține că lungimea interdicției de intrare în România ar putea fi redusă și la trei ani, astfel cum prevede dispozițiile noi adoptate în cazul extratereștrilor care au comis infracțiuni. În cele din urmă, reclamantul a susținut că măsura inițială impusă în cazul său și scrisoarea din 14 februarie 2005 respingând cererea de reducere a interdicției și-a încălcat dreptul la viața de familie, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenție, deoarece a avut un copil în România care era încă minor. 11. La 19 noiembrie 2005, Curtea de Apel a respins plângerea reclamantului, raționând că dreptul civil nu a aplicat retroactiv și, prin urmare, el nu a putut beneficia de dispozițiile mai favorabile ale Ordinării de urgență nr. 194/2002, deoarece au fost adoptate după expulzarea sa. Curtea a subliniat că reclamantul nu a contestat ordinul din 3 februarie 2004 de stabilire a interdicției de intrare în România. În plus, a susținut că art. 8 din Convenție nu a fost încălcat deoarece măsura adoptată în cazul reclamantului a fost prevăzută prin lege, a urmărit obiectivul legitim de a păstra ordinul public și de a proteja drepturile și libertățile altor persoane și a fost aplicată din cauza condamnării penale a reclamantului. 12. La 13 decembrie 2006, apelul reclamantului asupra punctelor de drept (recursuri) împotriva acestei hotărâri a fost respins în mod final de către Înaltul Tribunal de cassare și justiție, la fel ca instanța de judecată inferioară, a subliniat că reclamantul nu a contestat măsura inițială din 3 februarie 2004 interzicând-l să intre în România. În plus, judecata inferioară a decis corect că noile amendamente la Ordinul de urgență nr. 194/2002 nu se aplică retroactiv. Curtea Înaltă a susținut, de asemenea, că acuzațiile reclamantului cu privire la încălcarea dreptului său la viața de familie garantate de art. 8 din Convenție au fost nefondate din moment ce s-a căsătorit și-a stabilit paternitatea după eliberarea interdicției de intrare în România. În plus, Curtea Înaltă a observat că reclamantul s-a căsătorit în Iordania și nu a prezentat nici o dovadă privind existența unei vieți de familie reale în România. În aceste condiții, se bazează pe hotărârea Curții în cazul Pini și alții c. România (nus. 78028/01 și 78030/01, 22 iunie 2004), Curtea Înaltă a considerat că refuzul autorităților de a aplica regulamentele noi adoptate în cazul reclamantului a fost o decizie proporțională care intră în cadrul articolului 8 al doilea paragraf din Convenție. 13. art. 117 din Codul Penal, în vigoare la momentul condamnării reclamantului și referindu-se la expulsie, citește după cum urmează în părțile sale relevante: „O interzicere a rămânerii în România poate fi impusă oricărui extraterestru care a comis o infracțiune”. 14. Ordonanța de urgență nr. 194/2002 privind statutul extratereștrilor, așa cum a fost în vigoare la 3 februarie 2004, se citește după cum urmează în părțile sale relevante: „Ordinul de părăsire a teritoriului român poate fi contestat în fața Curții de Apel din București în termen de 5 zile de la notificarea acestuia...” „(3) Pentru extratereștrii care au comis infracțiuni, termenul interdicției este egal cu durata pedepsei lor, dar nu mai puțin de zece ani.” 15. În urma unei modificări care au intrat în vigoare la 27 noiembrie 2004, au devenit aplicabile noile norme de calcul al termenului interdicției de intrare în România. art. 102 din ordonanța menționată mai sus a fost modificat pentru a citi următoarele părți relevante: „ (1) Pentru extratereștrii care au intrat ilegal în România, dar a căror ședere a devenit legală, termenul interdicției [la intrarea în România] este următorul:... (2) Limitele interdicției prevăzute la alineatul (1) de mai sus se reduce cu jumătate pentru extratereștrii care: ... d) sunt căsătoriți cu cetățenii români sau sunt părinți ai copiilor cetățeniei române care sunt minori. (3) Pentru extratereștrii care au comis infracțiuni intenționate și au fost expulzați, termenul interdicției este egal cu durata pedepsei lor, dar nu mai puțin de trei ani.” Amendamentul din 27 noiembrie 2004 nu include nicio dispoziție specială privind extratereștrii a căror interdicție a fost stabilită în temeiul textului anterior al Ordinului de urgență.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă