CASE OF PENTIKÄINEN v. FINLAND - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

RESPONDENT

FIN

HOTĂRÂRE

20.10.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: No violation of Article 10 - Freedom of expression-{general} (Article 10-1 - Freedom of expression)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF PENTIKÄINEN v. FINLAND - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Nota de informare privind jurisprudența Curții – Nr. 189

Octombrie 2015

Pentikäinen împotriva Finlandei (MC)

- 11882/10

Hotărârea din 20.10.2015 (MC)

Art.

Libertatea de exprimare

Arestarea și condamnarea unui jurnalist pentru nerespectarea ordinelor poliției în timpul unei demonstrații:

neîncălcare

În fapt

– În 2006, reclamantul a fost trimis să relateze despre o demonstrație în calitatea sa de jurnalist și fotograf. Când demonstrația a devenit violentă, poliția a decis să împiedice marșul manifestanților și să permită o demonstrație pașnică în locul respectiv. Ulterior, poliția a izolat zona și a cerut protestatarilor să se disperseze. Deși i s-a cerut în mod repetat să părăsească locul, reclamantul a decis să rămână cu demonstranții. La scurt timp după aceea a fost arestat, împreună cu mai mulți demonstranți, și reținut mai mult de 17 ore. Ulterior, a fost găsit vinovat de nerespectarea ordinelor poliției, dar nu a primit nicio pedeapsă. Decizia a fost menținută în apel, iar plângerea ulterioară a reclamantului la Curtea Supremă a fost respinsă.

În hotărârea din 4 februarie 2014, o cameră a Curții a hotărât, cu 5 voturi la 2, că nu a fost încălcat art. 10 (a se vedea

Nota de

informare 171

). La 2 iunie 2014, cauza a fost retrimisă Marii Camere la cererea reclamantului.

În drept

– Art.

10: În cadrul examinării necesității ingerinței în libertatea de exprimare a reclamantului, Curtea a trebuit să pună în balanță două interese concurente: interesul publicului de a primi informații despre o chestiune de interes general și cel al poliției de menținere a ordinii publice în contextul unei demonstrații violente. În această privință, Curtea a subliniat rolul mass-media de „câine de pază” în prezentarea de informații despre modul în care autoritățile gestionează demonstrațiile publice și restrâng tulburările. Orice încercare de a îndepărta jurnaliștii de la locul unei demonstrații trebuia, prin urmare, să fie supusă unui control strict. Pe de altă parte, protecția conferită de art. 10 jurnaliștilor este supusă condiției ca aceștia să acționeze în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil. În consecință, în exercitarea libertății de exprimare, jurnaliștii își asumă „îndatoriri și responsabilități”, ceea ce înseamnă că nu pot pretinde achitarea de răspundere penală pentru simplul motiv că infracțiunea în litigiu a fost comisă în timpul exercitării atribuțiilor jurnalistice.

Cu privire la arestarea reclamantului, din dosarul cauzei nu a reieșit niciun motiv pentru a pune la îndoială faptul că ordinele poliției pentru dispersarea demonstranților s-au bazat pe o evaluare rezonabilă a situației de fapt. De asemenea, măsurile preventive luate în legătură cu probabilitatea ca evenimentul să devină violent păreau justificate. Acestea vizau nu doar protejarea „abstractă” a ordinii publice, ci și siguranța persoanelor aflate la demonstrație sau în vecinătate, inclusiv a membrilor mass-media și, prin urmare, a însuși reclamantului. Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea a observat mai întâi că aspectul său fizic în timpul demonstrației nu-l deosebea clar de protestatari deoarece nu purta haine distinctive sau alte însemne care să denote că este jurnalist. Prin urmare, era probabil ca acesta să nu poată fi identificat cu ușurință ca jurnalist înainte de a fi arestat. Dacă ar fi dorit să fie recunoscut ca ziarist de poliție, ar fi trebuit să facă eforturi suficient de clare pentru a se identifica ca atare purtând haine ușor de deosebit, păstrând legitimația de presă vizibilă în orice moment sau prin orice alte mijloace adecvate. Ca jurnalist care relatează despre acțiunile poliției, trebuia să aibă cunoștință de efectele juridice ale nerespectării ordinelor poliției; prin nerespectarea ordinelor, acesta și-a asumat cu bună știință riscul de a fi arestat. De asemenea, din dosarul cauzei nu reieșea că reclamantul nu ar fi putut exercita în continuare datoria profesională în imediata vecinătate dacă ar fi respectat ordinul de părăsire a zonei în care fusese blocat accesul.

În ceea ce privește privarea de libertate a reclamantului, deși acesta a fost reținut la secția de poliție timp de 17 ore și jumătate, ca urmare a statutului său de jurnalist a fost una dintre primele persoane audiate și eliberate. În plus, deși nu a fost foarte clar modul în care echipamentul său foto și cardurile de memorie au fost tratate după arestarea sa, se pare că echipamentul său nu a fost confiscat în niciun moment și că i s-a permis să păstreze toate fotografiile făcute fără restricții privind utilizarea lor.

Cu privire la condamnare, deși reclamantul a fost găsit în cele din urmă vinovat de nerespectarea ordinelor poliției, nu i s-a aplicat nicio pedeapsă. Orice ingerință în libertatea jurnalistică a avut un caracter limitat, având în vedere posibilitățile de care a dispus pentru a relata în mod adecvat evenimentul. Curtea a subliniat că prin condamnarea penală s-a sancționat nu activitatea jurnalistică a reclamantului ca atare, ci refuzul său de a se conforma ordinului poliției la sfârșitul unei demonstrații despre care poliția a considerat că degenerase în tulburări violente. În acest sens, faptul că reclamantul era jurnalist nu îl îndreptățea la un tratament preferențial sau diferit în comparație cu celelalte persoane prezente. Într-adevăr, legislația majorității statelor membre ale Consiliului Europei nu conferea un statut special jurnaliștilor în cazul în care aceștia nu se conformau ordinelor poliției de părăsire a locului unei demonstrații. Mai mult, conceptul de jurnalism responsabil impunea ca, de fiecare dată când jurnaliștii aveau de ales între obligația generală de a respecta dreptul penal comun și îndatorirea profesională de a obține și comunica informații, iar aceștia alegeau a doua opțiune, trebuiau să fie conștienți că și-au asumat riscul de a fi supuși unor sancțiuni legale, inclusiv unele cu caracter penal. În cele din urmă, reclamantului nu i s-a aplicat nicio pedeapsă pe motiv că fapta sa era considerată „scuzabilă”: ca jurnalist, acesta s-a confruntat cu așteptări contradictorii, care decurgeau din obligațiile impuse de poliție, pe de o parte, și cele impuse de angajator, pe de altă parte. Astfel, condamnarea sa a constat doar în constatarea formală a faptului că acesta a săvârșit infracțiunea, ceea ce ar putea cu greu, chiar deloc, să aibă un „efect disuasiv” asupra persoanelor care participă la demonstrații. Prin urmare, condamnarea reclamantului putea fi considerată proporțională cu scopurile legitime urmărite.

Concluzie

: neîncălcare (13 voturi la 4).

[A se vedea, de asemenea,

Stoll împotriva Elveției