Giuglan și alții împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr 3834/04) îndreptată împotriva României și prin care patru cetățeni ai acestui stat, Domnii Daniel Giuglan și Ion Toma Giuglan și Doamnele Florica Iliescu și Maria Nicolau (« reclamanții »), au sesizat Curtea pe 12 decembrie 2003 în baza articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul român (« Guvernul ») este reprezentat de agentul acestuia, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Străine.

Pe 10 iulie 2007, președintele Secțiunii a Treia a hotărât să comunice petiția Guvernului. După cum permite articolul 29 § 3 al Convenției, s-a hotărât, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT I.

Printr-o sentință definitivă din 23 noiembrie 1992, tribunalul de primă instanță din Târgoviște judecă, în baza articolului 37 al legii nr 18/1991 privind fondul foncier (« legea nr 18/1991 »), că reclamanții aveau dreptul să le fie recunoscut dreptul de proprietate pe trei parcele de 25 211,8 m 2 , 23 762 m 2 și 4 352 m 2 , situate în satul Gemenea (Voinești), pe foștii amplasamente identificate într-un raport de expertiză, care era parte integrantă a sentinței (respectiv la locurile-zise « Cornu Badului », « Argeșeanu » și « Piua ‑ Priboaie »). Cu toate acestea, deoarece o școală fusese construită pe o parte din terenul revendicat la locul-zis « Argeșeanu », reclamanții trebuiau să li se atribuie în această privință, cu titlu de compensație, o parcelă echivalentă de 2 062 m 2 , situată în zona constructibilă a satului ( intravilan ), pe un amplasament de determinat de autoritățile locale. Titluri de proprietate trebuiau să li se elibereze reclamantilor. În motivele sentinței, tribunalul observă că o parte din parcelele menționate era în posesia unor terți care realizaseră schimburi de terenuri cu primăria Voinești, și că raportul de expertiză nu precizase titlurile de proprietate în baza cărora terții se bucurau de aceste parcele. Printr-o hotărâre din 20 decembrie 1996, Curtea Supremă de Justiție respinge drept inadmisibil recursul de anulare format împotriva sentinței précitées de procurorul general, care susținea aplicarea greșită în speță a articolului 37 din legea nr 18/1991.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 martie 1994, curtea de apel din București condamnă primăria Voinești și comisia departamentală Dâmbovița pentru aplicarea legii nr 18/1991 să pună reclamanții în posesia terenurilor précitées și să le elibereze titluri de proprietate, în conformitate cu sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 menționate mai sus. Ca urmare a unei proceduri separate, reclamanții învinsuiseseautor să condamne autoritățile locale la plata penalităților până la execuția deciziilor definitive din 23 noiembrie 1992 și din 15 martie 1994 précitées.

După ce în 1995 prefectul Dâmbovița emiseseordine având scopul restituirii reclamantilor terenurilor care constituiseseobiectul sentinței din 23 noiembrie 1992 précitées, printr-o hotărâre definitivă din 20 decembrie 2002, curtea de apel din Ploiești anulează aceste ordine. Pentru a ajunge la această decizie, curtea de apel judecă că terenurile în litigiu nu se găseau în patrimoniul primăriei Voinești în 1990, după cum impunea art. 37 din legea nr 18/1991, ci în al unor terți. De altfel, adaugă că tribunalul de primă instanță din Târgoviște depășisese competențele sale când determinasein sentința din 23 noiembrie 1992 amplasamentele terenurilor care trebuiau restituiți reclamantilor. Hotărârea précitées fusepusă în redacție finală pe 20 decembrie 2002. Pe 12 februarie 2003, contestând motivele acestei hotărâri, reclamanții sesizează procurorul general cu o cerere de recurs în anulare, cerere care fusrespingă.

Pe 2 octombrie 2002, în baza sentinței din 23 noiembrie 1992 précitées, comisia departamentală Dâmbovița le eliberează reclamantilor titlu de proprietate referitor la un verger de 3 920 m 2 , acordat interesaților cu titlu de compensație pentru terenul constructibil de 2 062 m 2 (paragraful 5 mai sus). Un nou titlu de proprietate le fuелиберезат interesaților pe 6 mai 2005, comisia departamentală restituindu-le atât vergerul menționat mai sus, cât și două alte parcele, adică o suprafață totală de 5 432 m 2 la locul-zis « Argeșeanu ». Printr-un alt titlu de proprietate, emis în aceeași zi, interesații se văd restituiți o parcelă de 2 483 m 2 situată la locul-zis « Cornu Badului ».

Printr-o hotărâre definitivă din 3 mai 2007, curtea de apel din Ploiești admite acțiunea în revendicare referitoare la parcele totalizând 11 485 m 2 și situate la locul-zis « Argeșeanu », acțiune pe care reclamanții o dirigiseseîmpotriva unor terți posesori ai acestor parcele. Judecă că primăria Voinești și, ulterior, terții, nu se-au apropiat legal decât de posesia parcelelor în cauză, nu și de dreptul de proprietate, și că chestiunea unor construcții edificate de acești terți pe aceste parcele se va regla ulterior de către părțile litigante. Printr-un proces-verbal din 30 octombrie 2007, semnat de primul reclamant, un executor de justiție pune interesații în posesia parcelelor précitées. Printr-o hotărâre din 28 ianuarie 2008, contestația în anulare formată de terți împotriva acestei hotărâri furespingă, condițiile necesare pentru reexaminarea cauzei pe fond nefiind realizate.

Conform scrisorilor din 5 și 8 octombrie 2007 trimise Guvernului de prefectura Dâmbovița și de comisia locală, aceasta din urmă adoptase două decizii în 2006, în baza legii nr 18/1991, pentru ca reclamanții să se vadă înscriși pe o listă pentru a obține despăgubirii pentru un teren de aproximativ 35 900 m 2 . Comisia locală precizeze că din cauza procedurilor în curs (§9 mai sus), autoritățile nu putuseseelibera un titlu de proprietate reclamantilor pentru restul parcelelor indicate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992.

Iese din informațiile furnizate de părți că cu excepția parcelelor précitées (paragrafele 8 și 9 mai sus), autoritățile nu procedasera la restituirea restului terenurilor care constituiseseobiectul sentinței definitive din 23 noiembrie 1992. De altfel, nu iese din dosar că procedura acordării despăgubirilor pentru o parte din terenurile care trebuiau restituiți în baza acestei sentințe să fie încheiatăprin calculul sumei datorate interesaților și plata acesteia. II.

Reclamanții susțin că execuția parțială și târzie a sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 a tribunalului de primă instanță din Târgoviște a afectat dreptul lor de acces la tribunal, precum și dreptul lor la respectul bunurilor lor. Invocă articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr 1, redactate după cum urmează în părțile relevante pentru speță : art. 6 § 1 « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...) » art. 1 din Protocolul nr 1 « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietate, decât în interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu afectează dreptul care aparține statelor de a pune în practică legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general, sau pentru a asigura plata taxelor sau a altor contribuții, sau a amenzilor. »

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că această parte a cererei nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă, de altfel, că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Deci, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

În observațiile din octombrie 2007, Guvernul recunoaște că autoritățile trebuie să restituie reclamantilor terenurile indicate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992. Invocă că demersurile făcute în acest sens au avut ca rezultat restituirea unei părți din aceste terenuri (§8 in fine mai sus) și că, pentru restul terenurilor, autoritățile așteaptă rezultatul procedurilor în curs între reclamanți și terți posesori ai unor din aceste parcele, pentru ca amplasamentul terenurilor care trebuiau restituiți să fie indicat.

Reclamanții susțin că, chiar dacă sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 preciza amplasamentul parcelelor care trebuiau li se restituie, autoritățile nu efectuasesedemersuri eficiente pentru execuția acestei sentințe. După spusele lor, anularea ordinelor prefectului care urmăreau restituirea terenurilor în cauză este o dovadă în acest sens. De altfel, abia treisprezece ani după pronunțarea sentinței précitées autoritățile le-au restituit, de manieră efectivă, o mică parte din parcelele în cauză. Estimează că procedurile pe care a trebuit să le angajeze după 1992 împotriva comisiilor administrative și împotriva unor terți posesori ai parcelelor dovedesc lipsa de diligență a autorităților.

Curtea amintește că, în prezenta cauză, deși reclamanții obținusesepe 23 noiembrie 1992 o sentință definitivă ordinând autoritățile administrative să le restituie mai multe terenuri precis determinate printr-o expertiză și să le elibereze titluri de proprietate, această sentință nu fuserealizată ad litteram în integrime, nici anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege. Doar printr-o asemenea anulare sau prin substituirea, de către tribunal, a obligației datorate în baza sentinței în cauză cu o altă obligație echivalentă, situația continuă de ne-execuție ar putea înceta ( Sabin Popescu c. România , nr 48102/99, § 54, 2 martie 2004).

Curtea tratase în numeroase rânduri cauze ridicând întrebări similare cu cea a cazului de față și constatase încălcarea articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr 1 la Convenție (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu c. România , precitat ; și Luca c. România, nr 1204/03, 13 mai 2008).

După ce examinase toate elementele care-i fuserăprezenztate, Curtea consideră că Guvernul nu expuseteci un fapt, nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de față. În particular, observă că părțile nu contestă că sentința definitivă menționate nu fuseexecutată decât mai mulți ani după pronunțarea sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 și doar cu privire la o parte din terenurile pe care reclamanții trebuiau să-și vadă restituiți (paragrafele 8 in fine și 9 mai sus : parcele de 5 432 m 2 și 11 485 m 2 situate la locul-zis « Argeșeanu» și de 2 483 m 2 situată la locul-zis « Cornu Badului »). De altfel, observă că Guvernul nu dovedisesecă, după pronunțarea hotărârii definitive din 3 mai 2007 a curții de apel din Ploiești și punerea în posesiune a reclamantilor a terenului de 11 485 m 2 precizat, autoritățile le-au eliberat titlu de proprietate pentru acel teren.

De altfel, Curtea observă că faptul că terți erau în posesia unei părți din parcelele în cauză nu fuijudecat, de tribunalul de primă instanță, ca un element care îl împiedieceserenderea sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 și restituirea, deci, interesaților dreptului de proprietate pe terenurile în cauză (§5 mai sus). Cu toate acestea, Curtea observă că, deși autoritățile ordinaseseîntrun prim moment restituirea terenurilor în cauză reclamantilor, ordinele prefectului în această privință fuseanulatepentru că din cauza drepturilor unor terți posesori ai parcelelor (§7 mai sus). Curtea amintește că aparține fiecărui stat contractant dotarea cu arsenal juridic adecvat și suficient pentru asigurarea respectării obligațiilor pozitive care-i revin și că revine autorităților efectuarea demersurilor eficiente tendând la limpezirea situației juridice în cauză și execuția, în mod eficient, a unei sentințe definitive renduse împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis , Pop c. România , nr 7234/03, § 35, 21 decembrie 2006). Prin urmare, Curtea nu sauteacepta că argumentele invocate de Guvern să puteposedareproducție validă pentru întârziere și execuția parțială a sentinței definitive précitées.

Ținând cont de jurisprudența sa în această materie, Curtea consideră că în speță Statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a dezvoltat toți eforturile necesare pentru execuția sentinței definitive în cauză în termen rezonabil, în ceea ce privește parcelele restituiți reclamantilor, și în manieră integrală și efectivă, în special cu privire la restul terenurilor acordate de tribunal. Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr 1. II.

Curtea observă că hotărârea definitivă menționate fuseputăîn redacție finală pe 20 decembrie 2002. Observând că reclamanții nu contestă a fi avut posibilitatea efectivă de a avea acces la motivele hotărârii în cauză de la acea dată, fapt confirmat, de altfel, prin referințele la textul hotărârii în cererea lor din 12 februarie 2003 adresată procurorului general (§7 in fine mai sus), Curtea consideră că, cu privire la pretențiile précitées, petiția fuintrodusătârziu pe 12 decembrie 2003.

Se urmeazăcă această parte a cererei este târzie și trebuie respingă în aplicarea articolul 35 §§ 1 și 4 al Convenției. III.

La titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit, reclamanții cer restituirea efectivă a tuturor terenurilor menționate în dispozitivul sentinței definitive din 23 noiembrie 1992, indicând că valorile din studiul notarial furnizate de Guvern sunt considerabil mai mici decât prețul pieței imobiliare locale. De asemenea, cer 144 647,7 euro (EUR) reprezentând venitul pe care ar fi putut să-l obțin din aceste terenuri. La acest titlu, trimit o estimare a pierderilor în caz de cădere calculată pe baza contractelor de arendă încheiate după 2001, contracte care privesc în special vergerul de 0,39 ha și care nu menționy prețul chiriei. De altfel, se sprijini pe chitanțe de arendă din care rezulta că venitul obținut din vergerul menționat mai sus variautrectre 600 și 1 300 EUR pe an pentru perioada précitées. În final, reclamanții cer 32 000 EUR la titlu de prejudiciu moral pentru stresul și suferințele la care au fost supuși în perioada ne-execuției.

Privitor la cererea pentru prejudiciu material, Guvernul trimite un tabel utilizat de studiile notariale pentru stabilirea onorariilor și taxelor pe vânzarea terenurilor din departamentul în cauză, tabel care precizează valorile de referință minime ale terenurilor. Pentru satul Gomena (Voinești), aceste valori variază, conform diferitelor categorii ale terenurilor, de la 0,5 EUR până la 5 EUR/m 2 aproximativ. Sprijinânduse pe jurisprudența Curții, Guvernul susține că cererea reclamantilor la titlu de pierderi în caz de cădere are caracter speculativ și că oricum este excesivă. Privitor la prejudiciul moral susținut, Guvernul consideră că un eventual hotărâre de încălcare s-ar constitui în sine ca reparație satisfăcătoare pentru prejudiciul în cauză.

Curtea observă că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în speță în constatarea încălcării articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr 1 cu motiv că autoritățile nu au executat, în termen rezonabil și în manieră integrală și efectivă, sentința definitivă din 23 noiembrie 1992. Prin urmare, Curtea consideră că aparține autorităților luarea măsurilor necesare pentru restituirea, în mod efectiv, terenurilor indicate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 și care nu au fost deja restituiți reclamantilor. Le aparține, de asemenea, eliberarea titlurilor de proprietate corespunzătoare, precum și titlu pentru parcela de 11 485 m 2 (paragraful 20 mai sus), ceea ce ar plasa interesații, atât cât este posibil, într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cererile articolelor menționate nu ar fi fost încălcate.

Curtea decide că, într-un termen de trei luni de la ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă, în caz de neîndeplinire de către Statul pârât a operațiilor précitées, Guvernul va trebui să verseze reclamantilor, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii terenurilor nerestituiți. Ținând cont de elementele furnizate de Guvern și de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, Curtea consideră că va trebui să aloce reclamantilor la această privință 75 000 EUR pentru prejudiciu material.

Cu privire la cererea privind pierderile în caz de cădere, în absența justificatelor relevante cum ar fi o expertiză sau o decizie judiciară atestând suma prejudiciului susținut, Curtea nu sautespecula la acest titlu și consideră că se impune respingerea acestei cereri (a se vedea, mutatis mutandis , Dragne c. România (satisfacție echitabilă), nr 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006, și Corabian c. România , nr 4305/03, § 59, 27 septembrie 2007). La această privință, observă că chitanțele furnizate de reclamanți privesc doar vergerul de 0,39 ha, care nu face parte din terenurile precis determinate de sentința definitivă précitées, și că calculul constând în înmulțirea venitului vergerului pentru alte terenuri în cauză este mai degrabă speculativ.

De altfel, Curtea consideră că reclamanții suferiseseun prejudiciu moral din cauza, în special, frustrării provocate de imposibilitatea vederii executate în manieră integrală și efectivă a sentinței definitive din 23 noiembrie 1992 după 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România, și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării. În aceste circumstanțe, ținând seama de ansambul elementelor de care dispune și pronunțânduse în echitate, cum prevede art. 41 al Convenției, Curtea alocă fiecăruia dintre reclamanți 5 500 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și speze

Prezentând justificative pentru o parte din cheltuielile și speze, reclamanții cer, de asemenea, 1 141 EUR, pentru cheltuielile și spezele angajate în cursul procedurilor interne și în fața Curții. Această sumă este distribuită după cum urmează : 500 EUR pentru cheltuielile de transport suportate de primul reclamant pentru a se prezenta la audierile diferitelor proceduri judiciare interne referitoare la terenurile în cauză, 500 EUR pentru alte cheltuieli și speze nespecificate și aproximativ 150 EUR pentru cheltuielile de corespondență cu Curtea, cheltuielile de timbru etc.

Guvernul nu se opune aloării reclamantilor unor sume pentru cheltuieli și speze care corespund criteriilor de rambursare stabilite de jurisprudența Curții. Cu toate acestea, consideră că reclamanții ar fi putut cere și obține rambursarea în cauză în procedurile interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În speță și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 200 EUR toate cheltuielile incluse și o alocă reclamantilor. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit să proporționeze rata dobânzilor de întârziere ratei facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la pretențiile derivate din articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr 1 privind ne-execuția integrală și efectivă a sentinței definitive din 23 noiembrie 1992, și inadmisibilă pentru rest ; 2. Spune că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolului nr 1 ; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să restituie, în mod efectiv, reclamantilor terenurile indicate în sentința definitivă din 23 noiembrie 1992 și care nu au fost deja restituiți interesaților, și să le elibereze titlurile de proprietate corespunzătoare, precum și titlu pentru parcela de 11 485 m 2 , într-un termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în baza articolului 44 § 2 al Convenției ; b) că la neîndeplinirea acestor operații, Statul pârât trebuie să verseze, în comun cu reclamanții, în același termen de trei luni, 75 000 EUR (șaptezeci și cinci de mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu material ; c) că oricum Statul pârât trebuie să verseze, în termenul menționat, fiecăruia dintre reclamanți, 5 500 EUR (cinci mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral și, în comun cu reclamanții, 200 EUR (două sute euro) pentru cheltuieli și speze, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit de reclamanți ; d) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății ; e) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 2 decembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 3834/04) dirigée contre la Roumanie et dont quatre ressortissants de cet Etat, MM. Daniel Giuglan et Ion Toma Giuglan et M mes Florica Iliescu et Maria Nicolau (« les requérants »), ont saisi la Cour le 12 décembre 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 10 juillet 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Par un jugement définitif du 23 novembre 1992, le tribunal de première instance de Târgoviște jugea en vertu de l’article 37 de la loi n o 18/1991 sur le fonds foncier (« la loi n o 18/1991 ») que les requérants étaient en droit de voir reconstituer leur droit de propriété sur trois parcelles de 25 211,8 m 2 , 23 762 m 2 , et 4 352 m 2 , situées dans le village de Gemenea (Voinești), sur les anciens emplacements identifiés dans un rapport d’expertise, qui faisait partie intégrante du jugement (respectivement aux lieux-dits « Cornu Badului », « Argeșeanu » et « Piua ‑ Priboaie »). Toutefois, puisqu’une école avait été construite sur une partie du terrain revendiqué au lieu-dit « Argeșeanu », les requérants devaient se voir attribuer à cet égard, à titre de compensation, une parcelle équivalente de 2 062 m 2 , sise dans la zone constructible du village ( intravilan ), sur un emplacement à déterminer par les autorités locales. Des titres de propriété devaient être délivrés aux requérants. Dans les motifs du jugement, le tribunal nota qu’une partie des parcelles susmentionnées était en possession de tiers qui avaient réalisé des échanges de terrains avec la mairie de Voinești, et que le rapport d’expertise n’avait pas précisé les titres de propriété en vertu desquels les tiers bénéficiaient de ces parcelles. Par un arrêt du 20 décembre 1996, la Cour suprême de justice rejeta comme irrecevable le recours en annulation formé contre le jugement précité par le procureur général, lequel alléguait la mauvaise application en l’espèce de l’article 37 de la loi n o 18/1991.

Par un arrêt définitif du 15 mars 1994, la cour d’appel de Bucarest condamna la mairie de Voinești et la commission départementale de Dâmbovița pour l’application de la loi n o 18/1991 à mettre les requérants en possession des terrains précités et à leur délivrer des titres de propriété, conformément au jugement définitif du 23 novembre 1992 susmentionné. A la suite d’une procédure distincte, les requérants firent condamner les autorités locales au paiement d’astreintes jusqu’à l’exécution des décisions définitives du 23 novembre 1992 et du 15 mars 1994 précitées.

Après qu’en 1995 le préfet de Dâmbovița eut émis des ordres visant à restituer aux requérants les terrains faisant l’objet du jugement du 23 novembre 1992 précité, par un arrêt définitif du 20 décembre 2002, la cour d’appel de Ploiesti annula ces ordres. Pour aboutir à cette décision, la cour d’appel jugea que les terrains en litige ne se trouvaient pas dans le patrimoine de la mairie de Voinești en 1990, comme l’exigeait l’article 37 de la loi n o 18/1991, mais dans celui de tiers. En outre, il ajouta que le tribunal de première instance de Târgoviște avait outrepassé ses compétences lorsqu’il avait déterminé dans le jugement du 23 novembre 1992 les emplacements des terrains à restituer aux requérants. L’arrêt précité fut mis au net le 20 décembre 2002. Le 12 février 2003, contestant les motifs de cet arrêt, les requérants saisirent le procureur général d’une demande de recours en annulation, demande qui fut rejetée.

Le 2 octobre 2002, en vertu du jugement du 23 novembre 1992 précité, la commission départementale de Dâmbovița délivra aux requérants un titre de propriété relatif à un verger de 3 920 m 2 , octroyé aux intéressés à titre de compensation pour le terrain constructible de 2 062 m 2 (paragraphe 5 ci-dessus). Un nouveau titre de propriété fut délivré aux intéressés le 6 mai 2005, la commission départementale leur restituant tant le verger susmentionné que deux autres parcelles, soit une superficie totale de 5 432 m 2 au lieu-dit « Argeșeanu ». Par un autre titre de propriété, émis le même jour, les intéressés se virent restituer une parcelle de 2 483 m 2 sise au lieu-dit « Cornu Badului ».

Par un arrêt définitif du 3 mai 2007, la cour d’appel de Ploiesti accueillit l’action en revendication relative à des parcelles totalisant 11 485 m 2 et situées au lieu-dit « Argeșeanu », action que les requérants avaient dirigée contre les tiers possesseurs de ces parcelles. Elle jugea que la mairie de Voinești et, ensuite, les tiers, ne s’étaient appropriés légalement que la possession des parcelles en cause, et non pas le droit de propriété, et que la question des quelques constructions édifiées par ces tiers sur lesdites parcelles serait réglée ultérieurement par les parties au litige. Par un procès-verbal du 30 octobre 2007, signé par le premier requérant, un huissier de justice mit les intéressés en possession des parcelles précitées. Par un arrêt du 28 janvier 2008, la contestation en annulation formée par les tiers contre cet arrêt fut rejetée, les conditions nécessaires pour réexaminer l’affaire au fond n’étant pas réunies.

Selon les lettres des 5 et 8 octobre 2007 envoyées au Gouvernement par la préfecture de Dâmbovița et par la commission locale, cette dernière avait adopté deux décisions en 2006, en vertu de la loi n o 18/1991, pour que les requérants se voient inscrits sur une liste afin d’obtenir des dédommagements pour un terrain d’environ 35 900 m 2 . La commission locale précisa qu’en raison des procédures pendantes (paragraphe 9 ci-dessus), les autorités n’avaient pas pu délivrer un titre de propriété aux requérants pour le restant des parcelles indiquées dans le jugement définitif du 23 novembre 1992.

Il ressort des renseignements fournis par les parties qu’à l’exception des parcelles précitées (paragraphes 8 et 9 ci-dessus), les autorités n’ont pas procédé à la restitution du restant des terrains faisant l’objet du jugement définitif du 23 novembre 1992. En outre, il ne ressort pas du dossier que la procédure d’octroi de dédommagements pour une partie des terrains qui devaient être restitués en vertu de ce jugement soit achevée par le calcul de la somme due aux intéressés et le paiement de celle-ci. II.

Les requérants allèguent que l’exécution partielle et tardive du jugement définitif du 23 novembre 1992 du tribunal de première instance de Târgoviște a porté atteinte à leur droit d’accès à un tribunal ainsi qu’à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Dans ses observations d’octobre 2007, le Gouvernement reconnaît que les autorités doivent restituer aux requérants les terrains indiqués dans le jugement définitif du 23 novembre 1992. Il fait valoir que les démarches faites en ce sens ont eu pour résultat la restitution d’une partie de ces terrains (paragraphe 8 in fine ci-dessus) et que, pour le restant des terrains, les autorités attendent l’issue des procédures pendantes entre les requérants et les tiers possesseurs de certaines de ces parcelles, afin que l’emplacement des terrains à restituer soit indiqué.

Les requérants font valoir que, même si le jugement définitif du 23 novembre 1992 a précisé l’emplacement des parcelles qui devaient leur être restituées, les autorités n’ont pas fait de démarches effectives pour l’exécution de ce jugement. D’après eux, l’annulation des ordres du préfet tendant à la restitution des terrains en question est une preuve en ce sens. En outre, ce n’est que treize ans après le prononcé du jugement susmentionné que les autorités leur ont restitué, de manière effective, une petite partie des parcelles en question. Ils estiment que les procédures qu’ils ont dû engager après 1992 contre les commissions administratives et contre les tiers possesseurs des parcelles témoignent du défaut de diligence des autorités.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, bien que les requérants aient obtenu le 23 novembre 1992 un jugement définitif ordonnant aux autorités administratives de leur restituer plusieurs terrains précisément déterminés par une expertise et de leur délivrer des titres de propriété, ce jugement n’a été ni exécuté ad litteram intégralement, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. Ce n’est que par une telle annulation ou par la substitution, par le tribunal, de l’obligation due en vertu du jugement en cause par une autre obligation équivalente, que la situation continue de non-exécution pourrait cesser ( Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 54, 2 mars 2004).

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Sabin Popescu c. Roumanie , précité ; et Luca c. Roumanie, n o 1204/03, 13 mai 2008).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En particulier, elle observe que les parties ne contestent pas que le jugement définitif susmentionné n’a été exécuté que plusieurs années après le prononcé du jugement définitif du 23 novembre 1992 et seulement en ce qui concerne une partie des terrains que les requérants devaient se voir restituer (paragraphes 8 in fine et 9 ci-dessus : parcelles de 5 432 m 2 et 11 485 m 2 sises au lieu-dit « Argeșeanu » et de 2 483 m 2 sise au lieu-dit « Cornu Badului »). De surcroît, elle relève que le Gouvernement n’a pas prouvé que, après le prononcé de l’arrêt définitif du 3 mai 2007 de la cour d’appel de Ploiesti et la mise en possession des requérants du terrain de 11 485 m 2 précité, les autorités leur aient délivré un titre de propriété pour ledit terrain.

Par ailleurs, la Cour observe que le fait que des tiers étaient en possession d’une partie des parcelles en question n’a pas été jugé, par le tribunal de première instance, comme un élément qui l’empêcherait de rendre le jugement définitif du 23 novembre 1992 et de restituer ainsi aux intéressés le droit de propriété sur les terrains en cause (paragraphe 5 ci-dessus). Or, la Cour relève que, si les autorités ont ordonné dans un premier temps la restitution des terrains en cause aux requérants, les ordres du préfet à cet égard ont été annulés en raison des droits des tiers possesseurs des parcelles (paragraphe 7 ci-dessus). La Cour rappelle qu’il appartient à chaque Etat contractant de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent et qu’il revient aux autorités d’effectuer les démarches effectives tendant à éclaircir la situation juridique en question et à exécuter de manière effective un jugement définitif rendu à leur encontre (voir, mutatis mutandis , Pop c. Roumanie , n o 7234/03, § 35, 21 décembre 2006). Partant, la Cour ne saurait accepter que les arguments invoqués par le Gouvernement puissent représenter une justification valable pour le retard et l’exécution partielle du jugement définitif précité.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter le jugement définitif en cause dans un délai raisonnable, s’agissant des parcelles restituées aux requérants, et de manière intégrale et effective, s’agissant en particulier du restant des terrains octroyés par le tribunal. Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1. II.

La Cour observe que l’arrêt définitif susmentionné a été mis au net le 20 décembre 2002. Observant que les requérants ne contestent pas avoir eu la possibilité effective d’avoir accès aux motifs de l’arrêt en cause à partir de cette date, fait confirmé d’ailleurs par les références au texte de l’arrêt dans leur demande du 12 février 2003 adressée au procureur général (paragraphe 7 in fine ci-dessus), la Cour considère que, s’agissant des griefs précités, la requête a été tardivement introduite le 12 décembre 2003.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Au titre du dommage matériel qu’ils auraient subi, les requérants demandent la restitution effective de tous les terrains mentionnés dans le dispositif du jugement définitif du 23 novembre 1992, indiquant que les valeurs de l’étude notariale fournies par le Gouvernement sont largement inférieures au prix du marché immobilier local. Ils demandent aussi 144 647,7 euros (EUR) représentant le revenu qu’ils auraient pu obtenir de ces terrains. A ce titre, ils envoient une estimation du manque à gagner en question calculée à partir des contrats de bail à ferme conclus après 2001, contrats qui portent notamment sur le verger de 0,39 ha et qui ne mentionnent pas le prix de location. Par ailleurs, ils s’appuient sur des reçus de bail d’où il ressort que le revenu obtenu du verger susmentionné variait entre 600 et 1 300 EUR par an pour la période précitée. Enfin, les requérants réclament 32 000 EUR au titre du dommage moral pour le stress et les souffrances auxquels ils ont été soumis au cours de la période de non-exécution.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement soumet un tableau utilisé par les études notariales pour établir les honoraires et les taxes sur la vente de terrains dans le département en cause, tableau précisant les valeurs références minimales des terrains. Pour le village de Gemenea (Voinești), ces valeurs varient, selon les différentes catégories des terrains, de 0,5 EUR à 5 EUR/m 2 environ. S’appuyant sur la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement soutient que la demande des requérants au titre du manque à gagner a un caractère spéculatif et qu’elle est de toute manière excessive. S’agissant du préjudice moral allégué, le Gouvernement estime qu’un éventuel arrêt de violation constituerait en lui-même une réparation satisfaisante du préjudice en question.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le constat de violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 au motif que les autorités n’ont pas exécuté, dans un délai raisonnable et de manière intégrale et effective, le jugement définitif du 23 novembre 1992. Partant, la Cour estime qu’il incombe aux autorités de prendre les mesures nécessaires afin de restituer de manière effective les terrains indiqués dans le jugement définitif du 23 novembre 1992 et qui n’ont pas été déjà restitués aux requérants. Il leur appartient également de leur délivrer les titres de propriété correspondants ainsi que celui pour la parcelle de 11 485 m 2 (paragraphe 20 ci-dessus), ce qui placerait les intéressés, autant que possible, dans une situation équivalente à celle où ils se trouveraient si les exigences des articles susmentionnés n’avaient pas été méconnues.

La Cour décide que, dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, à défaut pour l’Etat défendeur d’avoir procédé aux opérations précitées, le Gouvernement devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur des terrains non restitués. Compte tenu des éléments fournis par le Gouvernement et des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime qu’il conviendra d’allouer aux requérants à cet égard 75 000 EUR pour dommage matériel.

S’agissant de la demande concernant le manque à gagner, en l’absence de justificatifs pertinents tels qu’une expertise ou une décision judiciaire attestant le montant du préjudice allégué, la Cour ne saurait spéculer à ce titre et considère qu’il y a lieu de rejeter cette demande (voir, mutatis mutandis , Dragne c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 78047/01, § 18, 16 novembre 2006, et Corabian c. Roumanie , n o 4305/03, § 59, 27 septembre 2007). A cet égard, elle observe que les reçus fournis par les requérants ne concernent que le verger de 0,39 ha, lequel ne faisait pas partie des terrains précisément déterminés par le jugement définitif précité, et que le calcul consistant à multiplier le revenu du verger pour les autres terrains en question est plutôt spéculatif.

En outre, la Cour estime que les requérants ont subi un préjudice moral du fait, notamment, de la frustration provoquée par l’impossibilité de voir exécuter de manière intégrale et effective le jugement définitif du 23 novembre 1992 après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie, et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation. Dans ces circonstances, eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue à chacun des requérants 5 500 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Présentant des justificatifs pour une partie des dépens, les requérants demandent également 1 141 EUR, pour les frais et dépens engagés au cours des procédures internes et devant la Cour. Cette somme est ventilée comme suit : 500 EUR pour les frais de transport encourus par le premier requérant pour se rendre aux audiences des différentes procédures judiciaires internes relatives aux terrains en question, 500 EUR pour d’autres dépens non spécifiés et environ 150 EUR pour des frais de correspondance avec la Cour, frais de timbre etc.

Le Gouvernement ne s’oppose pas à ce qu’il soit alloué aux requérant un montant pour frais et dépens qui correspondrait aux critères de remboursement établis par la jurisprudence de la Cour. Toutefois, il estime que les requérants auraient pu demander et obtenir le remboursement en question dans les procédures internes.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 200 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 concernant la non-exécution intégrale et effective du jugement définitif du 23 novembre 1992, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit restituer de manière effective aux requérants les terrains indiqués dans le jugement définitif du 23 novembre 1992 et qui n’ont pas été déjà restitués aux intéressés, et leur délivrer les titres de propriété correspondants ainsi que celui pour la parcelle de 11 485 m 2 , dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’avoir accompli ces opérations, l ’ Etat défendeur doit verser, conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 75 000 EUR (soixante-quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause l’Etat défendeur doit verser, dans le délai susmentionné, à chacun des requérants, 5 500 EUR (cinq mille cinq cents euros) pour dommage moral et, conjointement aux requérants, 200 EUR (deux cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président