AFFAIRE DANIEL ET NICULINA GEORGESCU c. ROUMANIE

AFFAIRE DANIEL ET NICULINA GEORGESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA DANIEL ȘI NICULINA GEORGESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 2367/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 ianuarie 2009 DEFINIF 27/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Daniel și Niculina Georgescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și de Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 ianuarie 2009, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 2367/04) îndreptată împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Daniel Georgescu și dl Niculina Georgio ( L. Poenaru, avocată la București. Guvernul românesc ( 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că se va examina în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECIE Reclamanții s-au născut în 1974 și, respectiv, 1950 și locuiesc în București. În 1994, G.F. a fost tatăl primului solicitant și al celui de-al doilea reclamant, care a vândut către P.M. o clădire pe care o moștenise de la părinții săi în 1977 și, respectiv, 1993, și care era compusă dintr-o casă de patru camere și un teren de 290 m, această clădire fiind situată în București, la nr 53 rue Comarnic. G.F. a decedat în 1997, reclamanții fiind moștenitorii legali ai acestuia. Procedura în anulare a contractului de vânzare din 1994 și acțiunea în anulare formulată de procurorul general la 17 februarie 1998, asistată de un avocat, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță din București cu o acțiune de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor de care beneficiase G.F. în 1993, precum și a contractului de vânzare încheiat de acesta din urmă în 1994. Ei au invocat lipsa totală de discernământ a G.F., care a suferit de schizofrenie paranoidă cu câțiva ani înainte de moartea sa, fiind spitalizat de mai multe ori. Printr-o hotărâre din 4 aprilie 2000, confirmată în ultimă instanță printr-o hotărâre definitivă din 21 mai 2001 a Tribunalului de Primă Instanță de la București, Tribunalul de Primă Instanță din București a dat dreptul parțial la acțiunea reclamanților și a anulat contractul de vânzare din 1994. Pe baza unei expertize psihiatrice și a unor documente din dosarul medical al G.F., Tribunalul a considerat că este necesar să se ajungă la concluzia lipsei de discernământ sancționată prin nulitatea contractului numai în ceea ce privește perioada în care contractul fusese semnat și nu pentru perioada anterioară. În urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general împotriva deciziilor menționate anterior, printr-o hotărâre din 5 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a acceptat acțiunea în cauză și a respins acțiunea reclamanților ca fiind nefondată, iar contractul nu a suferit o nulitate absolută. Aceasta reține că, în cazul în care, în general, lipsa de discernământ și, prin urmare, de consimțământ ar fi fost sancționată de nulitatea absolută, doctrina și jurisprudența au nuanat această soluție de principiu, aplicând în unele cazuri nulitatea relativă. Aceasta era ipoteza contractului încheiat de o persoană care, la fel ca în speță, deși fără discernământ, nu a fost pusă sub tutelă la cererea rudelor sale, în conformitate cu dispozițiile Codului familiei, care și-a păstrat, prin urmare, capacitatea de a exercita. În ceea ce privește nulitatea relativă aplicabilă în speță, cea nu a fost invocată de reclamanți și se afla în orice mod prevăzută de termenul legal de trei ani. În plus, Curtea Supremă a înlăturat afirmațiile procurorului general și a confirmat calitatea moștenitorilor legali ai G.F. Procedură incidentă privind ridicarea interdicției de vânzare a imobilului. În cursul procedurii menționate anterior, la 25 februarie 1998, reclamanții au solicitat instanței de Primă Instanță de la București să includă în cartea 10. Prin hotărârea din 2 iulie 1998, care menționa că procedura a fost îndeplinită în mod legal Pe baza acestei hotărâri și a unui certificat de răspundere pentru proprietate, eliberat la data de 1 iulie 2007, Tribunalul a acceptat cererea P.M. de a ridica interdicția de vânzare și a declarat că Tribunalul era conștient de procedura pendinte și că nu a avut motive întemeiate pentru o astfel de interdicție. Pe baza acestei hotărâri și a unui certificat de răspundere pentru proprietate În iulie 1998 prin grefa Tribunalului de Primă Instanță, la 3 iulie 1998, P.M. a vândut proprietatea în cauză soților T. Potrivit reclamanților, ei nu au fost citați să se prezinte în această procedură incidentă și a ajuns la concluzia că, mai târziu, la 17 noiembrie 1998, vânzarea imobilului către soții T., hotărârea înainte de a declara drept fiind anexată la dosarul de fond. 11. Prin scrisoarea din 14 ianuarie 2002, N.C., judecător detectiv aproape de curtea de judecată de la București, a răspuns reclamanților că rezoluția din 25 ianuarie 1998 nu avea temei legal, că certificatul de acuzare din 1 ianuarie 1998 iulie 1998: existența unei interdicții la acea dată, că hotărârea înainte de a pronunța dreptul din 2 iulie 1998 a fost pronunțată în mod legal și că persoanele interesate nu au interjat împotriva acestei hotărâri în conformitate cu art. 3 din Codul de procedură civilă (CPC). Reclamanții au depus o plângere penală împotriva P.M., pentru fals, și a unei alte plângeri penale cu constituirea unei părți civile, pentru fals și abuz în funcție, împotriva judecătorilor N.C. și A.D., care a pronunțat hotărârea înainte de a pronunța legea din 2 iulie 1998. Instanțele nu au informat Curtea cu privire la prima plângere penală ; a doua a fost respinsă ca nefondată printr-un refuz pronunțat la 14 decembrie 2002 de către Parchet la Curtea Supremă de Justiție. 12. Într-o procedură separată, inițiată de reclamanți la 24 ianuarie 2002 și condusă împotriva soților T., printr-o hotărâre din 5 decembrie 2002 September 2003, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins ca inadmisibil acțiunea în anulare a contractului de vânzare a imobilității din 3 iulie 1998, pe motiv că cei interesați nu au introdus împotriva tuturor părților la contractul în cauză. Din dosar reiese că nu au fost interjați împotriva acestei hotărâri. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 13. Dispozițiile legale relevante, în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în hotărârea SC Mașinexport Import Industrial Group SA c. România 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005). Articolele 331-339 din Codul de procedură civilă (CPC) reglementează procedurile civile necontenciose, și anume cele care nu tind să constate un drept la adresa unei persoane, dar care necesită intervenția instanței în chestiuni legate de autorizații judiciare sau de măsuri de supraveghere sau de protecție legală. În cazul în care problema supusă instanței este legată de o procedură contencioasă pendinte, instanța sesizată deja cu cauza în cauză este competentă. Aceasta din urmă verifică caracterul nejudiciar al procedurii și face o hotărâre înainte de a pronunța dreptul, care poate da recurs ; termenul de recurs scurt de la data pronunțării sau de la data comunicării hotărârii. Pe de altă parte, recursul poate fi interjectat de orice persoană interesată, chiar dacă cererea nu a fost îndreptată împotriva sa și chiar dacă nu a fost menționată în procedură (art. 33). CPC stabilește termenul general de 15 zile. La art. 103 CPC prevede ipoteza remiterii în termenul de recurs, în cazul în care partea face dovada faptului că a fost împiedicată să facă recursul. Cu privire la soarta contractului ulterior de vânzare referitor la o clădire după anularea unui contract de vânzare inițial referitor la aceeași clădire, doctrina și jurisprudența internă au considerat că principiul resoluuto jure dantis, resolvent suc accipiens , care ar conduce la anularea tuturor contractelor consecutive primului, cunoaște o excepție, bazată pe motive de echitate socială, în cazul în care terțul care a achiziționat imobilul în mod costisitor a fost de bună credință (a se vedea, printre altele, D. Chirica, Contracte speciale , Lumina lex, 1997, pp. 66-67, acest autor a fondat această soluție pe principiul comunoise fait suc În cazul în care buna credință a celui de-al treilea cumpărător este redusă până la proba contrarie, există totuși exemple de jurisprudență internă în care, în funcție de circumstanțele speciale din speță, instanțele au anulat contracte de vânzare ulterioare ca urmare a necredinței terților și au invocat chiar protecția persoanei fără discernământ (și a fost supusă interdicției) față de cea a celui de-al treilea cumpărător (hotărâri definitive din 7 Septembrie și 15 octombrie 2001 pronunțate de cursurile de recurs ale Cluj și, respectiv, București. aprilie 2000 de Curtea Supremă de Justiție în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general a adus atingere principiului securității rapoartelor juridice. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 17. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 18. Recunoscând că dreptul la un proces echitabil implică, de asemenea, respectarea principiului securității rapoartelor juridice și că Curtea a sancționat deja reexaminarea de către Curtea Supremă de Justiție a unei hotărâri definitive ca urmare a unei acțiuni în anulare Brumărescu c. România, [GC], 28342/95, CEDO 1999-VII), Guvernul subliniază că această cale de atac a fost eliminată în 2003 din CPC. 19. Ön Õ nu au prezentat nicio legătură cu fondul acestei Õ . 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale acestei specii, în care a ajuns la concluzia încălcării articolului Õ. 1 din Convenție, din cauza contestației, în urma unei acțiuni în anulare formulate de procurorul general, a soluției date definitiv unui litigiu (a se vedea, printre altele, Brumãrescu, citată anterior, §§ 61, Masinexportimport Industrial Group, citată anterior, § 32, și Piata Bazar Dorobanti SRL c. România, n 37513/03, § 23, 4 octombrie 2007). După ce a examinat prezenta cauză, Curtea consideră că nu s-a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să conducă la o concluzie diferită. În special, aceasta arată că Curtea Supremă de Justiție, sesizată de procurorul general, a examinat cauza și, printr-o interpretare diferită a principiilor de drept aplicabile în speță, a anulat, la 5 mai 2003, hotărârea pronunțată la 4 aprilie 2000 și, în ultimă instanță, a confirmat prin hotărârea din 21 mai 2001 a Tribunalului din București. Această hotărâre a constatat nulitatea contractului de vânzare încheiat în 1994 între G.F. și P.M. 22. Având în vedere cele de mai sus și elementele dosarului, Curtea concluzionează că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârilor menționate anterior a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil. 23. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 24. Reclamanții denunță o încălcare a dreptului lor la respectarea proprietăților lor, pe motiv că primirea acțiunii în anulare le-a privat de dreptul lor la moștenirea G.F. și, în special, a proprietății . Ei (1) Astfel formulat art. 1 din Protocolul n Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 25. Guvernul care se declară că a existat o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea proprietăților lor. 26. Având în vedere legătura dintre acest aspect și cel întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenția menționată anterior, pe circumstanțele din speță, precum și pe constatarea privind încălcarea dreptului reclamanților la securitatea rapoartelor juridice (punctul 20-23 mai sus) Mai sus), Curtea consideră că este necesar să se declare că prezentul termen este admisibil, dar că nu este necesar să se examineze separat dacă, în speță, a avut loc, în speță, o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Stancu c. România, 30390/02, § 48, 29 aprilie 2008). III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 27. Reclamanții se plâng de faptul că procedura incidentă referitoare la ridicarea interdicției de vânzare referitoare la imobilul în cauză, în special de lipsa unui citat în această procedură, precum și de necunoașterea dreptului la egalitate între soți, având în vedere ceea ce se întâmplă cu Curtea Supremă în ceea ce privește calitatea primului solicitant de copil și moștenitorul G.F. Acestea invocă art. 6 alin. (1) din Convenție și 5 din Protocolul nr. 51591/99, 23 octombrie 2001), Curtea constată că reclamanții, care au fost asistați de un avocat, nu au introdus recurs împotriva hotărârii înainte de a declara drept din 2 iulie 1998 după ce au aflat de existența sa la 17 noiembrie 1998 și nu au solicitat să fie retransmiși în termenul de apel (punctele 11 și 14 de mai sus). În ceea ce privește al doilea motiv menționat anterior, acesta nu este pe deplin susținut, motivarea hotărârii din 5 mai 2003 care nu scoate în evidență nicio interferență în dreptul în cauză. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac și, respectiv, pentru lipsa vădită de temei, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și, respectiv, art. 4 din Convenție. IV. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că nu are loc o încălcare a acesteia, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită 500 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit, sumă care reprezintă valoarea imobilului Õ estimat pe baza anunțurilor imobiliare și, de asemenea, solicită 500 000 EUR pentru prejudiciile morale pentru suferința care rezultă în special din primirea de către Curtea Supremă a acțiunii în anulare formulate de procurorul general. 31. Guvernul prezintă un raport de expertiză care evaluează proprietatea: 146 În orice caz, acesta consideră că suma solicitată în acest sens este excesivă. 32. Pe baza elementelor de care dispune, Curtea consideră că inculpații nu au demonstrat că prejudiciul material invocat este efectiv rezultatul încălcării articolului 6 alineatul (1) pe care a constatat-o în speță. 33. Pe de altă parte, Curtea amintește că, în caz de încălcare a articolului 6 din Convenție, aplicarea principiului restitutio in Õrum implică ca reclamanții să fie plasați, cât mai mult posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla și și-ar fi găsit locul în care ar fi respectat cerințele acestei dispoziții (Piersack c. Belgia (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, § 12, seria A n 85). 34. Într-o cauză similară în care a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) menționat anterior, Curtea a constatat că, prin acțiunea în revizuire prevăzută la art. 322 § 9 din CPC, dreptul românesc permite restabilirea situației existente înainte ca încălcarea constatată a articolului 6 să apară. În lumina rolului său subsidiar, aceasta a considerat că reclamanta trebuie să sesizeze în primul rând instanțele interne în conformitate cu dispozițiile menționate anterior (Sfrijan c. România, 20366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Având în vedere circumstanțele din speță, Comisia consideră că aceeași abordare se impune în prezenta cauză și că ar trebui respinsă cererea reclamanților pentru prejudicii materiale. 35. Pe de altă parte, Comisia consideră că reclamanții au suferit un prejudiciu moral din cauza necunoașterii principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41, aceasta alocă fiecăruia dintre solicitanți 3 000 EUR în acest sens. Reclamanții nu au depus o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată prezentate în cadrul procedurilor în fața instanțelor interne sau în fața Curții. Interese moratorii 37. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe art. 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 privind anularea hotărârii definitive din 4 aprilie 2000 ca urmare a unei acțiuni în anulare și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 1 din Protocolul nr. 1 afirmă că statul pârât trebuie să plătească fiecărui solicitant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru a fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care o poate plăti de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, această sumă va crește din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

DANIEL ET NICULINA GEORGESCU c. ROUMANIE

(Requête n

o

2367/04)

ARRÊT

STRASBOURG

27 janvier 2009

DÉFINITIF

27/04/2009

Cet arrêt peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Daniel et Niculina Georgescu c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 janvier 2009,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

2367/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Daniel Georgescu et M

me

Niculina Georgescu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 13 octobre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

L. Poenaru, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M.

Răzvan-Horațiu

Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 10 décembre 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés en 1974 et 1950 respectivement et résident à Bucarest.

5.

En 1994, G.F. – le père du premier requérant et l’époux de la seconde requérante – vendit à P.M. un immeuble qu’il avait hérité de ses parents en 1977 et 1993 respectivement, et qui était composé d’une maison de quatre

pièces et d’un terrain de 290 m

2

, cet immeuble étant sis à Bucarest, au n

o

53, rue Comarnic. G.F. décéda en 1997, les requérants étant ses héritiers légaux.

A.

Procédure en annulation du contrat de vente de 1994 et recours en annulation formé par le procureur général

6.

Le 17 février 1998, assistés d’un avocat, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d’une action tendant à faire constater la nullité absolue du certificat d’héritier dont avait bénéficié G.F. en 1993 ainsi que du contrat de vente conclu par ce dernier en 1994. Ils invoquaient l’absence totale de discernement de G.F., qui avait souffert de schizophrénie paranoïde pendant plusieurs années avant son décès, ayant d’ailleurs été hospitalisé à de nombreuses reprises.

7.

Par un jugement du 4 avril 2000, confirmé en dernier ressort par un arrêt définitif du 21 mai 2001 de la cour d’appel de Bucarest, le tribunal de première instance de Bucarest fit droit partiellement à l’action des requérants et annula le contrat de vente de 1994. S’appuyant sur une expertise psychiatrique et sur des pièces du dossier médical de G.F., le tribunal jugea qu’il convenait de conclure au défaut de discernement sanctionné par la nullité du contrat seulement pour ce qui concernait la période où ledit contrat avait été signé et non pas pour la période antérieure.

8.

Saisie par un recours en annulation formé par le procureur général contre les décisions susmentionnées, par un arrêt du 5 mai 2003, la Cour suprême de justice fit droit au recours en question et rejeta l’action des requérants comme mal fondée, le contrat litigieux n’étant pas frappé de nullité absolue. Elle retint que, si en général l’absence de discernement, et donc de consentement, était sanctionnée par la nullité absolue, la doctrine et la jurisprudence avaient nuancé cette solution de principe, appliquant dans certains cas la nullité relative. Telle était l’hypothèse du contrat conclu par une personne qui, comme en l’espèce, bien que dépourvue de discernement, n’avait pas été mise sous tutelle à la demande de ses proches, conformément aux dispositions du code de la famille, ayant donc gardé sa capacité d’exercice. Quant à la nullité relative applicable en l’espèce, celle

‑

ci n’avait pas été invoquée par les requérants et se trouvait de toute manière prescrite par le délai légal de trois ans. Par ailleurs, la Cour suprême écarta les affirmations du procureur général et confirma la qualité des requérants d’héritiers légaux de G.F.

B.

Procédure incidente concernant la levée de l’interdiction de vente de l’immeuble litigieux et vente subséquente de l’immeuble à des tiers

9.

Au cours de la procédure susmentionnée, le 25 février 1998, les requérants demandèrent au tribunal de première instance de Bucarest d’inscrire dans le livre foncier l’interdiction de vente de l’immeuble litigieux. Il ressort d’une lettre du 14 janvier 2002 de la cour d’appel de Bucarest (paragraphe 11 ci-dessous) que ladite demande fut accueillie par l’apposition d’une «

résolution

» du tribunal sur la demande en cause.

10.

Par un jugement avant dire droit du 2 juillet 1998, qui mentionnait que la «

procédure avait été légalement accomplie

» et que le jugement rendu était susceptible d’appel, le tribunal fit droit à la demande de P.M. de lever l’interdiction de vente, notant que ce dernier était au courant de la procédure au fond pendante et qu’il n’y avait pas de raisons sérieuses pour une telle interdiction. Sur la base de ce jugement et d’un «

certificat de charges de l’immeuble

» délivré le 1

er

juillet 1998 par le greffe du tribunal de première instance, le 3 juillet 1998, P.M. vendit l’immeuble en cause aux époux T. Selon les requérants, ils ne furent pas cités à comparaître dans cette procédure incidente et n’apprirent que plus tard, le 17 novembre 1998, la vente de l’immeuble aux époux T., le jugement avant dire droit ayant été joint au dossier au fond.

11.

Les requérants s’adressèrent aux autorités pour contester la manière dont l’interdiction de vente avait été levée. Par une lettre du 14 janvier 2002, N.C., juge inspecteur près la cour d’appel de Bucarest, répondit aux requérants que la «

résolution

» du 25 janvier 1998 n’avait pas de base légale, que le «

certificat de charges

» du 1

er

juillet 1998 indiquait l’existence de l’interdiction à cette date, que le jugement avant dire droit du 2 juillet 1998 avait été légalement rendu, et que les intéressés n’avaient pas interjeté d’appel contre ce jugement conformément à l’article 336 du code de procédure civile (CPC). Les requérants saisirent le parquet d’une plainte pénale contre P.M., pour faux, et d’une autre plainte pénale avec constitution de partie civile, pour faux et abus en fonction, contre les juges N.C. et A.D., cette dernière juge ayant rendu le jugement avant dire droit du 2

juillet 1998. Les requérants n’ont pas informé la Cour de l’issue de la première plainte pénale

; la seconde fut rejetée comme mal fondée par un non-lieu rendu le 14 décembre 2002 par le parquet près la Cour suprême de justice.

12.

Dans une procédure distincte, engagée par les requérants le 24

janvier 2002 et dirigée contre les époux T., par un jugement du 5

septembre 2003, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta comme irrecevable l’action en annulation du contrat de vente de l’immeuble litigieux du 3 juillet 1998, au motif que les intéressés ne l’avaient pas introduite contre toutes les parties au contrat en question. Il ressort du dossier que les requérants n’ont pas interjeté d’appel contre ce jugement.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

13.

Les dispositions légales pertinentes, en vigueur à l’époque des faits, sont décrites dans l’arrêt

SC Mașinexportimport Industrial Group SA c.

Roumanie

(n

o

22687/03, § 22, 1

er

décembre 2005).

14.

Les articles 331 à 339 du code de procédure civile (CPC) régissent les procédures civiles non contentieuses, à savoir celles qui ne tendent pas à constater un droit à l’encontre d’une personne, mais qui nécessitent l’intervention du tribunal dans des questions relatives à des autorisations judiciaires ou à des mesures de surveillance ou de protection légales. Dans l’hypothèse où la question soumise au tribunal est liée à une procédure contentieuse pendante, la juridiction déjà saisie de l’affaire en cause est compétente. Cette dernière vérifie le caractère non contentieux de la procédure et rend un jugement avant dire droit, susceptible d’appel

; le délai d’appel court à partir de la date du prononcé ou de la communication du jugement. Par ailleurs, l’appel peut être interjeté par toute personne intéressée, même si la demande n’a pas été dirigée à son encontre et même si elle n’a pas été citée dans la procédure (article 336). L’appel et le recours contre ledit jugement sont jugés en chambre de conseil.

Le CPC fixe le délai général d’appel à quinze jours. L’article 103 CPC prévoit l’hypothèse de la remise dans le délai de recours, dans le cas où la partie fait la preuve qu’elle a été empêchée «

au-délà de sa volonté

» (

mai presus de vointa ei

) d’exercer la voie de recours en cause.

15.

Sur la question du sort du contrat subséquent de vente portant sur un immeuble après l’annulation d’un contrat de vente initial relatif au même immeuble, la doctrine et la jurisprudence interne ont considéré que le principe

resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis

, qui conduirait à l’annulation de tous les contrats consécutifs au premier, connaît une exception, fondée sur des raisons d’équité sociale, dans le cas où le tiers ayant acquis l’immeuble de manière onéreuse a été de bonne foi (voir, entre autres, D. Chirica,

Contrats spéciaux

, Lumina lex, 1997, pp. 66-67, cet auteur fondant cette solution sur le principe

error communis facit jus

). Si la bonne foi du tiers acquéreur est présumée jusqu’à la preuve du contraire, il existe toutefois des exemples de jurisprudence interne dans lesquels, selon les circonstances particulières de l’espèce, les tribunaux ont annulé des contrats de vente subséquents en raison de la mauvaise foi des tiers, et ont même fait prévaloir la protection de la personne dépourvue de discernement (et mise sous interdiction) sur celle du tiers acquéreur (arrêts définitifs des 7

septembre et 15 octobre 2001 rendus par les cours d’appel de Cluj et de Bucarest respectivement).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

16.

Les requérants allèguent que l’annulation du jugement définitif du 4

avril 2000 par la Cour suprême de justice à la suite d’un recours en annulation formé par le procureur général a porté atteinte au principe de la sécurité des rapports juridiques. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

17.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

18.

Tout en reconnaissant que le droit à un procès équitable implique également le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques et que la Cour a déjà sanctionné le réexamen par la Cour suprême de justice d’un arrêt définitif à la suite d’un recours en annulation

(

Brumărescu c.

Roumanie

, [GC], n

o

28342/95, CEDH 1999-VII), le Gouvernement souligne que cette voie de recours a été éliminée en 2003 du CPC.

19.

Les requérants n’ont pas soumis d’observations sur le fond de ce grief.

20.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce, dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article

6

§

1 de la Convention, en raison de la remise en cause, à la suite d’un recours en annulation formé par le procureur général, de la solution donnée de manière définitive à un litige (voir, entre autres,

Brumărescu

, précité, §§

61,

SC

Mașinexportimport Industrial Group

SA

, précité, §

32, et

Piata

Bazar Dorobanti SRL c. Roumanie

, n

o

37513/03, §

23, 4

octobre

2007).

21.

Ayant examiné la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente. En particulier, elle relève que la Cour suprême de justice, saisie par le procureur général, a réexaminé l’affaire et, par une interprétation différente des principes de droit applicables en l’espèce, a annulé, le 5 mai 2003, le jugement rendu le 4 avril 2000 et confirmé en dernier ressort par l’arrêt du 21 mai 2001 de la cour d’appel de Bucarest. Ledit jugement avait constaté la nullité du contrat de vente conclu en 1994 entre G.F. et P.M.

22.

Au vu de ce qui précède et des éléments du dossier, la Cour conclut que l’annulation par la Cour suprême de justice des décisions précitées a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit des requérants à un procès équitable.

23.

Par conséquent, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

24.

Les requérants dénoncent une violation de leurs droit au respect de leurs biens, au motif que l’accueil du recours en annulation les a privés de leur droit à l’héritage de G.F. et, en particulier, de l’immeuble litigieux. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

25.

Le Gouvernement conteste qu’il y ait eu une ingérence disproportionnée dans le droit des requérants au respect de leurs biens.

26.

Eu égard au lien existant entre ce grief et celui tiré de l’article 6 § 1 de la Convention susmentionné, aux circonstances de l’espèce ainsi qu’au constat relatif à la violation du droit des requérants à la sécurité des rapports juridiques (paragraphes 20-23 ci

‑

dessus), la Cour estime qu’il convient de déclarer le présent grief recevable, mais qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 (voir

, mutatis mutandis, Stancu c. Roumanie,

n

o

30390/02, § 48, 29 avril 2008).

III.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

27.

Les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure incidente concernant la levée de l’interdiction de vente portant sur l’immeuble litigieux, et notamment de l’absence de citation dans cette procédure, ainsi que de la méconnaissance du droit à l’égalité entre les époux, eu égard aux propos de la Cour suprême relatifs à la qualité du premier requérant d’enfant et héritier de G.F. Ils invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et 5 du Protocole n

o

7.

28.

S’agissant du grief tiré de l’article 6 § 1, à supposer même que cet article trouve à s’appliquer en l’espèce en raison de l’importance de la procédure incidente en question sur la réalisation du droit civil qui faisait l’objet de la procédure au fond pendante (voir,

mutatis mutandis

,

Markass Car Hire Ltd. c.

Chypre

(déc.), n

o

51591/99, 23 octobre 2001), la Cour observe que les requérants, qui étaient assistés d’un avocat, n’ont pas interjeté appel contre le jugement avant dire droit du 2 juillet 1998 après avoir appris son existence le 17 novembre 1998 et n’ont pas demandé d’être remis dans le délai d’appel (paragraphes 11 et 14 ci-dessus). Quant au second grief susmentionné, il n’est nullement étayé, la motivation de l’arrêt du 5 mai 2003 ne faisant ressortir aucune ingérence dans le droit en question.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est à rejeter comme irrecevable respectivement pour non-épuisement des voies de recours et pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

29.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

30.

Les requérants réclament 500

000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’ils auraient subi, montant représentant la valeur de l’immeuble litigieux estimée sur la base d’annonces immobilières. Par ailleurs, ils demandent également 500

000 EUR au titre du préjudice moral pour les souffrances découlant notamment de l’accueil par la Cour suprême du recours en annulation formé par le procureur général.

31.

Le Gouvernement soumet un rapport d’expertise qui évalue l’immeuble litigieux à 146

775 EUR. Considérant qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice moral allégué et la violation constatée, il estime, en tout état de cause, que le montant exigé à ce titre est excessif.

32.

Sur la base des éléments dont elle dispose, la Cour considère que les requérants n’ont pas démontré que le dommage matériel allégué soit effectivement le résultat de la violation de l’article 6 § 1 qu’elle a constatée en l’espèce.

33.

Par ailleurs, la Cour rappelle qu’en cas de violation de l’article 6 de la Convention, l’application du principe

restitutio in integrum

implique que les requérants soient placés, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle ils se trouveraient s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition (

Piersack c.

Belgique

(article

50), arrêt du 26

octobre

1984, § 12, série

A n

o

85).

34.

Dans une affaire similaire dans laquelle elle a conclu à la violation du seul article 6 § 1 précité, la Cour a constaté que, par le recours en révision prévu par l’article

322

Sfrijan c. Roumanie

, n

o

20366/04, § 48, 22 novembre 2007). Eu égard aux circonstances de l’espèce, elle considère que la même approche s’impose dans la présente affaire et qu’il convient de rejeter la demande des requérants pour préjudice matériel.

35.

En revanche, elle estime que les requérants ont subi un préjudice moral du fait de la méconnaissance du principe de la sécurité des rapports juridiques et, de ce fait, de leur droit à un procès équitable. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle alloue à chacun des requérants 3

000

EUR à ce titre.

B.

Frais et dépens

36.

Les requérants n’ont pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés dans les procédures devant les juridictions internes ou devant la Cour.

C.

Intérêts moratoires

37.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 relatifs à l’annulation du jugement définitif du 4 avril 2000 à la suite d’un recours en annulation, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 3

000 EUR (trois

mille euros) à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur

au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 janvier 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep

Casadevall

Greffier

Président