Secțiunea a treia Cerere nr 35680/06 Rodica Eugenia DIACONESCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 2 septembrie 2014 într-un comitet compus din Dragoljub Popović, președinte, Luis López Guerra, Valeriu Gritco, judecători, și Marialena Tsirli, adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată mai sus la 24 august 2006, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, dna Rodica Eugenia Diaconescu, este un resortisant român născut în 1936 și rezident la București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul G. Marecine, consilier juridic, rezident în Arcani. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl H. R. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1950, în temeiul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a preluat terenul situat la nr. 13 al străzii 22 Decembrie, la Târgu Jiu, o suprafață de 796 m, care aparținea bunicii reclamantei. La 30 iulie 2001, reclamanta a notificat primăriei Târgu Jiu, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al clădirilor naționalizate în mod abuziv între 1945 și 1989 (Legea nr. 10/2001) În 2004, pe baza Legii nr. 10/2001, recurenta sesizează tribunalul departamental din Gorj cu privire la o acțiune împotriva primarului din Târgu Jiu privind restituirea sau plata contravalorii terenului respectiv. Prin hotărârea din 16 noiembrie 2004, confirmată la apelul primarului printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2004 September 2005 de la Tribunalul Județean din Craiova, tribunalul departamental din Gorj a dat dreptul la acțiune și a dispus restituirea terenului în litigiu. Tribunalul a considerat că statul este adecvat pe teren într-un mod abuziv, că reclamanta era singura moștenitoare a bunicii sale și că a avut dreptul la restituirea terenului, deoarece acesta era liber de construcții definitive, așa cum a fost dezlegat de un raport de expertiză redactat în speță. Prin hotărârea definitivă din 28 februarie 2006, Curtea de Casație și Justiție ( Curtea Superioară a avut dreptul la acțiune a primarului și a respins acțiunea, în ceea ce privește posibilitatea de restituire a terenului, confirmând în același timp constatarea tribunalului departamental cu privire la faptul că terenul este abuzat de stat. Înalta Curte, pe baza unui raport de competență tehnică privind un teren vecin care aparține unui terț și care a fost depus la dosar de reclamantă, a constatat că a existat pe terenul în litigiu construcții (spații verzi, căi de acces, garaje, precum și o legătură de gaz subteran) utilizate de proprietarii de clădiri situate pe terenul vecin. Înalta Curte a respins argumentele recurentei întemeiate pe neajunsul primarului Târgu Jiu de a da curs notificării sale în termenele legale (punctul 5 de mai sus), pe motiv că recurenta putea sesiza instanțele competente pentru a asigura controlul modului în care primarul aplicase legea nr. 10/2010.Înalta Curte nu se pronunță asupra cererii sale de obținere a unei indemnizații în caz de restituire a terenului. 10. La 20 octombrie 2006, recurenta a formulat o contestație în anulare a hotărârii din 28 februarie 2006, susținând că Înalta Curte a comis o eroare materială în temeiul deciziei sale pe baza unei expertize extrajudiciare pe care o plătise dosarului în singurul scop de a informa judecătorii cu privire la o cauză similară. printr-o hotărâre din 2 februarie 2007 Înalta Curte a respins acțiunea, reținând că motivul invocat de reclamant nu reprezenta o eroare materială în sensul legii. Dreptul și practica internă pertinente 11. Principalele dispoziții legislative, practica administrativă și jurisprudența privind restituirea și despăgubirea pentru bunurile imobile și terenuri naționalizate sau confiscate de către stat în cadrul regimului comunist sunt descrise în Hotărârea Maria Atanasiu și altele c. România 30767/05 și 33800/06, §§ 44-80, 12 octombrie 2010). 12. Dispozițiile relevante ale legii n 165/2013, intrat în vigoare la 20 mai 2013, privind finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a bunurilor imobile transferate în mod abuziv în patrimoniul de stat sub regimul comunist, sunt descrise în hotărârea Preda și în alte cazuri, în România 9584/02, 33514/02, 38052/02, 29821/03, 29652/03, 3736/03, 1775/03 și 28688/04, §§ 70-74, 29 aprilie 2014). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge, în esență, de o încălcare a dreptului său de a avea acces la o instanță, astfel cum este garantată prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, deoarece Curtea Supremă nu a luat o hotărâre cu privire la cererea sa de despăgubire pentru bunul său naționalizat, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. 14. Citând același articol, recurenta susține că Înalta Curte, în hotărârea sa din 28 februarie 2006, nu a examinat în mod efectiv mijloacele de probă, având în vedere faptul că aceasta se bazează pe o expertiză extrajudiciară privind un teren vecin care aparține unui terț. 15. Tot pe același temei, aceasta se plânge de durata procedurii. 16. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Comisia consideră că a suferit o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile, din cauza respingerii acțiunii sale în restituire de pe terenul în cauză și a faptului că Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra cererii sale de restituire prin echivalentul clădirii sale naționale. Aceasta susține că naționalizarea era ilegală și că, prin urmare, clădirea în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul său. Recurenta consideră că a suferit o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale, din cauza respingerii acțiunii sale de restituire a terenului în litigiu și din cauza faptului că Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra cererii sale de compensare. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 18. În special, aceasta critică dispozițiile legii nr. 10/2001 și modul în care Înalta Curte le-a aplicat în cazul său. 19. Guvernul consideră că reclamanta nu a acordat autorităților administrative timpul necesar pentru desfășurarea procedurii administrative privind acordarea de despăgubiri pentru clădirile a căror restituire în natură nu mai era posibilă. Curtea amintește că aceasta a concluzionat deja că legea 165/2013 oferă, în principiu, un cadru accesibil și eficient pentru redresarea obiecțiunilor referitoare la încălcarea dreptului la respectarea bunurilor în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Legea privind restituirea Preda și altele Comisia a concluzionat, de asemenea, că reclamanții sunt obligați, astfel cum se prevede la art. 35 alineatul (1) din convenție, să epuizeze căile de atac interne prevăzute de Legea nr. 165/2013, cu toate că cererile lor au fost introduse înainte de intrarea în vigoare a acestei legi (Preda și altele, citată anterior, punctul 134). În speță, întrucât recurenta a depus în 2001 o cerere de restituire a terenului în cauză, invocând Legea nr. 10/2001 (punctul 5 de mai sus), Curtea constată că aceasta își poate exercita dreptul în conformitate cu procedurile descrise în Legea nr. 165/2013 (Preda și altele, citată anterior, § 139). 22. Prin urmare, Curtea consideră că tîlcul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție trebuie să fie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Cu privire la obiecțiile întemeiate pe art. 6 din Convenție, din cauza lipsei de acces la o instanță și a motivării hotărârii Curții Supreme 23. Recurenta invocă mai multe încălcări ale dreptului său la un proces echitabil, în special din cauza lipsei de acces la o instanță și a motivării Înaltei Curii, care s-ar fi bazat în mod eronat pe o expertiză referitoare la un teren vecin. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...), de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 24. reclamanta critică dispozițiile legii n 10/2001 și modul în care Înalta Curte le-a aplicat în cazul său. De asemenea, aceasta susține că Înalta Curte a săvârșit o eroare în temeiul deciziei sale pe baza unui raport de expertiză referitor la un teren vecin. 25. Guvernul susține că reclamanta a formulat o cerere de despăgubire numai în subsidiar, principala sa disfuncție fiind restituirea terenului în litigiu. Înalta Curte și-a examinat efectiv cererile și, printr-o decizie motivată în mod corespunzător, a considerat că, chiar dacă terenul în litigiu era liber, acesta era alocat pentru uzul proprietarilor de proprietate situat pe terenul vecin. 26. Curtea amintește că art. 6 din convenție nu reglementează totuși eligibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care intră, în primul rând, sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale (Schenk c. Elveția, 12 iulie 1988, §§ 45-46, seria A n 140 și García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I). De asemenea, nu îi revine să aprecieze ea însăși elementele de fapt care au determinat o instanță națională să adopte o astfel de decizie mai degrabă decât alta, sub rezerva examinării compatibilității cu dispozițiile Convenției (Gulillemot c. Franța, n 21922/03, § 47, 20 decembrie 2005 și Donadzec. Georgia, n 74644/01, § 30, 7 martie 200627). În speță, Curtea constată că recurenta a sesizat instanțele naționale cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea terenului în cauză și, în cazul în care aceasta din urmă nu era posibilă în natură, o despăgubire (punctul 6 de mai sus). Curtea a respins acțiunea sa printr-o hotărâre definitivă, judecând, pe baza raportului de competență . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10/2010 pentru a obține un răspuns la notificarea sa (punctele 8 și 9 de mai sus). 28. Curtea face trimitere la concluziile sale cu privire la eficacitatea mecanismului instituit prin Legea nr. 165/2013 și la posibilitatea pe care reclamanta a invocat-o în prezent (punctele 20 și 21 de mai sus). Pe de altă parte, nimic în dosarul n În cele din urmă, recurenta se plânge de durata procedurii care s-a încheiat prin hotărârea din 28 februarie 2006 a Înaltei Curți. 31. Având în vedere toate elementele de care dispune și, cu condiția ca aceasta să fie competentă pentru a cunoaște afirmațiile formulate, Curtea nu menționează nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale. 32. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod clar greșit întemeiată și că: trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Dragoljub Popovière Presidente adjunct
Requête n
o
35680/06
Rodica Eugenia DIACONESCU
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 2 septembre 2014 en un comité composé de
:
Dragoljub Popović,
président,
Luis López Guerra,
Valeriu Grițco,
juges,
et de Marialena Tsirli,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 août 2006,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Rodica Eugenia Diaconescu, est une ressortissante roumaine née en 1936 et résidant à Bucarest. Elle a été représentée devant la Cour par M.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. H. R. Radu, du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
En 1950, en vertu du décret de nationalisation n
o
92/1950, l’État prit possession du terrain sis au n
o
13 de la rue 22
Decembrie, à Târgu Jiu, d’une superficie de 796 m
2
, qui appartenait à la grand-mère de la requérante.
5
.
Le 30 juillet 2001, la requérante adressa une notification à la mairie de Târgu Jiu, conformément aux dispositions de la loi n
o
10/2001 sur le régime juridique des immeubles nationalisés de manière abusive entre 1945 et 1989 (la «
loi n
o
10/2001
»), afin d’obtenir la restitution du terrain nationalisé. Cette notification est restée sans réponse.
6
.
En 2004, en se fondant sur la loi n
o
10/2001, la requérante saisit le tribunal départemental de Gorj d’une action contre le maire de Târgu Jiu visant la restitution ou le paiement de la contrevaleur dudit terrain.
7.
Par jugement du 16
novembre
2004, confirmé sur appel du maire par un arrêt du 6
septembre
2005 de la cour d’appel de Craiova, le tribunal départemental de Gorj fit droit à l’action et ordonna la restitution du terrain litigieux. Le tribunal jugea que l’État s’était approprié le terrain de manière abusive, que la requérante était la seule héritière de sa grand-mère et qu’elle avait droit à la restitution du terrain, puisque celui-ci était libre de constructions définitives, comme il découlait d’un rapport d’expertise rédigé en l’espèce.
8
.
Par un arrêt définitif du 28 février 2006, la Haute Cour de cassation et de justice («
la Haute Cour
») fit droit au recours du maire et rejeta l’action, en constatant l’impossibilité de restitution du terrain tout en confirmant le constat du tribunal départemental relatif à l’appropriation abusive du terrain litigieux par l’État. La Haute Cour, s’appuyant sur un rapport d’expertise technique concernant un terrain voisin appartenant à un tiers et versé au dossier par la requérante, constata qu’il y avait sur le terrain litigieux des constructions (espaces verts, voies d’accès, garages ainsi qu’un raccord de gaz souterrain) utilisées par les propriétaires de l’immeuble situé sur le terrain voisin.
9
.
La Haute Cour écarta les arguments de la requérante tirés du défaut du maire de Târgu Jiu de donner suite à sa notification dans les délais légaux (paragraphe 5 ci-dessus), au motif que la requérante pouvait saisir les juridictions compétentes pour faire contrôler la manière dont le maire avait appliqué la loi n
o
10/2010. La Haute Cour ne se prononça pas sur sa demande visant à obtenir une indemnité en cas d’impossibilité de restitution du terrain.
10.
Le 20 octobre 2006, la requérante forma une contestation en annulation de l’arrêt du 28 février 2006, en faisant valoir que la Haute Cour avait commis une erreur matérielle en fondant sa décision sur une expertise extrajudiciaire qu’elle avait versée au dossier dans le seul but d’informer les juges sur une affaire similaire. Par un arrêt du 2
février
2007, la Haute Cour rejeta l’action, en retenant que le motif invoqué par la requérante ne représentait pas une erreur matérielle au sens de la loi.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
11.
Les principales dispositions législatives, la pratique administrative et la jurisprudence concernant la restitution et l’indemnisation pour les biens immeubles et terrains nationalisés ou confisqués par l’État sous le régime communiste sont décrites dans l’arrêt
Maria Atanasiu et autres c. Roumanie
(n
os
30767/05 et 33800/06, §§ 44-80, 12 octobre 2010).
12.
Les dispositions pertinentes de la loi n
o
165/2013, entrée en vigueur le 20 mai 2013, relative à la finalisation du processus de restitution, en nature ou par équivalent, des biens immeubles transférés abusivement dans le patrimoine de l’État sous le régime communiste sont décrites dans
l’arrêt
Preda et autres c. Roumanie
(n
os
9584/02, 33514/02, 38052/02, 25821/03, 29652/03, 3736/03, 17750/03 et 28688/04, §§ 70-74, 29 avril 2014).
13.
Invoquant l’article 6
§
1 de la Convention, la requérante se plaint, en substance, d’une atteinte à son droit d’accès à un tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, en raison du fait que la Haute Cour n’a pas statué sur sa demande d’indemnisation pour son bien nationalisé, formée en vertu de la loi n
o
10/2001.
14.
Citant le même article, la requérante allègue que la Haute Cour, dans son arrêt du 28 février 2006, n’a pas examiné de manière effective les moyens de preuve, compte tenu du fait qu’elle s’est appuyée sur une expertise extrajudiciaire concernant un terrain voisin appartenant à un tiers.
15.
Toujours sur le même fondement, elle se plaint de la durée de la procédure.
16.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, elle estime avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison du rejet de son action en restitution du terrain litigieux et du fait que la Haute Cour n’a pas statué sur sa demande de restitution par équivalent de son immeuble nationalisé. Elle fait valoir que la nationalisation était illégale et que dès lors, l’immeuble en litige n’est jamais sorti de son patrimoine.
A.
Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
17.
La requérante estime avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison du rejet de son action en restitution du terrain litigieux et du fait que la Haute Cour n’a pas statué sur sa demande de compensation. Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
18.
En particulier, elle critique les dispositions de la loi n
o
10/2001 et la manière dont la Haute Cour les a appliquées dans son cas.
19.
Le Gouvernement estime que la requérante n’a pas accordé aux autorités administratives le temps nécessaire au déroulement de la procédure administrative visant l’octroi de dommages et intérêts pour les immeubles dont la restitution en nature n’était plus possible.
20
.
La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu que la loi
n
o
165/2013 offre, en principe, un cadre accessible et effectif pour le redressement de griefs relatifs à des atteintes au droit au respect des biens au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1 dues à l’application des lois de restitution
(
Preda et autres
, précité, § 129). Elle a également conclu que les requérants étaient tenus, ainsi que le requiert l’article 35 § 1 de la Convention, d’épuiser les voies de recours internes prévues par la loi n
o
165/2013, bien que leur requêtes aient été introduites avant l’entrée en vigueur de cette loi (
Preda et autres,
précité, § 134).
21
.
En l’espèce, puisque la requérante a déposé en 2001 une demande de restitution du terrain en cause, en invoquant la loi n
o
10/2001 (paragraphe 5 ci-dessus), la Cour constate qu’elle peut faire valoir son droit en suivant les procédures décrites dans la loi n
o
165/2013 (
Preda et autres,
précité, § 139).
22.
Par conséquent, la Cour considère que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
B.
Sur les griefs tirés de l’article 6 de la Convention, en raison du défaut allégué d’accès à un tribunal et de la motivation de l’arrêt de la Haute Cour
23.
La requérante allègue plusieurs violations de son droit à un procès équitable, en raison notamment du défaut allégué d’accès à un tribunal et de la motivation de la Haute Cour, qui se serait appuyée à tort sur une expertise relative à un terrain voisin. Elle invoque l’article 6 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...), par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
24.
La requérante critique les dispositions de la loi n
o
10/2001 et la manière dont la Haute Cour les a appliquées dans son cas. Elle fait également valoir que la Haute Cour a commis une erreur en fondant sa décision sur un rapport d’expertise relatif à un terrain voisin.
25.
Le Gouvernement soutient que la requérante n’a formé une demande d’indemnisation que de façon subsidiaire, sa doléance principale étant la restitution du terrain litigieux. La Haute Cour a examiné de manière effective ses demandes et a jugé, par une décision adéquatement motivée, qu’alors même que le terrain litigieux était libre, il était affecté à l’usage des propriétaires de l’immeuble situé sur le terrain voisin.
26.
La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève, au premier chef, du droit interne et des juridictions nationales (
Schenk c. Suisse
, 12 juillet 1988, §§ 45-46, série A n
o
140 et
García Ruiz c.
Espagne
[GC], n
o
‑
I). De même, il ne lui appartient pas d’apprécier elle-même les éléments de fait ayant conduit une juridiction nationale à adopter telle décision plutôt que telle autre, sous réserve de l’examen de compatibilité avec les dispositions de la Convention (
Guillemot c. France
, n
o
21922/03, § 47, 20 décembre 2005 et
Donadzé c.
Géorgie
, n
o
74644/01, § 30, 7 mars 2006).
27.
En l’espèce, la Cour note que la requérante a saisi les juridictions nationales d’une action fondée sur les dispositions de la loi n
o
10/2001, en demandant la restitution du terrain litigieux et, si celle-ci n’était pas possible en nature, une indemnisation (paragraphe 6 ci-dessus). La Haute Cour a rejeté son action par un arrêt définitif, en jugeant, sur la base du rapport d’expertise litigieux, que la restitution en nature n’était plus possible puisque le terrain était affecté à l’usage des propriétaires du terrain voisin. Elle lui a ensuite indiqué qu’elle pouvait poursuivre la procédure prévue par la loi n
o
10/2010 afin d’obtenir une réponse à sa notification (paragraphes 8 et 9 ci-dessus).
28.
La Cour renvoie à ses conclusions quant à l’effectivité du mécanisme mis en place par la loi
n
o
165/2013 et à la possibilité qu’a actuellement la requérante de s’en prévaloir (paragraphes 20 et 21 ci
‑
dessus). Par ailleurs, rien dans le dossier n’indique, comme le soutient la requérante, que la Haute Cour a commis une erreur et s’est trompée sur l’objet du rapport d’expertise.
29.
Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
C.
Sur le grief tiré de la durée de la procédure
30.
Enfin, la requérante se plaint de la durée de la procédure qui a pris fin par l’arrêt du 28 février 2006 de la Haute Cour.
31.
Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose et, pour autant qu’elle soit compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
32.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Marialena Tsirli
Dragoljub Popović
Greffière adjointe
Président