AFFAIRE ELIAS c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE ELIAS c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
ELIAS c. ROMÂNIA
(Cererea nr. 32800/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 mai 2009
DEFINITIVĂ
12/08/2009
Această hotărâre poate suferi corecturi formale.
În cauza Elias c. România,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită într-un colegiu compus din:
Josep Casadevall, președintele,
Boštjan M. Zupančič, Corneliu Bîrsan, Elisabet Fura-Sandström, Egbert Myjer, Luis López Guerra, Ann Power, judecători,
și Stanley Naismith, grefiier adjunct de secțiune,
După deliberare în ședință de consult la 14 aprilie 2009,
Adoptă următoarea hotărâre, pronunțată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 32800/02) împotriva României și prezentată de doi cetățeni ai acestui stat având și naționalitatea germană, D. Josep Elias și Doamna Sana Elias ("reclamanții"), care au sesizat Curtea la 9 iulie 2002 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").
Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul seu, D. Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamanții susțin o atingere a dreptului lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de imposibilitatea în care se află de a se bucura de dreptul lor la despăgubire pentru un bun imobil, în virtutea legislației interne privind restituirile.
La 4 aprilie 2008, Curtea a decis comunicarea cererei Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a decis, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate în același timp. În virtutea articolului 44 § 1 a) al regulamentului seu, a comunicat, de asemenea, o copie a cererei guvernului german, care nu a dorit să intervină.
PRIVIND FAPTELE
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanții, soț și soție, s-au născut respectiv în 1929 și 1931 și locuiesc în Kempten, Germania.
În 1983, casa reclamanților situată în Lugoj a fost naționalizată din cauza plecării lor în străinătate. Casa a fost apoi ocupată de alte persoane în virtutea contractelor de închiriere încheiate cu Statul ("chiriaștii").
La 21 august 1996, comisia departamentală din Timiș pentru aplicarea legii nr. 112/1995 a respins cererea reclamanților vizând restituirea casei. Printr-o sentință din 3 septembrie 1997, tribunalul de primă instanță din Lugoj a respins contestația reclamanților împotriva acestei soluții. Tribunalul a constatat că reclamanții avuseră 55.766 lei români (ROL) la naționalizarea bunului și că în orice caz bunul era ocupat de chiriaști. Din documentele dosarului nu rezultă că reclamanții au apelat această sentință.
La 18 mai 2001, prin intermediul unui executor judecătoresc, reclamanții au trimis primariei Lugoj o notificare bazată pe legea nr. 10/2001 în vederea restituirii naturale a bunului. Ei sustineau că nu li se permituse să ia în străinătate suma care le fusese acordată ca despăgubire cu ocazia naționalizării casei.
La 3 iulie 2001, primăria a informat reclamanții că restituirea naturală nu era posibilă, deoarece casa fusese cumpărată de chiriaști. De asemenea, le-a comunicat că aveau posibilitatea de a opta pentru măsuri de reparare prin echivalență.
Printr-o decizie din 31 ianuarie 2002, Societatea M., care administra bunurile domeniului public al statului, a respins cererea de restituire naturală a bunului și a stabilit că reclamanții aveau dreptul de a se vedea acordate 249.077.947 ROL ca despăgubire. Societatea a precizat că ținuse seama de valoarea impozabilă a bunului, așa cum rezulta din documentele furnizate de direcția economică a primariei și o redusese cu suma reactualizată a despăgubirilor care ar fi trebuit acordate reclamanților în 1983. Reclamanții nu au contestat această decizie.
La 9 iulie 2002, reclamanții au informat grefa Curții că în mai 2002, ca răspuns la cererea lor de informații cu privire la data la care vor putea obține despăgubirile, autoritățile le informaseră că nu dispuneau încă de fonduri. Prin aceeași scrisoare, ei sustineau că nu li se permituse să ia cu ei în străinătate despăgubirile acordate în 1983, de sorte că suma în cauză se depreciat în România. De asemenea, au considerat că suma acordată prin decizia din 31 ianuarie 2002 era derizorie. Printr-o scrisoare din 6 noiembrie 2002, reclamanții au reiterat că nu primiseră despăgubirile acordate prin această decizie din cauza lipsei presumate de fonduri.
Printr-o scrisoare din 14 noiembrie 2005 transmisă de Guvern în anexă la observațiile sale, primăria a comunicat reclamanților că transmisese dosarul lor Comisiei Centrale a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) pentru a li se acorda despăgubirile stabilite prin decizia din 31 ianuarie 2002.
La 16 mai 2008, ANRP a informat Guvernul că dosarul reclamanților nu fusese încă selectat pentru a fi examinat.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Dispozițiile legale (inclusiv cele ale legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de stat) și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([MC], nr. 28342/95, §§ 31-44, CEDO 1999‑VII), Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19‑26, CEDO 2005-VII), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 23‑53, CEDO 2005-XII (extrase)) și Tudor c. România (nr. 29035/05, §§ 15–20, 17 ianuarie 2008).
III. TEXTELE CONSILULUI EUROPEI
În Rezoluția sa Res(2004)3 privind hotărârile care relevă o problemă structurală subiacentă, adoptată 12 mai 2004, Comitetul Miniștrilor a indicat următoarele:
"Comitetul Miniștrilor, în virtutea articolului 15.b al Statutului Consilului Europei,
Având în vedere că scopul Consilului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, și că unul dintre cele mai importante mijloace pentru a atinge acest scop este salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
Reafirmând convicția că Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită mai jos "Convenția") trebuie să rămână punctul de referință esențial în domeniul protecției drepturilor omului în Europa și rechemând angajamentul de a lua măsuri destinate să garanteze eficacitatea pe termen lung a sistemului de control instituționalizat de Convenție;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de Convenție, care presupune, în conformitate cu articolul seu 1, că drepturile și libertățile garantate de Convenție sunt protejate mai întâi de dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale;
Apreciind în acest sens că Convenția face astăzi parte integrantă a ordinii juridice interne a tuturor statelor părți;
Reamintind că, în virtutea articolului 46 din Convenție, Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită mai jos "Curtea") în litigiile în care sunt părti și că hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează execuția acesteia;
Subliniind interesul de a ajuta statul în cauză să identifice problemele subiacente și măsurile de execuție necesare;
Estimând că implementarea hotărârilor ar fi ușurată dacă existența unei probleme structurale ar fi deja identificată în hotărârea Curții;
Ținând cont de observațiile făcute pe această chestiune de către Curtea însăși în ședința Comitetului Miniștrilor din 7 noiembrie 2002;
Invită Curtea:
I. în măsura posibilului, să identifice în hotărârile în care constată o încălcare a Convenției ce, după părerea sa, relevă o problemă structurală subiacentă și sursa acestei probleme, în special atunci când este susceptibilă să dea naștere la numeroase cereri, în vederea ajutării statelor să găsească soluția adecvată și a Comitetului Miniștrilor să supravegheze execuția hotărârilor;
II. să semnaleze în mod special orice hotărâre care conține indicații privind existența unei probleme structurale și sursa acestei probleme nu doar statului în cauză și Comitetului Miniștrilor, ci și Adunării Parlamentare, Secretarului General al Consilului Europei și Comisarului pentru Drepturile Omului al Consilului Europei, și să semnaleze în mod corespunzător aceste hotărâri în baza de date a Curții."
Recomandarea Comitetului Miniștrilor Rec(2004)6 privind îmbunătățirea recursurilor interne, adoptată la 12 mai 2004, se citește astfel:
"Comitetul Miniștrilor, în virtutea articolului 15.b al Statutului Consilului Europei,
Având în vedere că scopul Consilului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi, și că unul dintre cele mai importante mijloace pentru a atinge acest scop este salvgardarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;
Reafirmând convicția că Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită mai jos "Convenția") trebuie să rămână punctul de referință esențial în domeniul protecției drepturilor omului în Europa și rechemând angajamentul de a lua măsuri destinate să garanteze eficacitatea pe termen lung a sistemului de control instituit de Convenție;
Reamintind caracterul subsidiar al mecanismului de control instituit de Convenție, care presupune, în conformitate cu articolul seu 1, că drepturile și libertățile garantate de Convenție sunt protejate mai întâi de dreptul intern și aplicate de autoritățile naționale;
Apreciind în acest sens că Convenția face astăzi parte integrantă a ordinii juridice interne a tuturor statelor părți;
Subliniind că, așa cum art. 13 din Convenție o cere, statele membre s-au angajat ca orice persoană putând invoca în mod apărabil o încălcare a drepturilor și libertăților sale recunoscute în Convenție să aibă dreptul la un recurs efectiv în fața unui organ național;
Reamintind că, dincolo de obligația de a se asigura existența unor asemenea recursuri efective în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită mai jos "Curtea"), statele au obligația generală de a remedia problemele subiacente violațiilor constatate;
Subliniind că statelor membre le revine sarcina de a asigura că recorsurile interne sunt efective în drept și în practică și că pot duce la o decizie cu privire la fondul plângerii și la o remediere corespunzătoare oricărei încălcări constatate;
Observând că natura și numărul cererilor aduse în fața Curții și hotărârile pe care aceasta le pronunță demonstrează mai mult ca oricând necesitatea pentru statele membre de a asigura în mod eficient și regulat existența unor asemenea recursuri în orice circumstanță în special în cazul duratei excesive a procedurilor judiciare;
Estimând că disponibilitatea recursurilor interne efective pentru toate plângerile apărabile privind încălcări ale Convenției ar trebui să permită reducerea sarcinii de lucru a Curții, datorită, pe de o parte, reducerii numărului de cauze care i se transmit și, pe de altă parte, faptului că tratamentul detaliat al cauzelor la nivel național este de natură să faciliteze examinarea lor ulterioară de către Curtă;
Subliniind că îmbunătățirea recursurilor la nivel național, în special în materia cauzelor repetitive, ar trebui de asemenea să contribuie la reducerea sarcinii de lucru a Curții;
Recomandă statelor membre, ținând cont de exemplele de bune practici figurând în anexă:
I. să se asigure prin monitorizare constantă, în lumina jurisprudenței Curții, că recursuri interne există pentru orice persoană care susține într-o manieră apărabilă o încălcare a Convenției și că aceste recursuri sunt efective, în măsura în care permit ajungerea la o decizie cu privire la fondul plângerii și la o remediere corespunzătoare oricărei încălcări constatate;
II. să reexamineze, în urma hotărârilor Curții care relevă defecțiuni structurale sau generale în dreptul sau practica statului, eficacitatea recursurilor interne existente și, după caz, să pună în aplicare recursuri efective pentru a evita ca cauze repetitive să fie aduse în fața Curții;
III. să acorde o atenție specială, în cadrul punctelor I și II de mai sus, existenței recursurilor efective în caz de plângere apărabilă privind durata excesivă a procedurilor judiciare;
Încarcă Secretarul General al Consilului Europei de a desfășura mijloacele necesare pentru a acorda o asistență corespunzătoare statelor membre care o solicită, pentru a le ajuta să implementeze prezenta recomandare."
PRIVIND DREPTUL
I. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamanții consideră că imposibilitatea în care se află de a se bucura de dreptul de a fi despăgubiți pentru casa lor naționalizată constituie o atingere a dreptului la respectarea bunurilor. Invocă în esență art. 1 din Protocolul nr. 1, care se citește în părțile relevante după cum urmează:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care statul îl are de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi."
A. Privind admisibilitatea
Curtea constată că acest grief nu este evident lipsit de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. De asemenea observă că nu se confruntă cu nici un motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarat admisibil.
B. Privind fondul
Guvernul insistă asupra faptului că reclamanții au făcut uz de posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a se vedea acordate despăgubiri în virtutea legii nr. 10/2001. Potrivit Guvernului, mecanismul pus în aplicare de această lege, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, și privind crearea fondului Proprietatea, este de natură să ofere interesaților despăgubiri corespunzând exigențelor jurisprudenței Curții. El susține, de asemenea, că aproximativ 6.000 titluri de despăgubiri au fost emise de Comisia Centrală. Guvernul concluzionează că echilibrul just a fost menținut între interesul general și respectarea drepturilor individuale ale reclamanților.
Reclamanții susțin că s-au străduit timp de doisprezece ani să-și recupereze casa și că nu au primit nici despăgubiri.
Curtea observă că prin decizia din 31 ianuarie 2002, Societatea M. a recunoscut reclamanților dreptul de a se vedea acordate 249.077.947 ROL ca despăgubire pentru casa în cauză. Reclamanții dispuneau deci de un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, neachitarea până în prezent a despăgubirilor constituie o ingerință în dreptul lor la respectarea bunurilor.
Curtea trebuie deci să examineze dacă ingerința denunțată se justifică sub unghiul acestei dispoziții.
Pentru a determina dacă un echilibru just a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele salvguardării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților, ea este chemată să examineze dacă termenul necesar autorităților române pentru a plăti o compensație interesaților nu i-a plasat pe aceștia sub o sarcină disproportionată și excesivă. Curtea reamintește în acest sens că statele dispun de o marjă largă de apreciere pentru a determina ce este în interesul public, mai ales atunci când se adoptă și se aplică măsuri de reformă economică sau de justiție socială (Ramadhi și 5 alții c. Albania, nr. 38222/02, § 79, 13 noiembrie 2007).
În cauza de față, mai bine de șapte ani s-au scurs până acum de la decizia menționată mai sus, fără ca reclamanții să fi fost plătiți. Cât privește argumentul Guvernului conform căruia mecanismul pus în aplicare de legea nr. 247/2005 este de natură să ofere despăgubiri corespunzătoare, Curtea reamintește că a judecat deja că fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să dea naștere la acordarea efectivă a unei compensații reclamanților (a se vedea, între altele, Tudor, citat mai sus, § 33).
În aceste condiții, chiar presupunând că Guvernul ar fi putut demonstra că ingerința în dreptul reclamanților era prevăzută de lege și servea o cauză de utilitate publică, Curtea consideră că echilibrul just care trebuia menținut între protecția proprietății reclamanților și exigențele interesului general a fost rupt și că interesații au suportat o sarcină specială și exorbitantă.
Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 46 DIN CONVENȚIE
art. 46 din Convenție dispune:
"1. Înaltele Părți Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părti.
Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care supraveghează execuția acesteia."
Curtea constată că încălcarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor, așa cum o garantează art. 1 din Protocolul nr. 1, are originea într-o problemă pe scară largă rezultând din disfuncționalitatea mecanismului pus în aplicare de legea nr. 10/2001, după cum a fost modificată de legea nr. 247/2005, care nu a rezultat până acum în acordarea efectivă a unei compensații persoanelor beneficiare ale măsurilor de reparare prevăzute de această lege.
Curtea reamintește că, atunci când constată o încălcare, statul defensor are obligația juridică nu doar de a plăti interesaților sumele alocate la titlu de satisfacție echitabilă prevăzută de art. 41, ci și de a alege, sub controlul Comitetului Miniștrilor, măsurile generale și/sau, după caz, individuale care trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a termina încălcarea constatată de Curtă și a șterge cât mai mult posibil consecințele acesteia. Statul defensor rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, de a alege mijloacele de a-și îndeplini obligația juridică referitoare la art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curții (Broniowski c. Polonia [MC], nr. 31443/96, § 192, CEDO 2004‑V).
În ceea ce privește măsurile destinate să garanteze eficacitatea mecanismului stabilit de Convenție, Curtea atrage atenția asupra rezoluției (Res(2004)3) și recomandării (Rec(2004)6) ale Comitetului Miniștrilor al Consilului Europei adoptate la 12 mai 2004 (paragrafele 15‑16 de mai sus).
Deși în principiu nu îi revine sarcina de a defini care pot fi măsurile de redresare corespunzătoare pentru ca statul defensor să-și îndeplinească obligațiile referitoare la art. 46 din Convenție, luând în considerare situația de caracter structural pe care o constată, Curtea observă că măsurile generale la nivel național sunt fără îndoială necesare în cadrul execuției prezentei hotărâri (Broniowski citat mai sus, § 193).
Pentru a ajuta statul defensor să-și îndeplinească obligațiile la titlu de art. 46, Curtea a căutat, în scop pur indicativ, tipul de măsuri pe care statul român le-ar putea lua pentru a termina situația structurală constatată în cauza de față. Ea consideră că statul defensor trebuie să garanteze, în cel mai scurt timp, prin măsuri legislative, administrative și bugetare corespunzătoare, realizarea efectivă și rapidă a dreptului la reparare, în conformitate cu principiile supremației legii și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1, ținând cont de principiile enunțate de jurisprudența Curții în materie de indemnizare (hotărârea Broniowski citată mai sus, §§ 176 și 186).
În particular, statul trebuie să modifice procedura pusă în aplicare de legile de reparare (în prezent legile nr. 10/2001 și 247/2005) de sorte încât să devină cu adevărat coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă, inclusiv în ceea ce privește metoda de selectare a dosarelor care vor fi tratate de comisia centrală (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Viașu c. România, nr. 75951/01, §§ 82-83, 9 decembrie 2008; Faimblat c. România, nr. 23066/02, §§ 53-54, 13 ianuarie 2009; Katz c. România, nr. 29739/03, §§ 35-36, 20 ianuarie 2009; Deneș și alții c. România, nr. 25862/03, § 66, 3 martie 2009, ultimele trei hotărâri nefiind încă definitive).
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
"Dacă Curtea declară că s-a produs o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, după caz, o satisfacție echitabilă."
Reclamanții insistă asupra restituirii naturale a casei. Observă, de asemenea, că au angajat cheltuieli considerabile și au suferit pentru a încerca să-și recupereze bunul. Ei consideră că dauna lor depășește 10.000 EUR, dar precizează că sunt gata să renunțe la această sumă dacă ar putea fi restituiți cu casa. În caz contrar, îi lasă la aprecierea Curții situația. Reclamanții precizează, de asemenea, că nu au păstrat dovezile cheltuielilor, cu excepția unui chitanță care atestă plata unei sume de 250.000 ROL executorului judecătoresc la 18 mai 2001 pentru notificarea trimisă primariei. O copie a acestei chitanțe a fost depusă la dosar.
Guvernul observă că reclamanții nu au contestat decizia din 31 ianuarie 2002, prin care li se acordaseră 249.077.947 ROL. Prin urmare, nu vor putea cere restituirea naturală a bunului, ci doar valoarea actualizată a despăgubirilor. Bazând se pe datele furnizate de Institutul Național de Statistică pentru luna septembrie 2008, Guvernul consideră că valoarea actualizată a sumei în cauză este 449.162.261 ROL, adică 12.051,25 EUR.
Guvernul estimează că reclamanții nu au formulat o cerere propriu-zisă pentru daună morală și observă că au furnizat doar o singură dovadă de cheltuieli.
Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare determină pentru statul defensor obligația de a termina încălcarea și de a șterge consecințele acesteia în vederea restabilirii cât mai mult posibil a situației anterioare acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).
În cauza de față, ținând cont de natura încălcării constatate, Curtea consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu material și moral, care nu este suficient compensat de constatarea încălcării.
Curtea observă, de asemenea, că reclamanții nu dispun de nici o decizie judiciară sau administrativă care să le recunoască dreptul la restituirea bunului în natură. Prin urmare, respinge această cerere.
Observă totuși că o decizie administrativă, pe care reclamanții nu au contestat-o, a stabilit suma despăgubirilor. Prin urmare, consideră că plata acestor despăgubiri, actualizate pe baza ratei inflației, și completate cu o sumă la titlu de daună morală și cheltuieli, ar plasa interesații într-o situație echivalând cât mai mult posibil cu cea în care s-ar afla dacă exigențele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu fuseră nesocotite.
Prin urmare, pe baza elementelor din posesia sa și judecând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamanților în comun suma de 14.000 EUR, pentru toate prejudiciile și cheltuielile.
C. Interese de intârziere
Curtea consideră corespunzător să modeleze rata dobânzii de intârziere pe rata de dobândă a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent.
PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară petiția admisibilă;
Declară că s-a produs o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Declară
a) că statul defensor trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, 14.000 EUR (paisprezece mii euro), pentru toate prejudiciile și cheltuielile, plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit;
b) că suma menționată va fi convertită în moneda statului defensor la cursul aplicabil la data achitării;
c) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității marginale de împrumut a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte de procent;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 mai 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefiier Adjunct Președintele