AFFAIRE JONES c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

03.02.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE JONES c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 JONES c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 366478/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 februarie 2009 DEFINIF 03/05/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Jones c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Ann Power, judecătorii, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 ianuarie 2009, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 366478/02) îndreptată împotriva României și inclusiv un resortisant german, dl Daniel Jones ( La 18 septembrie 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Guvernul german, căruia i-a fost comunicată cauza în temeiul articolului 36 alineatul (1) din convenție și al articolului 44 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere cetățenia reclamantului, nu a dorit să intervină în procedură. La 18 ianuarie 2008, președintele secțiunii a treia a decis să comunice cererea guvernului. 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. DE FAPT Reclamantul s-a născut în 1932 și își are reședința în Frankfurt pe Main, Germania. La 20 aprilie 1950, în temeiul decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a luat în posesie un imobil situat la n 9 de pe strada Zaharoff (în prezent Grasse) din Giurgiu, care aparținea tatălui reclamantului. La o dată nespecificată, clădirea a fost atribuită primăriei Giurgiu ( În conformitate cu Legea nr. 10/2001, guvernul a adoptat un decret prin care clădirea în cauză a fost transferată de la primărie Consiliului, deținerea fiind prevăzută în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a acestuia. La 6 iulie 2001, primăria a aprobat cererea de restituire și l-a pus pe reclamant în posesia imobilului. 12. proprietate și, la 1 august 2001, l-a închiriat imobilizat la primărie. 13. În virtutea mailului guvernului din 27 iunie 2001, la 11 iulie 2001, consiliul le-a sigilat pe casa reclamantului și a solicitat primăriei să elibereze proprietatea. 14. La 13 iulie 2001, primăria a informat consiliul și guvernul că clădirea fusese deja predată moștenitorului fostului proprietar al acestuia și, prin urmare, a notificat anularea la 27 iunie 2001. La 2 august 2001, prefectul Giurgiu a introdus în fața tribunalului departamental din Giurgiu o acțiune împotriva primăriei în scopul anulării deciziei din 6 iulie 2001. Reclamantul a intervenit în procedură 16. Prin hotărârea din 28 decembrie 2001, tribunalul departamental a dat dreptul la acțiunea prefectului și a anulat decizia din 6 iulie 2001. El a reținut că primăria nu a examinat toate actele impuse de Legea nr. 10/2001. În special, el a considerat că reclamantul nu prezentase, în fața primăriei, dovada că el era fiul fostului proprietar. În orice caz, instanța este de părere că, la data deciziei contestate, acțiunea în cauză nu se mai afla în subordinea primăriei, ținând cont de transferul ordonat de către guvernul din 27 iunie 2001. Prin urmare, a considerat că, pentru a fi valabilă, cererea de restituire ar fi trebuit să fie adresată prefecturii. 17. Reclamantul și primăria s-au ocupat de Casația în fața Curții. (a se vedea hotărârea din 13 iunie 2002, care a confirmat hotărârea, considerând că decizia din 6 iulie a fost anulată pe motiv că primăria a dispus de un bun care, la momentul respectiv, nu îi aparținea, ci era proprietatea consiliului. 18. Prin urmare, la 24 ianuarie 2002, reclamantul sesizase prefectul unei o nouă cerere de restituire a imobilului și de plată a unei despăgubiri pentru bunurile mobile naționalizate. 19. Cererea sa a fost respinsă de către Consiliu la 10 iulie 2003, reclamantul sesizează tribunalul județ din Giurgiu care, printr-o hotărâre din 26 februarie 2004, a dat dreptul la acțiune și a condamnat consiliul să restituie casei și terenului aferent a 1 200 20. La 6 mai 2006, Consiliul a decis să restituie reclamantului casa și 1 086 de pe teren. La acțiune în anulare a acestei decizii, introdusă imediat de reclamant, care reproșa Consiliului că nu i-a restituit întreaga suprafață a terenului, a fost primită printr-o hotărâre din 29 Septembrie 2006 al tribunalului județ din Giurgiu, confirmat în primul rând de instanța de apel din București la 19 februarie 2007 (solicitarea Consiliului), apoi definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, la 2 noiembrie 2007 (recurs în recurs al Consiliului). 21. La 14 iunie 2006, prin intermediul unui aprod al justiției, La data de 27 decembrie 2006, acesta a vândut imobilul unui terț care, în conformitate cu dispozițiile contractului, a intrat în posesia propriei proprietăți, în aceeași zi. La 19 februarie 2007, Consiliul a introdus în fața tribunalului departamental din Giurgiu o acțiune în anulare a contractului de vânzare menționat anterior. El a susținut că legea nr. 10/2001 a instituit o interdicție de vânzare în timpul procedurii de restituire; iar litigiile legate de proprietate fiind încă în curs între părțile la Instanțe, interdicția de vânzare se referă și la proprietatea în cauză. După ce a făcut obiectul mai multor spargeri și retrimiteri, această acțiune este în prezent în curs de desfășurare în fața aceleiași instanțe departamentale. Reclamantul susține că demersurile repetate ale autorităților administrative, inclusiv acțiunile în justiție referitoare la clădirea sa, au avut ca scop împiedicarea intrării în posesia bunurilor sale, încălcând dreptul său de proprietate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 26. Guvernul consideră că reclamantul nu poate pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 1 în măsura în care acesta și-a vândut clădirea. 27. Reclamantul susține că acțiunea în anulare a contractului de vânzare nu împiedică punerea efectivă a cumpărătorului în posesia imobilului. 28. Curtea amintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (a se vedea, printre multe altele, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996 III, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI, Labita c. Italia [GC], n 26772/95, § 142, CEDO 2000 IV și El Majjaoui și Stichting Touba Moskee c. Țările de Jos (radiație) [GC], n 25525/03, § 28, 20 decembrie 2007). 29. Or, în speță, vânzarea invocată de guvern este în continuare susceptibilă de a fi anulată de către instanțe. În plus, nici o încălcare nu a fost recunoscută de către autorități, iar reclamantul nu a fost niciodată văzut oferind reparații pentru infracțiunile pretinse. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția preliminară a pierderii calității de victimă. 30. Curtea constată, de asemenea, că nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților 31. Guvernul avansează cu privire la faptul că nu a intervenit în dreptul de proprietate al reclamantului, în măsura în care consiliul l-a pus în posesia clădirii sale în termen de patru luni. Presupunând chiar că a avut loc o astfel de interferență, guvernul consideră că aceasta a fost justificată de necesitatea de a respecta legea și că aceasta era proporțională, consiliul care a respectat într-un termen rezonabil obligația care îi era impusă. De asemenea, el a anunțat că consiliul a aplicat sigilările pe care le-a aplicat după hotărârea din 28 decembrie 2001. Reclamantul indică faptul că, deși a fost pus în posesia propriei sale bunuri la 6 iulie 2001, a trebuit să aștepte șase ani pentru a fi recunoscut din nou dreptul său de proprietate și pentru a-și relua proprietatea asupra clădirii sale. Evaluare a Curții 33. Curtea arată că decizia administrativă din 6 iulie 2001 a recunoscut că reclamantul era proprietarul bunului în cauză și că acesta și-a pierdut proprietatea la 9 iulie 2001, data intrării în vigoare a legii. După reluarea procedurii de restituire prevăzute de legea nr. 10/2001, reclamantul și-a recunoscut din nou dreptul de proprietate la 26 februarie 2004 și a fost pus în posesia bunului la iunie 2006. 34. În conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 10/2001, Decizia administrativă din 6 iulie 2001 a devenit definitivă în cazul în care reclamantul nu a contestat în fața instanțelor. Acțiunea ulterioară declanșată de prefectul împotriva Primăriei viza într-adevăr anularea unei decizii definitive, în cadrul unei noi proceduri. Prin urmare, ca urmare a adoptării și punerii în aplicare a deciziei din 6 iulie 2001 În iulie 2001, reclamantul are un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 35. Curtea ia notă că, în conformitate cu art. 135 alineatul (1) din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, astfel cum a fost formulat la momentul faptelor, orice act administrativ contestat de prefect era suspendat de drept. După aceea, începând cu 2 august 2001, reclamantul nu a putut exercita în mod legal dreptul său de proprietate asupra imobilului și, în cele din urmă, că a pierdut acest drept la iunie 2002. Prin urmare, a suferit o interferență care s-a dovedit a fi o privare de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 36. Curtea reamintește că o privare de proprietate care intră sub incidența acestui standard nu poate fi justificată decât dacă se demonstrează în special că aceasta a avut loc pentru motive de interes public și în condițiile prevăzute de Legea. În plus, orice interferență în exercitarea proprietății trebuie să îndeplinească criteriul proporționalității. Un echilibru corect trebuie menținut între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărarea drepturilor fundamentale ale persoanelor. Preocuparea de a asigura un astfel de echilibru este inerentă în ansamblul Convenției. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana vizată suportă o sarcină specială și exorbitantă (Brumăescu c. România [GC], nr 28342/95, § 78 și 79, CEDH 1999 VII). 37. În speță, Comisia observă că instanțele au anulat dreptul de proprietate al reclamantului deoarece, potrivit interpretării lor, proprietatea asupra terenului nu mai era deținută de Primărie la 6 iulie 2001. Prin urmare, Curtea are îndoieli cu privire la relevanța motivelor prezentate de instanțele naționale. 38. În ceea ce privește afirmațiile potrivit cărora cererea de restituire făcută la primărie nu era completă, Curtea constată că aceasta a considerat că documentele prezentate de solicitant, a căror bună credință nu este în niciun moment contestată de către autorități, erau suficiente pentru ca aceasta să poată lua o decizie. În consecință, nu se poate reproșa nici o vină reclamantului în desfășurarea procedurii de restituire în fața primăriei. Curtea consideră că aceasta aparține primăriei și statului membru în care se desfășoară acțiunile în vederea clarificării situației în care se află proprietatea și a respectării procedurii prevăzute de legea nr. 10/2001 și, înainte și nu după prima restituire a dreptului de proprietate asupra reclamantului (a se vedea mutatis mutandis Drăculeț România, n 20294/02, § 40, 6 decembrie 2007). 39. Prin urmare, Comisia consideră că anularea deciziei din 6 iulie 2001 a fost justificată exclusiv de fapte imputabile autorităților. Cu toate acestea, reclamantul (și nu autoritățile) a trebuit să reînceapă procedura de restituire pentru a fi recunoscut din nou dreptul său de proprietate, la 26 februarie 2004. La 26 februarie 2004, nu i s-a oferit nici o despăgubire pentru privarea de proprietate suferită până la acea dată. 40. Prin urmare, presupunând chiar că landurile pot demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul corect a fost rupt și că reclamantul a suportat o sarcină specială și exorbitantă din cauza faptului că a fost privat nu numai de dreptul de a se bucura temporar de proprietatea sa, ci și de orice despăgubire sau măsură reparatorie în această privință. Prin urmare, Curtea consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 41. Reclamantul consideră că demersurile autorităților care vizează anularea dreptului său de proprietate au avut drept consecință o încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 42. Guvernul care se opune aplicabiliei articolului 6 alineatul (1) în speță, deoarece decizia din 6 iulie 2001 a fost anulată ca urmare a exercitării dreptului legal al administrației de a contesta în fața unei instanțe valabilitatea unui act juridic. În opinia sa, chiar presupunând că acest articol este aplicabil în speță, acesta nu a încălcat acest articol. 43. Având în vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 (punctul 40 de mai sus), Curtea consideră că acest aspect trebuie să fie considerat admisibil, dar că nu există nici un motiv pentru a se stabili dacă a existat, în speță, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea, printre altele, mutatis mutandis Glod c. România, n 41134/98, § 46, 16 septembrie 2003 Albina c. România, n 57808/00, § 42, 28 aprilie 2005 În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte ^ i ^ i ^ i ^ i ^ i pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material, sumă care reprezintă chiriile neplătite până în 11 mai 2002 și 100 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit 46. Guvernul susține că pretențiile reclamantului privind prejudiciul material sunt speculative. În opinia sa, suma solicitată pentru prejudiciul moral este excesivă și existența unei legături de cauzalitate între încălcări și prejudiciile nu este dovedită. În cele din urmă, consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui de către el însuși o despăgubiri satisfăcătoare pentru presupusul prejudiciu moral suferit de reclamant. 47. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în constatarea încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza privării de proprietate suferită de solicitant timp de aproximativ cinci ani; totuși, aceasta constată că acesta nu a furnizat suficiente elemente pentru a permite evaluarea cererii rezultate din lipsa de proprietate; prin urmare, respinge această cerere. 48. Pe de altă parte, Comisia consideră că evenimentele în cauză au dus la un sentiment de frustrare pentru solicitant, precum și la neplăceri și incertitudini. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în mod echitabil, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea îi alocă 5 000 EUR pentru prejudiciul moral. Reclamantul solicită, de asemenea, 4 678,73 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor interne și 6 813,94 EUR reprezentând onorariile avocatului lacund reprezentat în fața Curții. Acesta furnizează o serie de plăți care atestă plata a aproximativ 4 500 EUR reprezentantului său în România, precum și nota de plată a avocatului care l-a asistat după comunicarea cererii. 50. Guvernul susține că pretențiile reclamantului nu sunt susținute și că plata în avans este excesivă. 51. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru procedura națională și suma de 1 000 EUR pentru procedura în fața Curții și le acordă reclamantului. Interese moratorii 52. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURȚA, ÎN L a fost încălcată art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A se spune că nu este cazul să se ia în considerare ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 2 din Convenție, statul pârât trebuie să plătească reclamantului următoarele sume, care să fie convertite în moneda de la l'entré la rata aplicabilă la data de decontare 000 EUR (cinci mii EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; și (ii) 000 EUR (trei mii EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 3 februarie 2009, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și art. 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall modulier Președinte