SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE Cererea nr. 67939/10 Alexandra DUMITRUCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 17 septembrie 2013 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, și Marialena Tsirli, asistentă de secțiune, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 noiembrie 2010, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentă, dl Alexandra Dumitrescu, este un resortisant român născut în 1925 și rezident la București.
Ea a fost reprezentată în fața Curții de către M. S.F. Roșca, avocat în București. Guvernul român (adică, mai mult decât atât) a fost reprezentat de agentul său, domnul I. Cambera, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 3 ianuarie 2007, recurenta a dat în judecată statul, societatea H., administrator al bunurilor de la … 92 din 1950. Aceasta susținea că, în momentul naționalizării, proprietarii proprietății pe care a moștenit-o aparțineau categoriilor sociale scutite de naționalizare. Recurenta a fost asistată de un avocat ales de el pe parcursul întregii proceduri în fața instanței de primă instanță.
Prin hotărârea din 14 mai 2009, comunicată recurentei la 25 Iunie 2009, Tribunalul de Primă Instanță din București și-a respins cererea, … 112/1995, ceea ce, în opinia sa, echivala cu o recunoaștere implicită a legalității titlului de la Susținută de un avocat ales de acesta, reclamanta a solicitat această hotărâre în termenul de cincisprezece zile prevăzut de lege pentru exercitarea căii de atac September 2009, ea a trimis instanței motivele sale de recurs. Ea a fost întotdeauna asistată de un avocat la alegerea sa, care a continuat apoi să o reprezinte pe parcursul întregii proceduri în fața tribunalului departamental din București. În cadrul unei audieri publice din 15 decembrie 2009, tribunalul județ din București a solicitat recurentei să indice valoarea bunului imobil care făcea obiectul litigiului.
Recurenta a răspuns că valoarea sa s … În cadrul unei audieri publice din 9 martie 2010, tribunalul departamental, Ö Õ a fost o contestare a pârâtei cu privire la valoarea bunului în litigiu indicat de reclamantă, a întrebat atunci Hotărârea Impozitelor și Impozitelor Locale din București care era baza de impozitare a bunului în cauză. La 14 mai 2010, Hotărârea pentru Impozite și Impozite Locale din București a răspuns instanței că valoarea de da'impozitare a bunului în cauză se ridică la 11 243,23 RON. 10. În timpul Într-o instanță publică din 18 mai 2010, tribunalul județ, întotdeauna din cauza existenței unui dezacord al părților cu privire la valoarea bunului în litigiu, a decis să supună această chestiune unei dezbateri contradictorii.
Recurenta a explicat că valoarea indicată de nota Direcției Impozitelor și Impozitelor Locale din București era mai mică decât prețurile practicate pe piață pentru bunuri echivalente și că s-a realizat o expertiză pentru a determina valoarea reală a imobilului. Tribunalul a respins această cerere ca fiind tardivă în ceea ce privește art. 112 din Codul de procedură civilă (CPC), în temeiul căruia partea reclamantă are obligația de a indica, de la cererea sa din CPC (punctul 14 de mai jos), din calea de reformulare exercitată de recurentă împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instană. L a avocatului recurentei Indiqua că a lăsat această chestiune la latitudinea instanței.
Partea pârâtă a solicitat instanței ca cererea reclamantei să fie calificată drept recurs (recurs 11. La sfârșitul deliberărilor, tribunalul a decis că, având în vedere valoarea bunului în cauză indicat în nota Direcției Impozite și Impozite Locale de la București, hotărârea din 14 mai 2009 a instanței de primă instanță de la București nu putea fi atacată decât prin recurs, în temeiul articolului 282 din partea CPC. Prin urmare, a redenumit declarația reclamantei în declarație de recurs. 12. Un al treilea judecător al aceleiași instanțe, care asigura permanența, s-a alăturat, prin urmare, formării inițiale de judecată pentru a examina cererea reclamantei, care a fost de acum înainte considerată ca fiind un recurs.
13. În fața instanței astfel constituite în formațiune de trei judecători, pârâta a pledat la recursul recurentei pe motiv că nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. 14. La avocat al reclamantei a susținut că aceasta se referea la credința indicațiilor date de tribunalul de primă instanță în dispozitivul hotărârii sale pe care clienta sa îl interjase. recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la recursul la apelul la recurs. În această privință, Tribunalul a precizat că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță a fost comunicată părților la 25 iunie 2009 și că reclamanta și-a motivat recursul numai la 10 septembrie 2009. Dreptul și practica internă relevantă Dispozițiile relevante în materie de recurs 16. În conformitate cu art. 28 din CPC, hotărârile instanțelor de primă instanță pot fi pronunțate în termen de 15 zile de la data notificării hotărârii.
precizează că litigiile cu o valoare mai mică de 1 miliard de lei (ROL) nu pot fi soluționate. În cazul în care o parte interesată nu poate fi considerată parte interesată, aceasta trebuie să fie informată cu privire la motivele de fapt și de drept care au stat la baza cererii, precum și cu privire la elementele de probă pe suport pot fi furnizate de către aceasta într-un document separat ulterior. ; acest document trebuie să ajungă la instanța de apel cel târziu la data primei înfățișări a părților în fața acesteia, cu ocazia unei audieri la care părțile vor fi fost convocate în mod regulat cu cel puțin 15 zile înainte de 18. În cazul în care partea interesată nu își motivează apelul, aceasta este decăzută de dreptul de a furniza alte elemente de fapt sau de drept în raport cu cele prezentate în fața primilor judecători.
Instanța de cauză examinează atunci temeinicia hotărârii prim-judecător în raport cu ansamblul elementelor depuse în dosarul Tribunalului de Primă Instanță. Dispozițiile relevante în materie de recurs 19. Deciziile pronunțate în apel după o judecată în primă instanță sau cele pronunțate de instanțele de primă instanță care nu sunt susceptibile de a fi atacate prin intermediul recursului pot fi atacate prin recurs de partea care nu a avut câștig de cauză și care, prin urmare, are un interes în contestare. Termenul de recurs este de 15 zile de la data notificării hotărârii în cauză. 20. Partea care formulează recursul este obligată să prezinte motivele în același termen de cincisprezece zile ca cel curent pentru formarea recursului însuși.
Pedeapsa în caz de nerespectare a acestei cerințe procedurale este legală. Recursurile în recurs sunt examinate printr-o formare de judecată compusă din trei judecători. Alte dispoziții relevante ale CPC în vigoare la data faptelor 21. Celelalte dispoziții relevante ale CPC în vigoare la momentul faptelor au fost formulate după cum urmează art. 112 Cererea de informații trebuie să cuprindă (...). Descrierea bunurilor care fac obiectul cererii în justiție și valoarea acesteia, conform estimării părții solicitante (...). art. 103 Partea care este în lipsă de a exercita o cale de atac în termenul prevăzut de lege este decăzută [de la dreptul de a face acest lucru] cu excepția cazului în care dovedește că a fost împiedicată de circumstanțe independente de voința sa.
În acest din urmă caz, partea în cauză poate efectua actul de procedură corespunzător în termen de 15 zile de la data la care cauza împiedicarii acesteia s-a încheiat Practica internă în ceea ce privește alegerea Õ unei căi de atac 22. După intrarea în vigoare a articolului 282 din CPC, care a introdus criteriul valorii obiectului litigiului pentru a stabili dacă o hotărâre pronunțată de o instanță de primă instanță este susceptibilă de a avea o singură cale de reformulare (recursul în recurs) sau de două căi succesive (la recurs și recurs), practica majoritară a instanțelor interne în acest domeniu este aceea că singura cale de reformare disponibilă părții interesate este cea prevăzută de lege, chiar și în cazul în care se indică în mod expres în dispozitivul hotărârii atacate Prin urmare, în cazul în care, în funcție de valoarea obiectului cauzei, calea prevăzută de lege pentru o cauză dată nu este la cerere, astfel cum se indică în dispozitivul de judecată al primilor judecători, dar recursul în recurs, partea interesată trebuie să respecte 713 din 26 octombrie 2005 a Tribunalului departamental din Vâlcea și hotărârea nr. 320 din 18 mai 2010 a Tribunalului departamental din București 23. Avizele trimise de instanțele naționale ca răspuns la o cerere de informare din partea agentului de guvern scot în evidență faptul că să solicite,
în temeiul articolului 103 din CPC (punctul 21 de mai sus), o restaurare a termenului stabilit de lege pentru motivarea recursului (referința in termen) ) Justificarea dată acestei poziții este că recalificarea unui recurs poate fi considerată, pentru partea care dorește să conteste hotărârea în termenul prevăzut de lege, ca o împiedicare a unei situații independente de voința sa. GRIEF 24. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge că instanțele naționale au dat curs litigiului său imobiliar și consideră că interpretarea deosebit de strictă făcută de tribunalul județ din București cu privire la normele de procedură naționale laa privată de dreptul său de acces la o instanță.
25. În plus, aceasta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, ea subliniază că: prin declararea cererii sale inadmisibile pentru nerespectarea cerințelor procedurale, instanța departamentală nu s-a pronunțat în fond cu privire la contestarea legalității titlului de proprietate asupra imobilului care face obiectul litigiului. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție 26. Primul motiv al recurentei se referă la presupusa necunoaștere a dreptului său de a avea acces la o instanță în urma unei interpretări în conformitate cu aceasta excesiv de stricte a normelor de procedură de către tribunalul departamental din București.
27. Guvernul susține că limitarea dreptului de acces la o instanță care a fost supusă de recurentă ca urmare a recalificării cererii sale în recurs era previzibilă, legea națională fiind suficient de clară și de precisă pentru a permite părților să respecte acest lucru, cu excepția mențiunii eronate introduse în dispozitivul Tribunalului de Primă Instanță 28. În speță, Curtea constată că rezultatul recalificării cererii sale în recurs a fost de a priva reclamanta de o reexaminare a cauzei sale pe fond de tribunalul județ din București, ca urmare a diferențelor existente în ceea ce privește formalitățile necesare pentru exercitarea uneia și a celeilalte căi de reformare în cauză, în special în ceea ce privește termenele care trebuie respectate.
Prin urmare, este justificată limitarea dreptului său de a avea acces la o instanță garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție. 29. Curtea amintește că dreptul la o instanță, al cărei drept de acces constituie un aspect (Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, ê 36, seria A n 18), nu este absolut.
; el este pregătit pentru limitări admise implicit, în special pentru condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, deoarece, prin natura sa, solicită o reglementare prin intermediul statului care beneficiază în această privință de o anumită marjă de apreciere (Asingdane c. Regatul Unit, 28 mai 1985, § 57, seria A n 93). Aceste limitări nu pot restrânge accesul deschis la un justițiar într-un mod sau într-un punct, cum ar fi dreptul său de acces la o instanță din San Marino, atins chiar în substanța sa; în cele din urmă, ele nu se referă la art. 6 alineatul (1) din convenție decât dacă au un scop legitim și sil există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (a se vedea în special Fayed c. Regatul Unit, 21 septembrie 1994, § 65, seria A n 294-B, Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, 13 iulie 1995, § 59, seria A n 316-B, și Bellet c. Franța, 4 decembrie 1995, § 31, seria A n 333-B).
30. Este necesar să se constate, în lumina elementelor dosarului, că recalificarea sesizării sale de către tribunalul departamental din București era previzibilă și urmărea un scop legitim, și anume respectarea principiului legalității care reglementează, la nivel național, exercitarea căilor de reformulare a hotărârilor. Curtea arată în această privință că art. 282 CPC a precizat în mod clar, la data faptelor, tipurile de litigii în care hotărârile pronunțate de instanțele de primă instanță erau susceptibile de a fi pronunțate. Având în vedere că recurenta a fost reprezentată pe tot parcursul procedurii în fața instanțelor interne de către un avocat ales de acesta, ar fi putut beneficia de consilierea în cunoștință de cauză a acestuia pe calea care trebuia urmată pentru a contesta hotărârea pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță din București.
31. Este adevărat că alegerea unei căi de reformare prevăzute de lege depindea, printre altele, de valoarea bunului care forma obiectul litigiului, Curtea arată că cererea prezentată de recurentă în scopul de a vedea în amănunt o expertiză a fost respinsă ca fiind tardivă de tribunalul departamental, pe motiv că art. 112 din CPC impunea acesteia să precizeze valoarea bunului. Având în vedere caracterul specific al rolului de instanță de Casație care a fost acordat instanței departamentale în cauză, nu a fost rezonabil, în opinia Curții, ca procedura urmată în fața Curții să fie însoțită de un formal mai mare, inclusiv în materie de probe eligibile (a se vedea Negreanu c. România (dec.), n 30164/03, § 34, 14 mai 2013 și, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre c. Spania, 19 decembrie 1997, § 38, Repertoriu al hotărârilor și deciziilor 1997 VIII).
32. Curtea arată, în cele din urmă, că, după o dezbatere contradictorie între părți, avocatul care o reprezenta atunci pe reclamantă nu a solicitat instanței să restabilească termenul acordat în mod legal recurentei pentru a furniza motivele recursului său ( repunere in termen ), așa cum i s-a permis să facă acest lucru în temeiul legislației naționale (punctul 21 de mai sus). În condițiile sale, recurenta și-a exprimat în cunoștință de cauză riscul de a-și vedea recursul respins fără examinare la fond. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că recurenta nu a suferit un obstacol disproporționat în calea dreptului său de a avea acces la un tribunal.
Al doilea motiv al recurentei se referă la presupusa necunoaștere a dreptului său la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceasta susține că: prin declararea recursului său inadmisibil pentru nerespectarea cerințelor procedurale, tribunalul județal la Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, un solicitant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la În cazul în care, în temeiul alineatului (1) din prezentul articol, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană sau o persoană fizică,
o persoană sau o persoană sau un organism sau o persoană, o persoană sau un organism sau un organism care face parte, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană sau o persoană, o persoană sau un organism sau o persoană, o persoană sau un organism sau o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană sau o persoană sau un organism, o persoană sau o persoană sau un organism, o persoană sau un organism sau un organism, o persoană ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori de drept ori ori de drept ori o persoană, o persoană, o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană sau o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană sau o persoană, o persoană sau o persoană sau o persoană ori ori ori ori ori ori o persoană ori ori ori ori ori o persoană, o persoană ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori ori de drept, o persoană sau o persoană ori de drept, o persoană ori ori ori ori o persoană ori de drept, o persoană ori de drept, o persoană ori de drept, o persoană, o persoană ori o persoană ori o persoană ori o persoană sau o persoană ori o persoană ori o persoană ori o persoană, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană ori de drept, o persoană ori de drept, o persoană sau o persoană ori de drept,
o persoană ori o persoană ori o persoană ori o persoană sau o persoană sau o persoană, o persoană, o persoană, o persoană, o persoană Pe de altă parte, speranța de a vedea supraviețuirea unui fost drept de proprietate, pe care o are de mult timp imposibil de exercitat efectiv, nu poate fi considerată un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1 (Kopeckýc. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35 CEDH 2004-IX Prince Hans Adam II din Liechtenstein c. Germania [GC], n 42527/98, § 83, CEDH 2001-VIII Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [GC], n 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII. 36. În speță, Curtea constată că reclamanta revendica, după căderea regimului comunist, reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui bun imobil care a aparținut, cu zeci de ani în urmă, membrilor familiei sale.
Orice hotărâre judecătorească care recunoaște dreptul la titlul de la Curtea reamintește în această privință că există o diferență între o simplă speranță de restituire, oricât de ușor de înțeles, și o speranță legitimă, care trebuie să fie de natură mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau un act juridic, cum ar fi o hotărâre judecătorească (Gratzinger și Gratzingerova) (dec.), citată anterior, punctul 73. 37. Prin urmare, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Josep Casadevall Adjunct Președinte
DÉCISION Requête n o 67939/10 Alexandra DUMITRESCU contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 17 septembre 2013 en une chambre composée de : Josep Casadevall, président, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, juges, et de Marialena Tsirli, greffière adjointe de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 5 novembre 2010, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT
1.La requérante, M me Alexandra Dumitrescu, est une ressortissante roumaine née en 1925 et résidant à Bucarest. Elle a été représentée devant la Cour par M e S.F. Roșca, avocat à Bucarest.
2.Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me I. Cambrea, du ministère des Affaires étrangères. A. Les circonstances de l’espèce
3.Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.Le 3 janvier 2007, la requérante assigna en justice l’Etat, la société H., gérante des biens de l’Etat, et le tiers D.G. afin de revendiquer la propriété d’un garage de 15,40 m² sis à Bucarest dont elle avait hérité, un bien qui, selon elle, avait été nationalisé de façon abusive par l’Etat sur le fondement du décret n o 92 de 1950. Elle soutenait qu’au moment de la nationalisation les propriétaires de l’immeuble dont elle avait hérité appartenaient aux catégories sociales exemptées de la nationalisation. La requérante fut assistée par un avocat de son choix pendant tout le déroulement de la procédure devant le tribunal de première instance.
5.Par un jugement du 14 mai 2009, communiqué à la requérante le 25 juin 2009, le tribunal de première instance de Bucarest rejeta sa demande, estimant qu’il n’était pas compétent pour examiner si le bien en cause avait été nationalisé par l’Etat avec ou sans titre légal. Le tribunal releva qu’un dédommagement avait été accepté par l’ascendant de la requérante en vertu de la loi de réparation n o 112/1995, ce qui équivalait, selon lui, à une reconnaissance implicite de la légalité du titre de l’Etat sur l’immeuble en cause. Le jugement comportait la mention « susceptible d’être attaqué par la voie de l’appel dans un délai de quinze jours après notification ».
6.Assistée par un avocat de son choix, la requérante interjeta appel de ce jugement dans le délai de quinze jours prévu par la loi pour l’exercice de la voie de l’« appel ». Le 10 septembre 2009, elle fit parvenir au tribunal ses motifs d’appel. Elle était toujours assistée par un avocat de son choix, qui continua par la suite de la représenter pendant toute la procédure devant le tribunal départemental de Bucarest.
7.Lors d’une audience publique du 15 décembre 2009, le tribunal départemental de Bucarest demanda à la requérante d’indiquer la valeur du bien immobilier qui faisait l’objet du litige. La requérante répondit que sa valeur s’élevait, selon ses estimations, à 120 000 nouveaux lei roumains (RON), comme il ressortait d’une lettre que lui avait envoyée un agent immobilier.
8.Lors d’une audience publique du 9 mars 2010, le tribunal départemental, constatant qu’il y avait une contestation de la partie défenderesse sur la valeur du bien litigieux indiquée par la requérante, demanda alors à la Direction des impôts et des taxes locales de Bucarest quelle était la base d’imposition du bien en question.
9.Le 14 mai 2010, la Direction des impôts et des taxes locales de Bucarest répondit au tribunal que la valeur d’imposition du bien en cause s’élevait à 11 243,23 RON.
10.Lors de l’audience publique du 18 mai 2010, le tribunal départemental, toujours en raison de l’existence d’un désaccord des parties sur la valeur du bien litigieux, décida de soumettre cette question à un débat contradictoire. La requérante exposa que la valeur indiquée par la note de la Direction des impôts et des taxes locales de Bucarest était inférieure aux prix pratiqués sur le marché pour des biens équivalents, et demanda qu’une expertise fût réalisée pour déterminer la valeur réelle de l’immeuble. Le tribunal écarta cette demande comme tardive au regard de l’article 112 du code de procédure civile (CPC), en vertu duquel la partie demanderesse est tenue d’indiquer, dès sa demande introductive d’instance, la valeur qu’elle attribue à l’objet du litige. Le tribunal soumit ensuite au débat contradictoire des parties la question de qualification, par rapport à l’article 282 1 du CPC (paragraphe 14 ci-dessous), de la voie de réformation exercée par la requérante contre le jugement du tribunal de première instance. L’avocat de la requérante indiqua qu’il laissait cette question à l’appréciation du tribunal. La partie défenderesse demanda au tribunal que l’appel de la requérante soit qualifié de pourvoi en recours ( recurs ).
11.A l’issue des délibérations, le tribunal décida que, eu égard à la valeur du bien en cause indiquée dans la note de la Direction des impôts et des taxes locales de Bucarest, le jugement du 14 mai 2009 du tribunal de première instance de Bucarest n’était susceptible d’être attaqué que par la voie d’un pourvoi en recours, en vertu de l’article 282 1 du CPC. Il renomma donc la déclaration d’appel de la requérante en déclaration de pourvoi.
12.Un troisième juge du même tribunal, qui assurait la permanence, rejoignit dès lors la formation initiale de jugement pour examiner l’appel de la requérante, désormais tenu pour un pourvoi en recours.
13.Devant le tribunal ainsi constitué en formation de trois juges, la partie défenderesse plaida l’irrecevabilité du pourvoi de la requérante au motif qu’il n’avait pas été motivé dans le délai prévu par la loi.
14.L’avocat de la requérante fit valoir que c’était sur la foi des indications données par tribunal de première instance dans le dispositif de son jugement que sa cliente avait interjeté « appel ». L’avocat ne demanda pas de réouverture du délai de motivation du pourvoi.
15.Par un jugement rendu le 18 mai 2010, le tribunal déclara le pourvoi en recours de la requérante irrecevable pour cause de défaut de motivation dans le délai légal prévu par l’article 301 du CPC. Il précisa à cet égard que le jugement du tribunal de première instance avait été communiqué aux parties le 25 juin 2009 et que la requérante n’avait motivé son pourvoi en recours que le 10 septembre 2009. B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. Les dispositions pertinentes en matière d’appel
16.En vertu de l’article 282 du CPC, les jugements des tribunaux de première instance sont susceptibles d’appel dans un délai de quinze jours à partir de la date de la notification du jugement. L’article 282 1 du CPC (introduit par l’ordonnance du Gouvernement n o 138/2000, telle que modifiée et adoptée par la loi n o 219/2005 publiée au Moniteur officiel et entrée en vigueur le 17 juillet 2005) précise que les litiges dont l’objet est d’une valeur inférieure à 1 milliard de lei (ROL) ne sont pas susceptibles d’appel.
17.L’acte d’appel doit contenir des indications permettant d’identifier la partie intéressée et le jugement attaqué. Les motifs de fait et de droit qui fondent l’appel ainsi que les éléments de preuve à l’appui peuvent être fournis par l’intéressé dans un document séparé postérieurement ; ce document doit parvenir à la juridiction d’appel au plus tard à la date de la première comparution des parties devant elle, lors d’une audience à laquelle les parties auront été régulièrement convoquées au moins quinze jours avant.
18.Dans l’hypothèse où la partie intéressée ne motive pas son appel, elle est déchue du droit de fournir d’autres éléments de fait ou de droit par rapport à ceux avancés devant les premiers juges. La juridiction d’appel examine alors le bien-fondé du jugement des premiers juges par rapport à l’ensemble des éléments versés au dossier du tribunal de première instance. 2. Les dispositions pertinentes en matière de pourvoi en recours
19.Les décisions rendues en appel après un jugement en première instance ou celles rendues par les juridictions de première instance qui ne sont pas susceptibles d’être attaquées par la voie de l’appel peuvent être attaquées par la voie d’un pourvoi en recours par la partie qui n’a pas eu gain de cause et qui a donc un intérêt à la contestation. Le délai de pourvoi est de quinze jours à compter de la date de la notification du jugement en question.
20.La partie qui forme le pourvoi est tenue d’en fournir les motifs dans le même délai de quinze jours que celui courant pour la formation du pourvoi lui-même. La sanction en cas de non-respect de cette exigence procédurale est l’irrecevabilité du pourvoi. Les pourvois en recours sont examinés par une formation de jugement composée de trois juges. 3. Autres dispositions pertinentes du CPC en vigueur à l’époque des faits
21.Les autres dispositions pertinentes du CPC en vigueur à l’époque des faits étaient libellées comme suit : Article 112 « La demande introductive d’instance doit comprendre : (...) 3. La description du bien qui fait l’objet de la demande en justice et sa valeur, selon l’estimation de la partie demanderesse (...). » Article 103 « La partie qui est en défaut d’exercer une voie de recours dans le délai prévu par la loi est déchue [du droit de le faire] à moins qu’elle prouve en avoir été empêchée par des circonstances indépendantes de sa volonté. Dans ce dernier cas, la partie concernée peut accomplir l’acte de procédure correspondant dans un délai de quinze jours à compter du moment où la cause de son empêchement a pris fin » 4. La pratique interne sur le choix erroné d’une voie de recours
22.Après l’entrée en vigueur de l’article 282 1 du CPC, qui a introduit le critère de la valeur de l’objet du litige pour déterminer si un jugement rendu par un tribunal de première instance est susceptible d’une seule voie de réformation (le pourvoi en recours) ou de deux voies successivement (l’appel puis le pourvoi), la pratique majoritaire des tribunaux internes en la matière est que la seule voie de réformation disponible à la partie intéressée est celle qui est prévue par la loi, même en cas d’indication erronée dans le dispositif du jugement attaqué ; par conséquent, si, en fonction de la valeur de l’objet du litige, la voie prévue par la loi pour une affaire donnée est non pas l’appel, comme indiqué dans le dispositif du jugement des premiers juges, mais le pourvoi en recours, la partie intéressée doit respecter – sous peine de voir sa demande frappée d’irrecevabilité – les exigences procédurales légales relatives à cette voie de réexamen du jugement, y compris le délai imparti pour la motivation du pourvoi (voir, par exemple, le jugement n o 713 du 26 octobre 2005 du tribunal départemental de Vâlcea et le jugement n o 320 du 18 mai 2010 du tribunal départemental de Bucarest).
23.Les avis envoyés par les tribunaux nationaux en réponse à une demande d’information de l’agent du Gouvernement font ressortir qu’il est loisible à la partie qui a vu son « appel » requalifié en pourvoi de demander, sur le fondement de l’article 103 du CPC (paragraphe 21 ci-dessus), une restauration du délai imparti par la loi pour motiver le pourvoi ( repunere în termen ). La justification donnée à cette position est que la requalification d’un appel en pourvoi-recours peut être considérée, pour la partie qui souhaitait contester le jugement dans le délai prévu par la loi, comme un empêchement résultant de circonstances indépendantes de sa volonté. GRIEFS
24.Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’issue donnée par les tribunaux nationaux à son litige immobilier. Elle considère que l’interprétation particulièrement stricte faite par le tribunal départemental de Bucarest des règles de procédure nationales l’a privée de son droit d’accès à un tribunal.
25.Elle dénonce en outre une atteinte à son droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Elle souligne à cet égard qu’en déclarant sa demande irrecevable pour non-respect des exigences procédurales, le tribunal départemental n’a pas statué au fond sur sa contestation de la légalité du titre de propriété de l’Etat sur l’immeuble objet du litige. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
26.Le premier grief de la requérante porte sur la méconnaissance alléguée de son droit d’accès à un tribunal à la suite d’une interprétation selon elle excessivement stricte des règles de procédure par le tribunal départemental de Bucarest.
27.Le Gouvernement fait valoir que la limitation au droit d’accès à un tribunal subie par la requérante en raison de la requalification de son appel en pourvoi était prévisible, la loi nationale étant suffisamment claire et précise afin que les parties puissent s’y conformer, nonobstant la mention erronée insérée dans le dispositif du tribunal de première instance.
28.En l’espèce, la Cour note que le résultat de la requalification de son appel en pourvoi-recours a été de priver la requérante d’un réexamen de sa cause au fond par le tribunal départemental de Bucarest, par suite des différences existant quant aux formalités requises pour l’exercice de l’une et l’autre des voies de réformation en cause, en termes notamment de délais à respecter. L’intéressée est donc fondée à y voir une limitation de son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
29.La Cour rappelle que le droit à un tribunal, dont le droit d’accès constitue un aspect ( Golder c. Royaume-Uni , 21 février 1975, § 36, série A n o 18), n’est toutefois pas absolu ; il se prête à des limitations implicitement admises, notamment pour les conditions de recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat qui jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation ( Ashingdane c. Royaume-Uni , 28 mai 1985, § 57, série A n o 93). Ces limitations ne sauraient restreindre l’accès ouvert à un justiciable d’une manière ou à un point tels que son droit d’accès à un tribunal s’en trouve atteint dans sa substance même; enfin, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 de la Convention que si elles tendent à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (voir notamment Fayed c. Royaume-Uni , 21 septembre 1994, § 65, série A n o 294-B, Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni, 13 juillet 1995, § 59, série A n o 316-B, et Bellet c. France , 4 décembre 1995, § 31, série A n o 333-B).
30.Force est de constater, à la lumière des éléments du dossier, que la requalification de sa saisine par le tribunal départemental de Bucarest était prévisible et poursuivait un but légitime, à savoir le respect du principe de la légalité qui régissait, au niveau national, l’exercice des voies de réformation des jugements. La Cour relève à cet égard que l’article 282 1 du CPC précisait clairement à la date des faits les types de litiges où les jugements rendus par les tribunaux de première instance étaient susceptibles d’appel. La requérante ayant été représentée tout le long de la procédure devant les tribunaux internes par un avocat de son choix, elle aurait pu bénéficier des conseils éclairés de celui-ci sur la voie qui était à suivre pour contester le jugement rendu par le tribunal de première instance de Bucarest.
31.S’il est vrai que le choix de l’une ou de l’autre des voies de réformation prévues par la loi dépendait entre autres de la valeur du bien qui formait l’objet du litige, la Cour relève que la demande présentée par la requérante aux fins de voir ordonnée une expertise a été écartée comme tardive par le tribunal départemental, au motif que l’article 112 du CPC obligeait celle-ci à préciser la valeur du bien litigieux dès sa demande introductive d’instance, chose qu’elle avait omis de faire. Vu la spécificité du rôle de juridiction de cassation qui était dévolu au tribunal départemental en la cause, il n’était pas déraisonnable, aux yeux de la Cour, que la procédure suivie devant lui soit assortie d’un formalisme plus grand, y compris en matière d’éléments de preuve admissibles (voir Negreanu c. Roumanie (déc.), n o 30164/03, § 34, 14 mai 2013, et, mutatis mutandis, Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 38, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII).
32.La Cour relève, enfin, que c’est à l’issue d’une audience publique que le tribunal départemental a requalifié l’appel de l’intéressée en pourvoi en recours, après un débat contradictoire entre les parties. Or, l’avocat qui représentait alors la requérante n’a pas demandé au tribunal la restauration du délai légalement imparti à la requérante pour fournir les motifs de son pourvoi ( repunere în termen ), comme il lui était loisible de le faire en vertu de la législation nationale (paragraphe 21 ci-dessus). Dans ses conditions, la requérante s’est sciemment exposée au risque de voir son pourvoi rejeté sans examen au fond.
33.A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que la requérante n’a pas subi une entrave disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 (a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention
34.Le second grief de la requérante porte sur la méconnaissant alléguée de son droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Elle fait valoir qu’en déclarant son pourvoi irrecevable pour non-respect des exigences procédurales, le tribunal départemental l’a privé d’un réexamen au fond de sa contestation de la légalité du titre de propriété de l’Etat sur l’immeuble litigieux.
35.La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole no 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, ayant une base suffisante en droit interne et en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété. En revanche, l’espoir de voir reconnaître la survivance d’un ancien droit de propriété, qu’il lui est depuis bien longtemps impossible d’exercer effectivement, ne peut être considéré comme un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX ; Prince Hans ‑ Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, § 83, CEDH 2001-VIII ; Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).
36.En l’espèce, la Cour observe que la requérante revendiquait, après la chute du régime communiste, la reconstitution dans son chef du droit de propriété sur un bien immobilier ayant appartenu, plusieurs décennies auparavant, à des membres de sa famille. L’objet de la procédure ainsi engagée ne portait donc pas sur des « biens existants ». A défaut d’une quelconque décision de justice reconnaissant l’illégalité du titre de l’Etat sur le bien litigieux, l’intéressée n’avait pas non plus une « espérance légitime » de voir se concrétiser une éventuelle créance actuelle et exigible. La Cour rappelle à cet égard qu’il y a une différence entre un simple espoir de restitution, aussi compréhensible soit-il, et une espérance légitime, qui doit être de nature plus concrète et se fonder sur une disposition légale ou un acte juridique, tel qu’une une décision judiciaire ( Gratzinger et Gratzingerova (dec.), précitée, § 73).
37.Par conséquent, ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Marialena Tsirli Josep Casadevall Greffière adjointe Président