DUMITREAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul George Dumitrean, este resortisant român, s-a născut în 1959 și locuiește în Baia Mare.

Guvernul român („Guvernul”)

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

După ce s-a pensionat în 2004, la 1 februarie 2007, reclamantul a fost reangajat pe baza unui contract individual de muncă pe durată determinată de un an de către fostul său angajator, Compania Națională a Metalelor Prețioase și Neferoase REMIN (denumită în continuare „compania”). Compania, cu capital majoritar de stat, a cărei activitate era în curs de încetare a activității printr-o decizie ministerială și care renunțase în mod progresiv la un număr considerabil de angajați, a trebuit să reangajeze aproximativ 700 de persoane – printre care și reclamantul – .pentru a asigura conservarea utilajelor și întreținerea minelor.

La 20 iulie 2007, reclamantul, care lucra la exploatația minieră din Răzoare, a fost ales vicepreședintele Uniunii Sindicatelor Miniere Maramureș (denumită în continuare „Uniunea sindicatelor”), pentru un mandat de patru ani. Acesta era recunoscut pentru activitatea sindicală continuă, în contextul reorganizării companiei.

Prin hotărârea din 23 august 2007, Tribunalul Maramureș a admis cererea de modificare a compunerii organelor de conducere a sindicatului și a dispus înscrierea lor în registrul special păstrat în această privință la grefă.

La 15 octombrie 2007, reclamantul a fost concediat fără preaviz în cadrul unei reduceri considerabile de personal. Decizia concedierii i-a fost comunicată la 16 octombrie 2007 împreună cu o notă de lichidare.

La 18 octombrie 2007, reclamantul a sesizat Tribunalul Maramureș pentru a contesta concedierea, considerând că aceasta contravine Codului muncii, și pentru a solicita reangajarea. Acesta a susținut, printre altele, că în absența unui preaviz, concedierea sa a fost ilegală.

Prin hotărârea din 5 februarie 2008, instanța a respins această contestație pe motiv că, de fapt, Ministerul Economiei și Finanțelor decisese încetarea activității companiei, închiderea minelor și concedierea personalului.

Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii în fața Curții de Apel Cluj. Acesta a invocat dispozițiile art. 60 C. muncii, care interzice concedierea reprezentanților sindicali aleși pe durata exercitării funcțiilor lor eligibile.

La 16 mai 2008, reclamantul a fost revocat din funcția de vicepreședinte al Uniunii sindicatelor.

Prin decizia definitivă din 27 mai 2008, curtea de apel a respins recursul reclamantului. Curtea a considerat că respectiva concediere a fost legală pe motiv că, în contextul reducerii progresive a personalului din cauza închiderii minelor, la 15 octombrie 2007, se procedase la reducerea efectivelor de angajați – numărul angajaților a scăzut la acea dată, de la 619 la 498–, începând cu concedierea persoanelor care, la fel ca reclamantul, se pensionaseră deja și ale căror venituri din pensii erau cumulate cu salariile. În consecință, curtea de apel a apreciat că funcția eligibilă a reclamantului în cadrul Uniunii Sindicatelor nu putea să împiedice concedierea. De asemenea, curtea de apel a hotărât că decizia concedierii nu este ilegală în absența preavizului.

Art. 60 C. muncii aflat în vigoare la data concedierii reclamantului era în speță redactat după cum urmează în părțile sale relevante:

Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale la data faptelor, permitea cumularea veniturilor din pensie cu veniturile realizate din salarii încasate pentru activități profesionale (art. 94). Ulterior, Legea nr. 329/2009 a limitat această posibilitate pentru anumite categorii de angajați [a se vedea dreptul și practica interne relevante descrise în decizia

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de concediere, survenită în opinia sa, prin încălcarea interdicției legale de concediere a lucrătorilor care exercită funcții eligibile într-un sindicat. Acesta se plânge și de refuzul, în opinia sa arbitrar și nejustificat, al curții de apel de a da curs protecției acordate în condițiile legii.

Reclamantul pretinde că respectiva concediere a adus atingere dreptului său la libertatea de asociere în sindicate și se plânge de rezultatul procedurii privind contestația concedierii sale. În acest sens, invocă art. 6 din Convenție.

Fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, Curtea a comunicat aceste capete de cerere Guvernului, în sensul art. 11 din Convenție. Această dispoziție este redactată după cum urmează:

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restricții legitime să fie impuse în exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau administrației de stat.”

Guvernul invocă incompatibilitatea

Guvernul consideră că scopul interdicției de concediere a angajaților care exercită funcții eligibile într-un sindicat, prevăzută la art. 60 C. muncii, era de a evita exercitarea oricăror presiuni asupra liderilor de sindicat, pentru a menține eficiența activității de protejare a drepturilor membrilor de sindicat. Or, conform Guvernului, în speță nu reiese că respectiva concediere în litigiu ar fi fost legată, chiar și parțial, de afilierea reclamantului la Uniunea sindicatelor sau de funcția exercitată de persoana în cauză în cadrul biroului executiv al sindicatului respectiv. În orice caz, reclamantul nu ar fi prezentat un astfel de capăt de cerere în fața instanțelor naționale cu ocazia litigiului privind legalitatea concedierii sale.

Guvernul arată că respectiva concediere a fost cauzată de desființarea postului reclamantului, în contextul încetării activităților companiei, despre care toți angajații fuseseră deja informați. În plus, acesta precizează că reclamantului nu i s-a imputat nicio faptă personală și că, față de alți angajați, acesta a fost concediat cu prioritate ca urmare a pensionării anterioare.

În această privință, Guvernul precizează că, în conformitate cu dispozițiile relevante în speță din Codul muncii, în special art. 60 alin. (2), reprezentanții de sindicat nu mai beneficiau de protecție legală în caz de concediere intervenită în urma reorganizării sau a falimentului angajatorului.

De altfel, referitor la data concedierii în litigiu, Guvernul arată că aceasta a avut loc cu patru luni înainte de încetarea contractului de muncă al reclamantului. Acesta consideră că, în cazul în care această măsură nu ar fi fost luată, având în vedere durata determinată a contractului, nu era exclus ca relațiile de muncă ale reclamantului să se încheie în orice caz la 31 ianuarie 2008 prin neprelungirea contractului menționat.

În plus, Guvernul reamintește că reclamantul fusese ales la 20 iulie 2007 pentru un mandat de patru ani în calitate de vicepreședinte al biroului executiv al Uniunii sindicatelor și consideră că acesta ar fi putut să își încheie mandatul eligibil chiar și după concediere.

În cele din urmă, Guvernul consideră că nu se poate deduce că protecția legală acordată reprezentanților sindicali obligă compania să prelungească contractul de muncă al reclamantului în funcție de durata mandatului acestuia din urmă în cadrul sindicatului. Într-adevăr, conform Guvernului, dacă s-ar accepta această idee, argumentația reclamantului privind funcția sa în sindicat ar dovedi existența unui abuz în serviciu pe care persoana în cauză l-ar folosi pentru a se proteja de o posibilă concediere – ceea ce nu ar avea legătură cu activitatea sindicală pentru care se acordă protecție legală.

În replică, reclamantul declară că respectiva concediere, pe care o consideră contrară garanțiilor instituite de legea în beneficiul muncitorilor care ocupă funcții eligibile într-un sindicat, a adus atingere libertății de asociere la un sindicat. Prin urmare, acesta consideră că art.

Reclamantul susține că prin respingerea contestației sale într-un mod pe care acesta îl consideră arbitrar – adică, în opinia sa, prin încălcarea dreptului național, care acorda protecție împotriva concedierii salariaților care ocupă funcții eligibile într-un sindicat –, instanțele naționale au adus atingere obligațiilor care decurg pentru acestea din art. 11 din Convenție.

La acuzația de abuz de drept, formulată de Guvern, pe care o califică drept ofensatoare, reclamantul răspunde că, pe lângă calitatea de reprezentant sindical obținută în 2007, înainte de pensionare, el a fost învestit de patru ori în funcții eligibile, de fiecare dată pentru o perioadă de patru ani. Acesta arată că, în exercitarea funcțiilor respective, a apărat în mod responsabil și serios drepturile minerilor și că aceștia nu l-ar fi reales dacă acest lucru nu s-ar fi întâmplat.

Curtea reamintește că art. 11 § 1 din Convenție prezintă libertatea sindicală ca pe o formă sau un aspect particular al libertății de asociere; această dispoziție nu le asigură membrilor de sindicat un tratament precis din partea statului (

În speță, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepției de incompatibilitate

Curtea observă în speță că reclamantul a sesizat instanțele naționale cu o contestație privind decizia de concediere, printre altele, în temeiul art. 60 alin. (1) lit. h C. muncii, care limita posibilitățile de concediere a angajaților care ocupă o funcție eligibilă într-un organism sindical. În măsura în care reclamantul critică temeiul din dreptul intern al măsurii contestate, Curtea reamintește că interpretarea și aplicarea dreptului intern le revin, în primul rând, autorităților naționale, în special în privința elucidării aspectelor îndoielnice [

Curtea nu dispune de elemente care să o oblige să se îndepărteze de concluziile instanțelor naționale, pe care nu le consideră arbitrare sau nerezonabile [a se vedea, în contextul art. 6 din Convenție,

Conform elementelor supuse aprecierii sale, Curtea constată că reclamantul nu își susține suficient și în mod convingător argumentul conform căruia decizia incriminată a adus atingere în mod substanțial dreptului la libertatea de asociere la un sindicat, după cum este prevăzut la art. 11 din Convenție. În plus, Curtea nu este convinsă că reclamantul a fost împiedicat să desfășoare activități sindicale după concediere. De altfel, Curtea arată că persoana în cauză a continuat să își exercite funcția eligibilă după data concedierii, și anume până la 16 mai 2008.

Având în vedere considerațiile precedente și în lumina circumstanțelor prezentei cauze, Curtea constată că reclamantul nu a demonstrat că decizia de concediere luată împotriva sa constituie o ingerință și că dreptul de a desfășura activități sindicale a fost încălcat în esență (a se vedea,