TYKVOVÁ c. RÉPUBLIQUE TCHÈQUE

Vechi cod civil (legea nr. 40/1964, în vigoare până pe 31 decembrie 2013) art. 11 dispunea că orice persoană fizică are dreptul la protecție a personalității, și anume la viață și sănătate, onoare civilă și demnitate umană, precum și la viață privată, nume și manifestări cu caracter personal. Potrivit articolului 13 § 1, persoana fizică avea în special dreptul de a cere să se pună capăt ingerarilor nejustificate în dreptul la protecție a personalității, ca consecințele acestor ingerări să fie șterse și să îi se acorde o satisfacție rezonabilă. Paragraful 2 al articolului 13 dispunea că, dacă satisfacția în sensul paragrafului 1 nu pare suficientă, în particular deoarece persoana fizică a suferit o leziune considerabilă la demnitate sau reputație în societate, are dreptul, de asemenea, la o compensație pecuniară a prejudiciului moral. Suma acestei compensații era determinată de tribunal ținând seama de gravitatea leziunii și circumstanțele în care s-a produs încălcarea dreptului.

Hotărârea Curții Constituționale nr. II. ÚS 362/06, dată pe 1 noiembrie 2006 Ca urmare a unui recurs constituțional dirigat direct împotriva unei ordonanțe de percheziție, Curtea Constituțională a anulat ordonanța litigioasă care autoriza o percheziție în casa familiei aparținând, printre altele, plângitoarei în timp ce se referea – fără o motivare mai detaliată – la urmărirea penală dusă împotriva altei persoane (R.M.) și la cererea procurorului. Curtea Constituțională observa în primul rând că respectul pentru domiciliu era un drept fundamental deoarece participa din sfera personalității unui individ a cărui integritate individuală trebuia protejată. Observa apoi că, în afară de cerințele generale, ordonanța trebuia să descrie apartamentul sau alte locuri de percheziționat în așa fel încât să nu putem exista îndoieli și ca amploarea percheziției să fie definită; trebuia, de asemenea, să mențione scopul percheziției și să conțină o avertizare privind obligația de a remite obiectele căutate sub pedeapsa confiscării. Or, în cauza în cauză, ordonanța nu îndeplinea aceste cerințe: îi lipsea instrucțiunea privind remiterea voluntară a obiectelor (articolele 78 și 79 din codul de procedură penală), motivarea referindu-se doar la urmărirea penală a lui R.M., care nu avea nicio legătură cu reclamanta, și la cererea procurorului. Curtea Constituțională împărtășea deci opinia plângitoarei conform căreia ordonanța era sorprendentă deoarece nu rezulta din aceste motive motivele pentru care percheziția fusese ordonată și care obiecte trebuiau căutate. A subliniat în acest sens că cerințele referitoare la motivarea unei ordonanțe erau încă mai importante când percheziția avea loc la o persoană diferită de inculpat, care, în plus, nu avea nicio legătură cu inculpatul și nu-l cunoștea. Potrivit Curții Constituționale, lipsa motivării ordonanței de percheziție atrase deci încălcarea Cartei cehe a drepturilor și libertăților fundamentale. Curtea a estimat, cu toate acestea, că drepturile constituționale ale plângitoarei nu fusesera încălcate de realizarea percheziției deoarece aceasta fusese efectuată în conformitate cu ordonanța și dispozițiile codului de procedură penală. Ascultarea anterioară fusese efectuată, reclamanta fusese instruitā cu privire la drepturile sale și faptul că niciun obiect important pentru procedura penală nu fusese găsit nu atragea o neregularitate a percheziției; partea recursului referitoare la realizarea percheziției fu deci respinsă pentru lipsă evidentă de temei.

Hotărârea Curții Supreme nr. 30 Cdo 4286/2013, dată pe 4 decembrie 2014 În această cauză, plângitorul, care nu fusese niciodată inculpat, cerea conform legii nr. 82/1998 daune-interese cu titlu al deciziilor neregulate, inclusiv o ordonanță de percheziție, care nu fusesera, cu toate acestea, anulate cum prevedea art. 8 § 1 al legii. Potrivit plângitorului, prejudiciul decurgea din faptul că percheziția nu ar fi trebuit efectuată; de aceea, contestase ordonanța de percheziție, nu alegă că fusese o altă condută neregulată în ciuda faptului că ordonanța era corectă. Curtea Supremă observa după cum urmează: „[Curtea Supremă] a examinat chestiunea dacă este necesar, în prezența unei ordonanțe de percheziție care nu este susceptibilă de nicio cale de atac (cu excepția recursului constituțional), să se insiste asupra faptului că condiția prevăzută de art. 8 § 1 al legii nr. 82/1998 fie îndeplinită. [Curtea Supremă] a constatat în mai multe rânduri că, în conformitate cu principiul potrivit căruia deciziile erau presumate corecte, tribunalul sesizat cu o cerere bazată pe legea nr. 82/1998 nu era apelat să examineze el însuși regularitatea unei decizii adoptate într-o altă procedură, și condiția neregularității unei decizii este îndeplinită doar dacă această decizie definitivă fusese anulată sau modificată pentru neregularitate de autoritatea competentă. Potrivit legii, Statul nu este responsabil pentru prejudiciul cauzat de o decizie care nu fusese anulată. Nu exista deci bază legală pentru a compensa plângitorul care contestează o decizie care nu fusese anulată sau modificată. Condiția prevăzută de art. 8 § 1 al legii nr. 82/1998 vizează să prevină ca procedura de daune-interese să îndeplinească funcția atribuită căilor de atac. Conform principiului vigilantibus iura scripta sunt, aparține persoanei care se simte lezată în drepturi de o decizie a unei autorități publice să conteste această decizie prin căile de atac și să obțină de aceea anularea ei (...). Cu privire la o ordonanță de percheziție neregulată, recursul constituțional constituie singurul mijloc de redresare. (...) rezulta din jurisprudența relevantă a Curții Constituționale că aceasta reexamina ordonanțele de percheziție și că recursul constituțional poate fi considerat o cale de atac eficace în sensul articolului 13 din Convenție. (...) Legea nr. 82/1998 este lex specialis în raport cu codul civil și, potrivit principiului lex specialis derogat legi generali, aplicarea unei legi speciale are prioritate asupra codului civil (...). Cum a fost spus mai sus, amendamentul nr. 160/2006 a introdus în legea nr. 82/1998 art. 31a permițând compensarea, de asemenea, a prejudiciului moral. Dacă plângitorul reclamă compensarea unui prejudiciu moral cu titlu al unei decizii sau conduite neregulate, nu este posibil să procedez altfel decât conform acestei legi. Chiar și o cerere pe care plângitorul ar desemna-o formal ca cerere de protecție a drepturilor personalității ar trebui examinată de tribunal după conținut și, prin urmare, conform legii nr. 82/1998. (...) " PRETENȚII Invocând articolele 6 și 8 din Convenție, reclamanta denunță neregularitatea percheziției, susținând că ordonanța nu fusese adoptată de judecător deoarece acesta nu o semnase, că fusese motivată în mod vag și general, că indica în mod eronat că locul percheziției era o casă familiei în timp ce era vorba de mai multe apartamente, și că o ordonanță specifică ar fi trebuit adoptată pentru fiecare din aceste apartamente. ÎN DREPT Reclamanta susține că, ordonanța de percheziție fiind vicioasă în mai multe feluri, percheziția efectuată în casa sa a constituit o ingerare nejustificată a dreptului ei la respect pentru viața privată și domiciliu. Invocă în acest sens articolele 6 și 8 din Convenție. Curtea, domnă a calificării juridice a faptelor, estimează corespunzător să examineze aceste plângeri doar pe teren articolului 8 din Convenție, redactat după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la respect pentru viața privată (...), domiciliu (...). 2. Nu poate exista ingerare a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care aceasta ingerare este prevăzută de lege și în măsura în care aceasta constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitate națională, siguranță publică, bunăstare economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora. " A. Argumentele părților Guvernul estimează că reclamanta nu epuizase căile de atac interne, în particular recursul constituțional și cererea de compensație prevăzută de legea nr. 82/1998. Susține că, în timp ce practica Curții Constituționale demonstrează că această jurisdicție poate reexamina și constata neregularitatea unei ordonanțe de percheziție, care deschide apoi un drept la compensație potrivit legii nr. 82/1998, reclamanta în recursul ei constituțional omisese să conteste, chiar și în substanță, ingerarea în dreptul ei la respect pentru viața privată și domiciliu. Într-adevăr, în loc să ceară anularea ordonanței de percheziție și încetarea violării alegatte, criticase deciziile jurisdicției de apel și Curții Supreme din punctul de vedere al echității procedurii, lipsindu-i de posibilitate Curții Constituționale de a examina plângeri relevante articolului

Guvernul consideră, de altfel, că cererea de protecție a drepturilor personalității nu constituia în speța o cale de atac eficace deoarece, în cadrul acestei proceduri, tribunalele civile nu pot reexamina deciziile rendute într-o procedură penală. Observând că art. 35 din Convenție nu îi impune să exercite toate căile de atac disponibile, reclamanta susține că satisfăcuse condiția epuizării prin depunerea unei cereri de protecție a drepturilor personalității și a unui recurs constituțional. În acesta din urmă, invocaseră în special drepturile la integritate a persoanei și respect pentru viață privată și familială, și descrisesemdetailat acționurile autorităților. Privind legea nr. 82/1998, aceasta nu permitea, înainte de 27 aprilie 2006, compensarea prejudiciului moral; după această dată, reclamanta nu putea invoca din motiv că nu era parte la procedura penală în sensul articolului 7 § 1 al acestei legi. Potrivit reclamantei, Guvernul însuși admite că cererea de protecție a drepturilor personalității era singura cale de atac posibilă în speța. Cu toate acestea, deoarece susține în același timp că această cerere nu poate duce la reexaminarea deciziilor rendute într-o procedură penală, trebuie dedus din aceasta potrivit reclamantei că nu dispunea de niciun mijloc de protecție al drepturilor sale, în disprețul articolului

B. Aprecierea Curții Curtea observă că reclamanta susține în particular că ordonanța de percheziție litigioasă era vicioasă în mai feluri și că percheziția realizată în imobilul aparținând ei constituia un act arbitrar al autorităților deoarece fusese ordonată și realizată cu disprețul codului de procedură penală și al propriilor drepturi. La nivel național, încercasei să valorifice aceste plângeri într-o procedură de protecție a drepturilor personalității bazată pe articolele 11-13 ale codului civil din 1964, pe care Guvernul nu o consideră o cale de atac eficace în acest domeniu. Curtea reamintește că deja s-a pronunțat cu privire la o chestiune similară, punând în cauză o legislație identică, valabilă pe atunci în Slovacia. Observă deci în cauza Kvasnica c. Slovacia ((dec.), nr. 72094/01, 26 septembrie 2006) că conceptul protecției personalității găsea aplicație în particular în procedurile de defăimare. În schimb, în situația denunțată de Domnul Kvasnica, unde ascultațiunile telefonice fusesera ordonate, pe cerere a poliției, de judecător competent pentru aceasta și unde fusesera efectuate de poliție pe baza acestei ordonanțe, o acțiune de protecție a drepturilor personalității nu putea fi considerată ca având șansă rezonabilă de succes. În cauzele Pavletić c. Slovacia (nr. 39359/98, § 72, 22 iunie 2004) și Smatana c. Republica Cehei (nr. 18642/04, §§ 89 și 111, 27 septembrie 2007), Curtea observă, de altfel, că recursul bazat pe articolele 11-13 ale codului civil nu era în măsură să remedieze plângeri trase din art. 5 din Convenție deoarece un tribunal civil sesizat cu o acțiune de protecție a drepturilor personalității nu avea competență să se ingere în puteri ale autorităților agind în materie penală cum era prevăzut de codul de procedură penală. Într-adevăr, examinarea unei cereri bazată pe art. 11 al codului civil cuprinde considerații diferite deoarece viza să stabilească dacă o condută neregulată era obiectiv susceptibilă să constituie o ingerare în drepturile personalității. În prezenta cauză, curtea superioară din Praga observaseă în fapt că nu putea reexamina deciziile rendute într-o procedură penală, în particular ordonanța de percheziție. Nici acțiunea prin care reclamanta cerea protecția drepturilor personalității, nici recursul constituțional introdus la sfârșitul acestei proceduri, nu putea deci duce la anularea ordonanței de percheziție, care constituia fundamentul conduitei subseqvente a poliției. Curtea observa în acest sens că reclamanta nu se referise la nicio jurisprudență internă indicând că o acțiune de protecție a drepturilor personalității ar constitui o cale de atac eficace în aceste circumstanțe. Curtea observă în schimb că rezulta din jurisprudența Curții Constituționale că aceasta era competentă, pentru motive excepționale bine delimitate, să anuleze o ordonanță de percheziție când era vicioasă în neregularități similare celor alegatte în speța (a se vedea Duong c. Republica Cehei, nr. 21381/11, § 35, 14 ianuarie 2016). Privind neregularitatea realizării unei percheziții, aceasta trebuia mai intâi contestată înaintea tribunalelor de fond când o procedură penală era angajată împotriva persoanei care suferise percheziția, și doar la sfârșitul unei asemenea proceduri acest grief putea fi dus înaintea Curții Constituționale (a se vedea Maslák și Michálková c. Republica Cehei, nr. 52028/13, §§ 44 și 97, 14 ianuarie 2016). Rezulta, în schimb, din hotărârea nr. II. ÚS 362/06 că atunci când persoana care suferise percheziția nu era obiectul unei proceduri penale, putea ridica plângeri privind realizarea percheziției direct înaintea Curții Constituționale. Trebuie observat, de asemenea, că plângeri así cum formulate de reclamanta în speța se asemănă cu cele ridicate de plânguitor în cauza care dusese la hotărârea Curții Supreme nr. 30 Cdo 4286/2013. Reclamanta susținea în fapt că ordonanța de percheziție litigioasă era vicioasă în mai feluri și că percheziția nu ar fi trebuit efectuată. În asemenea circumstanțe, Curtea Supremă consideră că singurul mijloc de obținere a unui redresament corespunzător este depunerea unui recurs constituțional, care poate duce la anularea ordonanței de percheziție și de aceea deschide calea la compensație potrivit legii nr. 82/1998, lex specialis în raport cu codul civil. În speța, reclamanta nu era niciodată împiedicată să conteste ordonanța de percheziție direct înaintea Curții Constituționale care avea competența să o anuleze. Dat fiind că nicio procedură penală nu era dusă împotriva reclamantei înseși, nimic nu permite în prezent să se considere că recursul constituțional nu ar duce la apreciere a temeiniciei tuturor plângeri pe care o ridică astazi înaintea Curții. De altfel, în caz de succes al unui asemenea recurs, și contrar ce susține, reclamanta ar fi putut cere, dacă era cazul, daune-interese potrivit legii nr. 82/1998. Pe de o parte, faptele la originea prezentei cereri sunt posterioare 27 aprilie 2006, dată la care posibilitatea compensării prejudiciului moral fusese încorporată în legea nr. 82/1998. Pe de altă parte, rezulta din hotărârea Curții Supreme nr. 30 Cdo 1019/2012 (a se vedea Maslák și Michálková, hotărâre precitată, § 28) că, alături de părți la procedura privind temeinicia unei acuzații penale, pot fi considerate ca părți la procedura în sensul articolului 7 al legii nr. 82/1998 alte persoane care puteau suferit o leziune a drepturilor în o anumită fază parțială a procedurii, sau care fusesera autorizate să facă cereri sau să introducă căi de atac la un anumit stadiu. De aceea, reclamanta, ale cărei bunuri erau vizate de ordonanța de percheziție, care participase la această percheziție și care avusese posibilitate de a contesta ordonanța prin recurs constituțional, ar fi putut fi considerată, pentru nevoile articolului 7 al legii nr. 82/1998, parte la procedura penală în sens larg. În aceste circumstanțe, Curtea estimează că reclamanta nu poate fi considerată ca având făcut tot ce putu fi rezonabil așteptat de la ea pentru a epuiza în mod corespunzător căile de atac interne privind plânger trase din art. 8 din Convenție. Rezulta din aceasta că petiția trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Redactat în limba franceză apoi comunicat în scris pe 14 ianuarie 2016. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Greffieră Președintă

Ancien code civil (loi n o 40/1964, en vigueur jusqu’au 31 décembre 2013) L’article 11 disposait que toute personne physique a droit à la protection de sa personnalité, et notamment de sa vie et de sa santé, de son honneur civil et de sa dignité humaine, ainsi que de sa vie privée, de son nom et des manifestations à caractère personnel. En vertu de l’article 13 § 1, la personne physique avait notamment le droit de demander qu’il soit mis fin aux ingérences injustifiées dans son droit à la protection de la personnalité, que les conséquences de ces ingérences soient effacées et qu’elle se voie accorder une satisfaction raisonnable. Le paragraphe 2 de l’article 13 disposait que si la satisfaction au sens du paragraphe 1 n’apparaît pas suffisante, notamment parce que la personne physique a subi une atteinte considérable à sa dignité ou à sa réputation dans la société, elle a droit également à une indemnisation pécuniaire du préjudice moral. Le montant de cette indemnisation était déterminé par le tribunal compte tenu de la gravité de l’atteinte et des circonstances dans lesquelles s’est produite la violation du droit.

Arrêt de la Cour constitutionnelle n o II. ÚS 362/06, rendu le 1 er novembre 2006 À la suite d’un recours constitutionnel dirigé directement contre un mandat de perquisition, la Cour constitutionnelle annula le mandat litigieux qui autorisait une perquisition dans la maison familiale appartenant entre autres à la plaignante tout en se référant – sans une motivation plus détaillée – aux poursuites pénales menées contre une autre personne (R.M.) et à la demande du procureur. La Cour constitutionnelle constata d’abord que le respect du domicile était un droit fondamental car il participait de la sphère de la personnalité d’un individu dont l’intégrité individuelle devait être protégée. Elle releva ensuite que, en sus des exigences générales, le mandat devait décrire l’appartement ou d’autres locaux à perquisitionner de manière à ce qu’il ne puisse pas y avoir de doute et à ce que l’ampleur de la perquisition soit définie ; il devait également mentionner le but de la perquisition et contenir un avertissement sur l’obligation de remettre les objets recherchés sous peine de saisie. Or, dans l’affaire en question, le mandat ne satisfaisait pas à ces exigences : il y manquait l’instruction sur la remise volontaire des objets (articles 78 et 79 du code de procédure pénale), la motivation renvoyant seulement aux poursuites pénales de R.M., qui n’avait aucun lien avec la requérante, et à la demande du procureur. La Cour constitutionnelle partagea donc l’avis de la plaignante selon laquelle le mandat était surprenant en ce qu’il ne ressortait pas de ces motifs les raisons pour lesquelles la perquisition avait été ordonnée et quels objets devaient être recherchés. Elle souligna à cet égard que les exigences relatives à la motivation d’un mandat avaient encore plus d’importance lorsque la perquisition avait lieu chez une personne différente de l’inculpé, laquelle n’avait en plus aucun lien avec l’inculpé et ne le connaissait pas. Selon la Cour constitutionnelle, le défaut de motivation du mandat de perquisition avait donc emporté violation de la Charte tchèque des droits et libertés fondamentaux. La cour estima néanmoins que les droits constitutionnels de la plaignante n’avaient pas été enfreints par la réalisation de la perquisition car celle-ci avait été effectuée conformément au mandat et aux dispositions du code de procédure pénale. L’interrogatoire préalable avait eu lieu, la requérante avait été instruite sur ses droits et le fait qu’aucun objet important pour la procédure pénale n’avait été trouvé n’entraînait pas une irrégularité de la perquisition ; la partie du recours concernant la réalisation de la perquisition fut donc rejetée pour défaut manifeste de fondement.

Arrêt de la Cour suprême n o 30 Cdo 4286/2013, rendu le 4 décembre 2014 Dans cette affaire, le plaignant, qui n’a jamais été inculpé, demandait en vertu de la loi n o 82/1998 des dommages-intérêts au titre des décisions irrégulières, dont un mandat de perquisition, qui n’ont cependant pas été annulées comme le prévoit l’article 8 § 1 de la loi. Selon le plaignant, le préjudice découlait du fait que la perquisition n’aurait pas dû être effectuée ; ainsi, il contestait le mandat de perquisition, il n’alléguait pas qu’il y avait eu une autre conduite irrégulière en dépit du fait que le mandat était correct. La Cour suprême constata ce qui suit : «La [Cour suprême] a examiné la question de savoir s’il est nécessaire, en présence d’un mandat de perquisition qui n’est susceptible d’aucun recours (sauf le recours constitutionnel), d’insister sur le fait que la condition prévue par l’article 8 § 1 de la loi n o 82/1998 soit remplie. La [Cour suprême] a constaté à plusieurs reprises que, conformément au principe selon lequel les décisions étaient présumées correctes, le tribunal saisi d’une demande fondée sur la loi n o 82/1998 n’est pas appelé à examiner lui-même la régularité d’une décision adoptée dans une autre procédure, et la condition d’irrégularité d’une décision est remplie seulement si cette décision définitive a été annulée ou modifiée pour irrégularité par l’autorité compétente. Selon la loi, l’État n’est pas responsable pour le dommage causé par une décision qui n’a pas été annulée. Il n’y a donc pas de base légale pour indemniser le plaignant qui conteste une décision qui n’a pas été annulée ou modifiée. La condition prévue à l’article 8 § 1 de la loi n o 82/1998 vise à empêcher que la procédure en dommages-intérêts remplisse la fonction dévolue aux recours. Conformément au principe vigilantibus iura scripta sunt il appartient à la personne qui se sent lésée dans ses droits par une décision d’une autorité publique de contester cette décision au travers des recours et d’obtenir ainsi son annulation (...). À l’égard d’un mandat de perquisition irrégulier, le recours constitutionnel constitue le seul moyen de redressement. (...) il résulte de la jurisprudence pertinente de la Cour constitutionnelle que celle-ci réexamine les mandats de perquisition et que le recours constitutionnel peut être considéré comme un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention. (...) La loi n o 82/1998 est la lex specialis par rapport au code civil et, selon le principe lex specialis derogat legi generali , l’application d’une loi spéciale a la priorité sur le code civil (...). Comme il a été dit ci-dessus, l’amendement n o 160/2006 a introduit dans la loi n o 82/1998 l’article 31a permettant d’indemniser aussi le préjudice moral. Si le plaignant réclame l’indemnisation d’un préjudice moral au titre d’une décision ou d’une conduite irrégulière, il n’est pas possible de procéder autrement que selon cette loi. Même une demande que le plaignait désignerait formellement comme demande en protection des droits de personnalité devrait être examinée par le tribunal selon son contenu et, partant, selon la loi n o 82/1998. (...) » GRIEFS Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention, la requérante dénonce l’irrégularité de la perquisition, faisant valoir que le mandat n’a pas été adopté par un juge puisque celui-ci ne l’a pas signé, qu’il a été motivé de manière vague et générale, qu’il indiquait à tort que le lieu de perquisition était une maison familiale alors qu’il s’agissait de plusieurs appartements, et qu’un mandat spécifique aurait dû être adopté pour chacun de ces appartements. EN DROIT La requérante soutient que, le mandat de perquisition étant entaché de nombreux vices, la perquisition effectuée dans sa maison a constitué une atteinte injustifiée à son droit au respect de la vie privée et du domicile. Elle invoque à cet égard les articles 6 et 8 de la Convention. La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits, estime approprié d’examiner ces doléances uniquement sur le terrain de l’article 8 de la Convention, libellé comme suit : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...), de son domicile (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » A. Arguments des parties Le Gouvernement estime que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes, en particulier le recours constitutionnel et la demande d’indemnisation prévue par la loi n o 82/1998. Il soutient que, alors que la pratique de la Cour constitutionnelle démontre que cette juridiction peut réexaminer et constater l’irrégularité d’un mandat de perquisition, ce qui ouvre ensuite un droit à indemnisation en vertu de la loi n o 82/1998, la requérante a dans son recours constitutionnel omis de contester, même en substance, l’ingérence dans son droit au respect de la vie privée et du domicile. En effet, au lieu de demander l’annulation du mandat de perquisition et la cessation de la violation alléguée, elle a critiqué les décisions de la juridiction d’appel et de la Cour suprême du point du vue de l’équité de la procédure, privant ainsi la Cour constitutionnelle de la possibilité d’examiner ses doléances relevant de l’article

Le Gouvernement considère en outre que la demande en protection des droits de la personnalité ne constituait pas en l’espèce un recours effectif puisque, dans le cadre de cette procédure, les tribunaux civils ne peuvent pas réexaminer les décisions rendues dans une procédure pénale. Relevant que l’article 35 de la Convention ne lui impose pas d’exercer tous les recours disponibles, la requérante soutient qu’elle a satisfait à la condition de l’épuisement en formant une demande en protection des droits de la personnalité et un recours constitutionnel. Dans ce dernier, elle a notamment invoqué ses droits à l’intégrité de la personne et au respect de sa vie privée et familiale, et elle a décrit en détail des agissements des autorités. Pour ce qui est de la loi n o 82/1998, celle-ci ne permettait pas, avant le 27 avril 2006, d’indemniser le préjudice moral ; après cette date, la requérante ne pouvait pas s’en prévaloir puisqu’elle n’était pas partie à la procédure pénale au sens de l’article 7 § 1 de cette loi. De l’avis de la requérante, le Gouvernement lui-même admet que la demande en protection des droits de la personnalité était le seul recours possible en l’espèce. Cependant, puisqu’il soutient en même temps que cette demande ne peut pas mener au réexamen des décisions rendues dans une procédure pénale, il y a lieu d’en déduire selon la requérante qu’elle ne disposait d’aucun moyen de protection de ses droits, au mépris de l’article

B. Appréciation de la Cour La Cour observe que la requérante soutient notamment que le mandat de perquisition litigieux était entaché de plusieurs vices et que la perquisition réalisée dans l’immeuble lui appartenant constituait un acte arbitraire des autorités car elle a été ordonnée et réalisée au mépris du code de procédure pénale et de ses propres droits. Au niveau national, elle a tenté de faire valoir ces doléances dans une procédure en protection des droits de la personnalité fondée sur les articles 11-13 du code civil de 1964, que le Gouvernement ne considère pas comme un recours effectif dans ce domaine. La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sur une question similaire, mettant en cause une législation identique, valable à l’époque en Slovaquie. Elle a ainsi observé dans l’affaire Kvasnica c. Slovaquie ((déc.), n o 72094/01, 26 septembre 2006) que le concept de la protection de la personnalité trouvait son application notamment dans les procédures de diffamation. En revanche, dans la situation dénoncée par M. Kvasnica, où les écoutes téléphoniques avaient été ordonnées, sur demande de la police, par un juge compétent pour le faire et où elles avaient été effectuées par la police sur le fondement de ce mandat, une action en protection des droits de la personnalité ne pouvait pas être considérée comme ayant une chance raisonnable de succès. Dans les affaires Pavletić c. Slovaquie (n o 39359/98, § 72, 22 juin 2004) et Smatana c. République tchèque (n o 18642/04, §§ 89 et 111, 27 septembre 2007), la Cour a par ailleurs noté que le recours fondé sur les articles 11-13 du code civil n’était pas à même de remédier aux griefs tirés de l’article 5 de la Convention puisqu’un tribunal civil saisi d’une action en protection des droits de la personnalité n’avait pas la compétence pour s’ingérer dans les pouvoirs des autorités agissant en matière pénale tels que prévus par le code de procédure pénale. En effet, l’examen d’une demande fondée sur l’article 11 du code civil comprend des considérations différentes car il vise à établir si une conduite irrégulière était objectivement susceptible de constituer une ingérence dans les droits de personnalité. Dans la présente affaire, la haute cour de Prague a noté en effet qu’elle ne pouvait pas réexaminer les décisions rendues dans une procédure pénale, en l’occurrence le mandat de perquisition. Ni l’action par laquelle la requérante demandait la protection des droits de la personnalité, ni le recours constitutionnel introduit à l’issue de cette procédure, ne pouvait donc mener à l’annulation du mandat de perquisition, qui constituait le fondement de la conduite subséquente de la police. La Cour note à cet égard que la requérante ne s’est référée à aucune jurisprudence interne indiquant qu’une action en protection des droits de la personnalité constituerait un recours effectif dans ces circonstances. La Cour observe en revanche qu’il résulte de la jurisprudence de la Cour constitutionnelle que celle-ci est compétente, pour des motifs exceptionnels bien délimités, pour annuler un mandat de perquisition lorsqu’il est entaché des irrégularités similaires à celles alléguées en l’espèce (voir Duong c. République tchèque , n o 21381/11, § 35, 14 janvier 2016). En ce qui concerne l’irrégularité de la réalisation d’une perquisition, celle-ci doit être d’abord contestée devant les tribunaux du fond lorsqu’une procédure pénale est engagée contre la personne ayant subi la perquisition, et c’est à l’issue d’une telle procédure que ce grief peut être porté devant la Cour constitutionnelle (voir Maslák et Michálková c. République tchèque , n o 52028/13, §§ 44 et 97, 14 janvier 2016). Il ressort en revanche de l’arrêt n o II. ÚS 362/06 que lorsque la personne ayant subi la perquisition ne fait pas l’objet d’une procédure pénale, elle peut soulever ses griefs concernant la réalisation de la perquisition directement devant la Cour constitutionnelle. Il convient de noter également que les griefs tels que formulés par la requérante en l’espèce s’apparentent à ceux soulevés par le plaignant dans l’affaire ayant abouti à l’arrêt de la Cour suprême n o 30 Cdo 4286/2013. La requérante soutient en effet que le mandat de perquisition litigieux était entaché de plusieurs vices et que la perquisition n’aurait pas dû être effectuée. En pareilles circonstances, la Cour suprême considère que le seul moyen d’obtenir un redressement approprié est de former un recours constitutionnel, qui peut aboutir à l’annulation du mandat de perquisition et ainsi ouvrir la voie à l’indemnisation selon la loi n o 82/1998, lex specialis par rapport au code civil. En l’occurrence, la requérante n’était aucunement empêchée de contester le mandat de perquisition directement devant la Cour constitutionnelle qui avait la compétence pour l’annuler. Étant donné qu’aucune procédure pénale n’était menée contre la requérante elle-même, rien ne permet à présent de considérer que le recours constitutionnel n’aboutirait pas à une appréciation du bien-fondé de toutes les doléances qu’elle soulève aujourd’hui devant la Cour. De plus, en cas de succès d’un tel recours, et contrairement à ce qu’elle soutient, la requérante aurait pu demander, le cas échéant, des dommages-intérêts en vertu de la loi n o 82/1998. D’une part, les faits à l’origine de la présente requête sont postérieurs au 27 avril 2006, date à laquelle la possibilité d’indemniser le préjudice moral a été incorporée dans la loi n o 82/1998. D’autre part, il ressort de l’arrêt de la Cour suprême n o 30 Cdo 1019/2012 (voir Maslák et Michálková , arrêt précité, § 28) que, aux côtés des parties à la procédure sur le bien-fondé d’une accusation pénale, peuvent être considérées comme parties à la procédure au sens de l’article 7 de la loi n o 82/1998 d’autres personnes qui ont pu subir une atteinte à leurs droits dans une certaine phase partielle de la procédure, ou qui ont été autorisées à faire des demandes ou à introduire des recours à un certain stade. Ainsi, la requérante, dont les biens étaient visés par le mandat de perquisition, qui a participé à cette perquisition et qui avait la possibilité de contester le mandat par un recours constitutionnel, aurait pu être considérée, pour les besoins de l’article 7 de la loi n o 82/1998, comme partie à la procédure pénale au sens large. Dans ces circonstances, la Cour estime que la requérante ne peut pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre d’elle pour dûment épuiser les voies de recours internes au regard de son grief tiré de l’article 8 de la Convention. Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 14 janvier 2016. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Greffière Présidente