Comunicat la 14 septembrie 2015 SECȚIUNEA 3 Cererea nr. 51527/12 Attila Csaba MAKKAI și Manuela MAKKAI împotriva României introdusă la 31 iulie 2012 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamanții, domnul Attila Csaba Makkai și domnul Manuela Makkai, sunt resortisanți români născuți în 1970 și, respectiv, 1971 și rezidenți în Carpiniș. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul L. Clipa, avocată la Timișoara. În 1958, bunicii primului reclamant au cumpărat o casă în Cepiniș pe care au locuit până la moartea lor în 1993 și, respectiv, 2008 ; între timp, ei au plătit în mod regulat impozitele ca proprietari ai casei. Primul reclamant s-a mutat acolo cu soția sa, a doua reclamantă, la o dată nespecificată. În februarie 2008, bunica a făcut un testament în favoarea reclamanților. În octombrie 2008, după moartea bunicii, reclamanții au luat măsurile necesare pentru a-și înregistra dreptul de proprietate asupra casei; cu această ocazie, aceștia au aflat că casa fusese naționalizată în 1967 pe baza unui decret de expropriere. La 9 octombrie 2009, reclamanții au sesizat Primăria din Cêpiniș cu o cerere întemeiată pe legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luat în mod abuziv de către stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 ( . Ei au susținut că decretul de expropriere nu fusese niciodată comunicat bunicilor lor care au continuat să locuiască în casă și să plătească impozitele, ceea ce dovedea că autoritățile locale îi considerau proprietarii casei. Prin decizia din 24 noiembrie 2009, primăria le-a respins cererea ca fiind tardivă. În martie 2010, reclamanții au contestat decizia Primăriei în fața tribunalului județean din Timiș; aceștia și-au reiterat argumentele întemeiate pe lipsa comunicării decretului de expropriere și pe posesia neîntreruptă a casei. Prin hotărârea din 17 iunie 2010, tribunalul județean din Timiș a respins acțiunea lor, pe motiv că, având în vedere natura termenelor prevăzute de legea nr. 10/2001 (mărfuri de decădere ), examinarea cererilor depuse cu întârziere nu a fost posibilă. Tribunalul a constatat, printre altele, că reclamanții puteau formula o acțiune în revendicare sau restituire (acțiune in revânducare/retrocedare) și că, din motive independente de voința lor, nu au putut să își exercite activitatea în termenele legale. Prin hotărârea din 15 februarie 2011, Curtea de apel din Timișoara a respins apelul, confirmând hotărârea pronunțată în primă instanță. Unul dintre cei trei judecători a dat o opinie separată și a considerat că acțiunea reclamanților ar fi trebuit să fie primită. Proprietarii legitimi nu au avut cunoștință de situația juridică [livrarea] din moment ce nimeni nu le-a contestat niciodată dreptul de proprietate și nu i-a informat cu privire la actul de proprietate, așa cum rezultă din dovezile scrise depuse la dosar (părțirile fiscale pentru plata impozitelor pentru imobilul în litigiu cu numele lor înainte și după 1989 și până în prezent, certificatele de declarație fiscală pentru calcularea taxelor și impozitelor, precum și mențiunile pe actele lor de stare civilă (...). Ca urmare a calității lor de proprietari de proprietate, [bărbații] au achitat în mod continuu impozitele și impozitele aferente și au locuit permanent în proprietate, de la data la care a fost achiziționat și până la data decesului. Percepția impozitelor de către stat, precum și faptul că nimeni nu a formulat vreodată în numele statului sau al unor pretenții în ceea ce privește imobilul nu au fost în măsură să le creeze suspiciuni cu privire la titlul lor [de proprietate]. Într-o astfel de situație, în calitate de oameni obișnuiți siguri de proprietatea lor, chiar și în cazul în care ar putea consulta în teorie cartea în orice moment, ei nu au avut nici un motiv întemeiat pentru a face acest lucru, cu atât mai mult cu cât cunoștințele lor despre sine se bazează pe respectul constant pe care statul român (de către autoritățile sale locale) l-a arătat față de calitatea lor de proprietari. În cazul în care nu se poate demonstra în mod explicit că cererea de către succesorii foștilor proprietari (reclamanții în cauză) a fost depusă în afara termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001 (...). Autorii reclamanților au fost, indiferent de voința lor, prin comportamentul vinovat al autorităților statului (care, chiar și în cazul în care și-au luat dreptul legal de proprietate, i-au obligat să suporte în mod continuu toate sarcinile acestui drept), în eroare totală și absolută în ceea ce privește situația juridică a bunului, motiv pentru care nu au știut că trebuie să acționeze în termenul prevăzut de legea nr. 10/2001 pentru a clarifica situația de către o instanță. În opinia instanței dizidente, instanțele naționale au mai avut posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care legislația aplicabilă, precum și jurisprudența internă, în special cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se opunea unei astfel de ipoteze din cauza existenței unei legi speciale de restituire. Prin hotărârea din 22 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul în recurs al reclamanților, judecând după faptul că nu a avut în speță o circumstanță obiectivă, asimilabilă forței majore care ar fi pus reclamanții în dreptul de a formula cererea lor de restituire în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 ; absența informațiilor autorilor reclamanților nu putea fi considerată o astfel de circumstanță obiectivă, în măsura în care le era permis să facă verificări (doar verifică) pentru a se informa asupra situației juridice a casei. Reclamanții locuiau întotdeauna în casă în momentul introducerii cererii lor în fața Curții. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile legale, inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 și ale modificărilor ulterioare ale acesteia, precum și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], nr. 28342/95, § 33, CEDH 1999-VII), Strein și alții c. România 57001/00, § 26, CEDO 2005-VII), Paduraru c. România 63252/00, § 38 53, CEDO 2005-XII (extracturi) și Tudor c. România 29035/05, § 15-20, 17 ianuarie 2008). GRIFS Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de lipsa accesului la o instanță pentru a-și exercita drepturile asupra casei în cauză. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, se plâng de incertitudine juridică referitoare la clădirea lor : Ei susțin că: în timp ce ei continuă să locuiască în ea și să plătească impozitele, statul român figurează ca proprietar pe carte. Ei se plâng de absența unei căi judiciare pentru a clarifica situația casei lor. RĂSPUNSURI LA PĂRȚI A fost ascultată în mod echitabil contestația privind drepturile civile ale reclamanților, așa cum se prevede la art. 6 alin. (1) din Convenție? În special respingerea acțiunii lor pe baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 a încălcat dreptul lor de acces la o instanță, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție A fost încălcat dreptul reclamanților de a respecta proprietatea lor, în sensul articolului 1 din Protocolul nr.
Communiquée le 14 septembre 2015
Requête n
o
51527/12
Attila Csaba MAKKAI et Manuela MAKKAI
contre la Roumanie
introduite le 31 July 2012
Les requérants, M. Attila Csaba Makkai et M
me
Manuela Makkai, sont des ressortissants roumains nés en 1970 et 1971 respectivement et résidant à Cărpiniș. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
En 1958, les grands-parents du premier requérant achetèrent une maison à Cărpiniș qu’ils habitèrent jusqu’à leur décès en 1993 et 2008 respectivement
; pendant ce temps, ils ont régulièrement payé les impôts en tant que propriétaires de la maison. Le premier requérant y emménagea avec son épouse, la seconde requérante, à une date non précisée. En février 2008, la grand-mère fit un testament en faveur des requérants.
En octobre 2008, après le décès de la grand-mère, les requérants entreprirent les démarches afin de faire inscrire sur le livre foncier leur droit de propriété sur la maison
; à cette occasion, ils apprirent que la maison avait été nationalisée en 1967 sur la base d’un décret d’expropriation.
Le 9 octobre 2009, les requérants saisirent la mairie de Cărpiniș d’une demande fondée sur la loi n
o
10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22
décembre 1989 («
la loi n
o
10/2001
»). Ils demandèrent un examen de leur demande hors délai (
repunerea în termenul de depunere a cererilor
). Ils firent valoir que le décret d’expropriation n’avait jamais été communiqué à leurs grands-parents qui ont continué à habiter la maison et à payer les impôts, ce que prouvait que l’autorité locale les considérait comme les propriétaires de la maison.
Par une décision du 24 novembre 2009, la mairie rejeta leur demande comme tardive.
Le 1
er
mars 2010, les requérants contestèrent la décision de la mairie devant le tribunal départemental de Timiș
; ils réitérèrent leurs arguments tirés du défaut de communication du décret d’expropriation et de leur possession ininterrompue de la maison.
Par un jugement du 17 juin 2010, le tribunal départemental de Timiș rejeta leur action, au motif que, au vu de la nature des délais prévus par la loi n
o
10/2001 (
termene de decădere
), l’examen des demandes introduites tardivement n’était pas possible. Le tribunal départemental remarqua, entre autres, que les requérants pouvaient former une action en revendication ou restitution (
acțiune în revendicare/retrocedare
) et prouver que, pour des motifs indépendants de leur volonté, ils n’ont pas pu l’exercer dans les délais légaux.
Les requérants interjetèrent appel. Par un arrêt du 15 février 2011, la cour d’appel de Timișoara rejeta leur appel, confirmant le jugement rendu en première instance.
Un des trois juges rendit une opinion séparée
et estima que l’action des requérants aurait dû être accueillie. L’opinion séparée est ainsi rédigée, dans ses parties pertinentes
:
«
Les propriétaires légitimes n’ont aucunement eu connaissance de la situation juridique [l’expropriation de l’immeuble] puisque personne ne leur a jamais contesté le droit de propriété ni ne les a informés de l’acte d’expropriation, comme il résulte des preuves écrites versées au dossier (les quittances fiscales pour le paiement des impôts pour l’immeuble en litige – rendues à leur nom avant et après 1989 et jusqu’à présent, les certificats d’attestation fiscale pour le calcul des taxes et des impôts ainsi que les mentions sur leurs actes d’état civil (...).
En conséquence de leur qualité des propriétaires de l’immeuble, ils [les grands
‑
parents] ont acquitté de façon continue les impôts et les taxes afférents et ont habité en permanence l’immeuble, à partir de la date de son acquisition et jusqu’à leur décès.
La perception des impôts par l’État ainsi que le fait que personne n’a jamais formulé au nom de l’État ou d’autrui des prétentions quant à l’immeuble n’ont pas été en mesure de leur engendrer des suspicions quant à leur titre [de propriété].
Dans une telle situation, en tant que gens ordinaires sûrs de leur propriété, même s’ils pouvaient en théorie consulter le livre foncier à tout moment, ils n’ont pas eu de raison fondée à le faire, d’autant plus que leur ignorance s’est basée sur le respect constant que l’État roumain (par ses autorités locales) a montré envers leur qualité de propriétaires.
L’État n’a même pas formulé de prétentions sur l’immeuble, se limitant à affirmer de manière formelle que la demande faite par les successeurs des anciens propriétaires (les plaignants en l’affaire) a été introduite en dehors du délai prévu par la loi n
o
10/2001 (...).
Les auteurs des plaignants ont été, indépendamment de leur volonté, par le comportement coupable des autorités de l’État (qui, même s’il s’est approprié juridiquement leur droit de propriété, les a contraints de supporter de manière continuelle toutes les charges de ce droit), dans l’erreur totale et absolue quant à la situation juridique du bien, raison pour laquelle ils n’ont pas su qu’ils devaient agir dans le délai prévu par la loi n
o
10/2001 pour faire clarifier la situation par un tribunal.
»
De l’avis du juge dissident, les requérants n’avaient plus la possibilité de former une action en revendication fondée sur le droit commun, dans la mesure où la législation applicable ainsi que la jurisprudence interne et notamment celle de la Haute Cour de cassation et de justice s’opposait à une telle hypothèse en raison de l’existence d’une loi spéciale de restitution.
Par un arrêt du 22 février 2012, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le pourvoi en recours des requérants, jugeant qu’il n’y avait pas en l’espèce une circonstance objective, assimilable à la force majeure qui aurait mis les requérants dans l’impossibilité de former leur demande de restitution dans le délai prévu par la loi n
o
10/2001
; l’absence d’information des auteurs des requérants ne pouvait être assimilée à une telle circonstance objective dans la mesure où il leur était loisible de faire des vérifications (
simple verificări
) pour s’informer de la situation juridique de la maison.
Les requérants habitaient toujours dans la maison au moment de l’introduction de leur requête devant la Cour.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Les dispositions légales, y compris celles de la loi n
o
10/2001 et de ses modifications subséquentes, et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les arrêts
Brumărescu c. Roumanie
([GC], n
o
28342/95, §§
31
‑
Străin et autres c. Roumanie
(n
o
57001/00, §§
19
‑
Păduraru c. Roumanie
(n
o
63252/00, §§ 38
‑
53, CEDH 2005-XII (extraits)) et
Tudor c. Roumanie
(n
o
29035/05, §§ 15-20, 17 janvier 2008).
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent du défaut d’accès à un tribunal pour faire valoir leurs droits sur la maison en question. Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ils se plaignent de l’incertitude juridique relative à leur immeuble
: ils font valoir qu’alors qu’ils continuent à y habiter et à payer les impôts, l’État roumain figure en tant que propriétaire sur le livre foncier. Ils se plaignent de l’absence d’une voie judiciaire pour clarifier la situation de leur maison.
1.
La contestation sur les droits de caractère civil des requérants a-t-elle été entendue équitablement, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
? En particulier, le rejet de leur action fondée sur les dispositions de la loi n
o
10/2001 a-t-il emporté violation de leur droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention
?
2.
Y a-t-il eu atteinte au droit des requérants au respect de leur bien, au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1
?