JEŽEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

JEŽEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA A CINCEA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

reclamației nr

o

6047/02

presentată de Josef JEŽEK

împotriva Republicii Cehe

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), ședință pe 10 noiembrie 2009 în o cameră compusă din

:

Peer Lorenzen,

președinte,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

judecători,

și din Claudia Westerdiek,

grefiera secțiunii

,

Având în vedere reclamația sus-menționată depusă pe 4 ianuarie 2002,

Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și cele prezentate în replica de reclamantul,

După ce a deliberat, pronunță decizia următoare

:

CU PRIVIRE LA FAPTE

Reclamantul, d-l Josef Ježek, este cetățean ceh, născut în 1946 și cu reședința la Grygov. Este reprezentat în fața Curții de d-na

e

J. Juříček, avocat la Brno.

Guvernul ceh («

Guvernul

») este reprezentat de agentul său, d-l V.A. Schorm, din Ministerul Justiției.

Faptele cauzei, conform expunerii făcute de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele cazului

În noiembrie 1990, reclamantul a devenit antreprenor individual. Potrivit acestuia, poliția a început, fără motiv valid, să-l hărțuiască prin controale și audiții în cauza denumită «

cauza Olomouc

». În noiembrie 1991, o investigație privind frauda a fost deschisă în cadrul căreia douăsprezece acte de acuzare referitoare la diverse infracțiuni au fost formulate împotriva reclamantului între 9 aprilie 1992 și 17

noiembrie 1994.

I. Privare de libertate a reclamantului

Pe 25 mai 1993, reclamantul a fost convocat la biroul poliției pentru a fi audiat în prezența avocatului său, dar a hotărât să rămână tăcut.

Pe 2 iunie 1993, judecătorul curții regionale Ostrava (

soudce krajského soudu

) a ordonat arestarea reclamantului conform articolului 67 a)-c) din codul de procedură penală (în continuare «

CPP

»), întrucât risca să primească o pedeapsă semnificativă, să influențeze martori și să obstrucționeze investigația. Pe 24 iunie 1993, reclamantul a fost arestat. Pe 25 iunie 1993, tribunalul regional Ostrava (

krajský soud

) a ordonat detenția sa preventivă. Pe 5 august 1993, curtea superioară de la Praga (

Vrchní soud

) a respins recursul său împotriva acestei ordine.

Detenția preventivă a reclamantului a fost prelungită de douăsprezece ori până la 31 decembrie 1996, când a început să ispășească pedeapsa de închisoare pronunțată într-o altă procedură penală.

II. Urmăriri penale împotriva reclamantului

Pe 9 aprilie 1992, reclamantul a fost acuzat de evaziune fiscală (

krácení daně

), actul de acuzare fiind comunicat pe 14 aprilie 1992. Doi zile mai târziu, a fost convocat pentru o audiere, dar după ce a fost informat asupra drepturilor sale, a hotărât să depună mărturie doar în prezența avocatului. Potrivit Guvernului, recursul acestuia împotriva acuzării a fost respins pe 29 iunie 1992. Urmăririle au fost oprite mai târziu, pe 18 iulie 1994.

Pe 22 aprilie 1992, avocatul reclamantului a furnizat plenipotență tribunalului regional în scopul de a-l reprezenta pe reclamant care, pe 14 mai 1994, a informat tribunalul că și-a încredințat apărarea unui alt cabinet de avocatură.

Pe 15 mai 1992, reclamantul a fost acuzat de fraudă (

podvod

), fiind informat, la fel și avocatul acestuia, pe 18 mai 1992. Aceeași zi, a fost audiat în prezența avocatului, dar s-a exprimat doar asupra acuzării de evaziune fiscală. Potrivit Guvernului, a fost interogat pe 27 mai 1993 în prezența avocatului. Recursul acestuia a fost respins pe 29 iunie 1993.

Pe 24 februarie 1993, reclamantul a fost acuzat de fraudă pentru fapte diferite, fiind notificat pe 2 martie 1993 împreună cu avocatul. Pe 8

martie

1993, a fost acuzat de fraudă pentru fapte noi. Dosarul nu conține nicio informație privind primirea actului de acuzare de către reclamant și/sau avocatul acestuia. Pe 14 aprilie 1993, a fost din nou acuzat de fraudă. Actul de acuzare a fost depus la biroul poștal pe 20

aprilie

Pe 25 mai 1993, reclamantul a fost acuzat de evaziune fiscală pentru fapte noi, primind actul de acuzare în mână proprie pe 27 mai 1993 la fel și avocatul. Aceeași zi, a fost convocat la biroul poliției pentru a depune, dar a hotărât să rămână tăcut. Pe 30 septembrie 1993, a fost din nou audiat în prezența avocatului.

Pe 31 ianuarie 1994, poliția l-a acuzat de fraudă, îi notificând actul de acuzare pe 22 februarie 1994. Aceeași zi, reclamantul a fost acuzat de cinci

infracțiuni de fraudă și audiat în prezența avocatului. Audierea acestuia a continuat pe 11 aprilie 1994, întotdeauna în prezența avocatului. Pe 1

er

iunie 1994, a fost acuzat de fraudă, falsificare de document public și instigare la falsificarea documentelor publice, primind actul de acuzare la fel și avocatul pe 6 iunie 1994. Pe 10 iunie 1994, și-a exprimat acordul de a fi audiat în absența avocatului său cărui procès-verbal de audiere i-a fost notificat aceeași zi. Un act nou de acuzare pentru fraudă i-a fost transmis pe 18 iulie 1994. Avocatul a primit o copie patru zile mai târziu. A doua zi, reclamantul a fost audiat în absența acestuia, după ce a fost informat asupra drepturilor sale. Pe 27

septembrie

1994, o alta acuzare de fraudă a fost comunicată reclamantului care a fost audiat în absența avocatului pe 7 octombrie 1994 și apoi pe 1

er

decembrie 1994, fiind de fiecare dată informat asupra drepturilor sale.

Potrivit Guvernului, pe 9 noiembrie 1994, procurorul a respins cererea reclamantului de a fi exclus din urmărirea penală din motive de imparțialitate. Apelul reclamantului a fost respins pe 9

decembrie 1994.

Pe 17 noiembrie 1994, reclamantul a fost acuzat de evaziune fiscală, actul de acuzare fiind comunicat pe 21 noiembrie 1994.

Investigația a fost încheiat pe 1

er

decembrie 1994. Reclamantul și avocatul au semnat procès-verbaul constatând că au putut studia dosarul.

Pe 20 decembrie 1994, reclamantul a fost acuzat de trei acte de evaziune fiscală conform articolelor 148-1 și 148-3 din codul penal, nouăsprezece acte de fraudă potrivit articolelor 205-1 și 205-3 din codul penal, și un act de falsificare de document public conform articolelor 176-1 și 176-2b) din codul penal. Acuzarea i-a fost comunicată la fel și avocatului.

Pe 23 decembrie 1994, cauza a fost transmisă, din motive de competență teritorială, la filiala tribunalului regional din Přerov (

pobočka krajského soudu

), și apoi, pe 1

er

ianuarie 1995, la filiala din Olomouc.

Pe 5 octombrie 1995, tribunalul a returnat cauza procurorului regional pentru suplimentare de dovezi. Apelul reclamantului a fost respins de curtea superioară pe 27 februarie 1996.

Pe 19 noiembrie 1996 și 10 martie 1997, tribunalul a hotărât să nu-și retragă de la cauză. Pe 16 decembrie 1996 și 9

aprilie 1997, curtea superioară a respins apelurile reclamantului.

Pe 4 iunie 1997, dezbaterile principale au fost programate între 28 iulie și 1

er

august 1997 și 4 și 6 august 1997. Pe 25 iulie 1997, tribunalul a primit mandat de la noul avocat al reclamantului, care a solicitat timp pentru a studia dosarul. Pe 16 iulie, 6 și 10 august, 8, 9 și 12

septembrie 1997, reclamantul sau avocatul acestuia l-au studiat. Potrivit reclamantului, avocatul acestuia a solicitat tribunalului, pe 11 septembrie 1997, să corecteze erori în dosar.

Dezbaterile principale au fost programate între 12 și 17 ianuarie și 26 și 27 ianuarie 1998, dar nu au avut loc, din motive de sănătate ale avocatului reclamantului care a insistat asupra prezenței sale. Pe 9 februarie 1998, dezbaterile au fost fixate între 18 și 22 mai și 1

er

și 3 iunie 1998, dar nu au avut loc din cauza programului avocatului reclamantului. Au continuat de la 21 la 22 septembrie 1998. Reclamantul a fost interogat. Dezbaterile au fost apoi amânate de mai multe ori din diverse motive. La dezbaterile din 21 septembrie 1998, tribunalul, după ce a constatat că depozițiile reclamantului difereau, a hotărât să re-citească pe acelea făcute în cursul procedurii pregătitoare și a invitat reclamantul să elimine divergențele. Dezbaterile principale au avut loc între 28 și 30 iunie 1999, pentru a fi din nou amânate de mai multe ori.

Pe 25 mai și 21 iunie 2000, un procuror din biroul Procurorului general a admis anumite pretenții ale reclamantului privind erorile de procedură.

Pe 14 noiembrie 2000, dezbaterile principale au fost programate pentru 16 și 17 ianuarie 2001. Pe 4 și 9 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat ca dezbaterile din 16 și 17 ianuarie 2001 să fie amânate, susținând că dosarul lui a fost manipulat și că autoritățile penale au comis erori de procedură. În ciuda protestelor sale, dezbaterile au avut loc. Tribunalul a respins obiecția reclamantului privind imparțialitatea camerei care judecă cauza sa. Pe 8 martie 2001, curtea superioară a respins recursul și a decis că cauza nu va fi trimisă unei alte jurisdicții.

Pe 13 septembrie 2001, ministrul Justiției a depus o plângere în interesul legii (

stížnost pro porušení zákona

) în favoarea reclamantului împotriva deciziei sus-menționate a curții superioare constatând că aceasta, cât și procedura anterioară, au încălcat drepturile reclamantului garantate de art. 35 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale (

Listina základních práv a svobod

), cât și art. 6 § 1 din Convenție. A notat că anumite documente depuse de martori nu erau menționate nici în actul de acuzare, nici în dosar.

Pe 27 februarie 2002, Curtea Supremă (

Nejvyšší soud

) a respins plângerea ministrului.

Pe 10 septembrie 2002, Curtea Constituțională (

Ústavní soud

) a respins recursul constituțional al reclamantului împotriva acestei decizii și celor anterioare.

Pe 9 septembrie 2002, în cursul dezbaterilor în fața tribunalului regional, reclamantul a obiectat imparțialitatea pretinsă a președintelui camerei. Obiecția sa a fost însă respinsă pe 22 octombrie 2002. Tribunalul regional a fixat termene pentru a continua dezbaterile principale care, cu toate acestea, au fost amânate de mai multe ori din diverse motive.

Pe 1

er

și 26 iulie 2004, urmăririle penale împotriva reclamantului referitoare la evaziune fiscală au fost oprite.

Pe 10 august 2004, Curtea Constituțională a respins din cauza depășirii termenului un alt recurs constituțional împotriva acelorași decizii decât recursul anterior, respins de curtea constituțională pe 10 septembrie 2002.

Dezbaterile principale au fost amânate la 12 august 2004 în scopul de a examina dovezi noi. Au fost amânate mai târziu de mai multe ori.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 2004, tribunalul regional a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare pentru cincisprezece acte de fraudă și un act calificat și ca falsificare de document public. În același timp, a achitat reclamantul de mai multe acte de fraudă. Tribunalul a considerat stabilite faptele cazului pe baza dovezilor prezentate și administrate în fața sa. În hotărârea sa cuprinzând șaptezeci și trei de pagini, a rezumat conținutul depozițiilor pe care reclamantul le-a făcut în cursul procedurii pregătitoare și în dezbaterile principale. Tribunalul s-a bazat și pe declarațiile treizeci și șase de martori, persoane care au lucrat pentru întreprinderea reclamantului și acelea care au reprezentat victime, cât și o serie de dovezi documentare.

Tribunalul nu a acceptat cererile reclamantului de a interoga alți martori, din lipsă de identificare suficientă și, în orice caz, considerând audiția inutilă. Pe 25 aprilie 2005, curtea superioară a respins apelul reclamantului împotriva acestei decizii.

Pe 10 noiembrie 2005, Curtea Supremă a respins recursul în casație (

dovolání

) al reclamantului împotriva deciziilor pe fond pentru lipsă evidentă de temei.

Pe 18 ianuarie 2006, reclamantul a sesizat Curtea Constituțională contestând,

inter alia

,

detenția sa preventivă, privarea și lipsa securizării bunurilor sale, durata procedurii, echitatea procesului, atingere la viața privată și demnitate, discriminare. Recursul constituțional a fost format și împotriva deciziei și procedurii privind plângerea în interesul legii.

Pe 11 mai 2006, Curtea Constituțională a respins recursul ca fiind în mod evident neîntemeiat, notând totuși că nu putea examina pretenția privind detenția și privarea posesiunilor în măsura în care reclamantul nu a precizat, chiar și după o reamintire, ceea ce revendica și din motive de depășire a termenului. Pentru restul, a respins recursul ca insuficient motivat, prea general și imprecis.

În cursul procedurii judiciare, reclamantul a fost reprezentat succesiv de un număr de avocați fie din alegerea sa fie din oficiu.

B. Proceduri accesorii

Reclamantul și/sau întreprinderea sa au fost supuși procedurii de faliment care s-a încheiat pe 2 mai 2001, cât și unui număr de proceduri de execuție care s-au încheiat în iunie 1997 sau martie 1998. O procedură de execuție care a început în 1996 pare să fie în curs. O nouă procedură de faliment a fost inițiată pe 26 iunie 2008 și rămâne în curs.

În cadrul unei dintre aceste proceduri de execuție care s-a încheiat în martie 1998, reclamantul a depus o acțiune pentru daune și prejudicii care a fost respinsă de tribunalul de district Olomouc pe 26 noiembrie 2001, din motive formale. Tribunalul regional a confirmat această decizie pe 29

martie

2002.

Reclamantul s-a adresat, pe 7 octombrie 2002, Ministerului Justiției cu o cerere de despăgubire care, cu toate acestea, a respins-o,

inter alia

, din cauza absenței stabilirii daunelor și a relației de cauzalitate și din motive de prescripție. Ministerul a remarcat, de altfel, că procedura tribunalului de district nu constituia cauza situației financiare proaste a reclamantului în care se afla după ce a fost eliberat. A respins și argumentul reclamantului că patrimoniul sechestrat aparținea unui terț estimând că reclamantul ar fi trebuit să depună o acțiune de excludere destinată să excludă anumite bunuri din patrimoniul vizat de sechestru-execuție.

Reclamantul a depus o nouă acțiune pentru daune și prejudicii împotriva Ministerului Justiției, care a fost respinsă pe 18 iunie 2008 prin hotărâre a tribunalului de district, confirmată de tribunalul regional pe 19 martie 2009. Reclamantul a depus un recurs în casație care este încă în curs.

O altă acțiune pentru daune și prejudicii depusă de reclamantul împotriva Ministerului Internului pe 15 ianuarie 2008 rămâne încă în curs în fața tribunalului competent.

PRETENSII

o

1, se plânge că lipsa securizării bunurilor sale de poliție în cursul detenției sale a facilitat confiscarea, jafuri, pierdere și deteriorare acestora.

o

4 și se întreabă de ce este urmărit pentru datorii comerciale lipsite de orice implicare criminală.

CU PRIVIRE LA DREPTURI

:

«

1.

Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertate decât în următoarele cazuri și după procedurile legale (...)

c)

dacă a fost arestat și deținut în vederea prezentării în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive rezonabile de suspiciune că a comis o infracțiune sau motive rezonabile de a crede că este necesar să-l împiedice să comită o infracțiune sau să fugă după comiterea acesteia

;

(...)

3.

Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf

1

c) din prezentul articol, trebuie să fie prezentată imediat în fața unui judecător sau a unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare și are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în cursul procedurii. Eliberarea poate fi supusă unei garanții asigurând prezența persoanei în cauză la audiere.

»

Guvernul ridică inițial o excepție privind depășirea termenului pretenșiilor și neepuizarea căilor de atac. Consideră că, în orice caz, pretenșiile sunt neîntemeiate.

Reclamantul și-a menținut pozițiile.

Curtea, lăsând deschisă întrebarea privind epuizarea căilor de atac interne, cu privire la această parte a reclamației, constată că detenția preventivă a reclamantului s-a încheiat pe 31 decembrie 1996 în timp ce reclamația a

fost depusă pe 4 ianuarie 2002. Curtea constată în plus că examinarea cazului nu permite discernerea nicio circumstanță particulară care ar fi putut întrerupe sau suspenda termenul.

Această parte a reclamației este deci depășit în termen și trebuie respinsă în conformitate cu articolul

35 §§ 1 și 4 din Convenție.

:

«

1.

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public și într-un termen rezonabil, de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va hotărî, asupra (...) temeinicului oricărei acuzări în materie penală formulate împotriva sa. (...)

(...)

3.

Orice acuzat are dreptul în special la

:

a)

fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și cauzei acuzării formulate împotriva sa

;

b)

dispune de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale

;

(...)

d)

interoga sau face interoga martori pentru acuzare și obține citarea și interogarea martor pentru apărare în aceleași condiții ca martori pentru acuzare

; (...)

»

i.

Cu privire la durata pretenționată a procedurii penale urmărită în acest caz, forța trebuie să recunoască că reclamantul nu a exercitat calea de atac pentru reparații introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul n

o

160/2006 la legea n

o

82/1998, care a fost considerată efectivă de Curt în decizia sa

Vokurka c. Republica Cehă

(n

o

40552/02, 16

octombrie 2007).

Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

ii.

Cu privire la restul plângerilor ridicate sub art. 6 din Convenție, Curtea reamintește că, dacă Convenția garantează în această dispoziție dreptul la un proces echitabil, cu toate acestea nu reglementează admisibilitatea dovezilor sau aprecierea acestora, materie care revine deci în primul rând dreptului intern și jurisdicțiilor naționale. Sarcina Curții constă în a cerceta dacă procedura litigioasă, examinată în ansamblu, a revestionat caracter echitabil (a se vedea,

García Ruiz c.

Spania

[Marea Cameră], nu

30544/96, § 28, CEDO 1999-I). De altfel, Convenția nu acordă acuzatului dreptul nelimitat de a obține citarea de martori în justiție și revine în principiu jurisdicțiilor naționale să judece utilitatea unei oferte de dovadă prin martori în sensul autonom pe care acest termen îl posedă în sistemul Convenției (a se vedea, în interiorul unei jurisprudențe abundente,

Vidal c.

Belgia

, hotărâre din 22 aprilie 1992, seria A n

o

235-B, § 33).

În acest caz, hotărârea tribunalului regional a intervenit la sfârșitul unei proceduri contradictorii în cursul căreia reclamantul a putut contesta mijloacele dezvoltate în fața tribunalelor și a prezenta în sprijin al pozițiilor sale argumentele pe care le-a considerat pertinente pentru apărarea causei sale. De altfel, această hotărâre, corespunzător motivată, a fost ulterior examinată de două instanțe superioare și, în ultima instanță, de Curtea Constituțională, care au și corespunzător motivat hotărârile lor. Faptul că interesatul a fost condamnat la sfârșitul acestei proceduri, deși ministrul Justiției a depus plângere în interesul legii în favoarea sa – care de altfel a fost respinsă de Curtea Supremă - nu ar putea fi suficient pentru a argumenta o aparență de încălcare a dispoziționarelor Convenției invocate de el.

Având în vedere aceste elemente, nimic nu arată că procedura a fost inechitabilă sau viciată de arbitrar.

De altfel, după ce a examinat documentele și argumentele prezentate în fața sa, Curtea nu poate subscrie la argumentele reclamantului că nu a fost informat asupra naturii și cauzei acuzării de care era subiect și că nu a dispus de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale, nefiind asistat de un avocat decât târziu în procedură. De fapt, din dosarul aflat în fața sa rezultă că reclamantul a

fost reprezentat succesiv de o serie de avocați.

Cu privire la respingerea cererii reclamantului de audiere a anumitor martori, Curtea remarcă că reclamantul se plânge de respingere fără cu toate acestea a demonstra în mod convingător că audierea acestora ar fi putut aduce elemente noi și relevante pentru examinarea cazului.

Rezultă că aceste plângeri sunt de asemenea în mod evident neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

o

1 care se citește după cum urmează

:

«

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă Statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau alte contribuții sau amenzi.

»

Guvernul s-a opus atât nerespectării termenului de șase luni cât și neepuizării căilor de atac interne. Pe primul punct, susține că faptele cazului s-au întâmplat între 1992 și 1994. Pe al doilea punct, alege că reclamantul nu a depus recurs constituțional.

Reclamantul și-a menținut reclamația.

Chiar dacă această parte a reclamației nu s-ar ciocni de nerespectare a termenului de șase luni în sensul articolului 35 § 1 din Convenție ținând cont, printre altele, de procedurile pentru daune și prejudicii în curs în fața instanțelor naționale, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat corespunzător grevanțele sale în fața Curții Constituționale.

Rezultă că această parte a reclamației trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35

§§

1 și

4 din Convenție.

o

4 care prevede

:

«

Nimeni nu poate fi privat de libertate doar din cauza incapacității de a executa o obligație contractuală.

»

Guvernul afirmă că grevanțele au fost prezentate cu depășire de termen și că reclamantul nu le-a prezentat niciodată în fața curții constituționale.

Reclamantul rămâne pe poziția sa.

Curtea estimează că reclamantul nu a făcut uz de calea de atac constituțional pe care o pune la dispoziție dreptul ceh pentru a obține remediu pentru grievanța sa.

Rezultă că grievanța trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35

§§

1 și

4 din Convenție.

Ținând seama de concluziile anterioare și având în vedere ansamblul elementelor în stăpânirea sa și în măsura în care este competentă să cunoască alegatiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a dispoziționarelor invocate de reclamant.

Rezultă că aceste plângeri sunt în mod evident neîntemeiate și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Declară

reclamația inadmisibilă.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Grefiera

Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

6047/02

présentée par Josef JEŽEK

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 10 novembre 2009 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Renate Jaeger,

Karel Jungwiert,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 4 janvier 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Josef Ježek, est un ressortissant tchèque, né en 1946 et résidant à Grygov. Il est représenté devant la Cour par M

e

J. Juříček, avocat à Brno.

Le gouvernement tchèque («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. V.A. Schorm, du ministère de la Justice.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

A.

Les circonstances de l’espèce

En novembre 1990, le requérant devint un entrepreneur individuel. Selon lui, la police commença, sans motif valable, lui faire des chicanes en le contrôlant et l’auditionnant dans l’affaire dénommée «

la cause d’Olomouc

». En novembre 1991, une enquête d’escroquerie fut ouverte dans le cadre de laquelle douze actes d’inculpation des différentes infractions furent portées contre le requérant entre les 9 avril 1992 et 17

novembre 1994.

I. Privation de liberté du requérant

Le 25 mai 1993, le requérant fut convoqué au bureau de police, afin d’être entendu en présence de son avocat, mais décida de garder silence.

Le 2 juin 1993, le juge de la cour régionale d’Ostrava (

soudce krajského soudu

) ordonna l’arrestation du requérant selon l’article 67 a)-c) du code de procédure pénale (ci-après le «

CPP

»), vu qu’il risquait de se voir infliger une peine importante, d’influencer les témoins et de contrarier l’enquête. Le 24 juin 1993, le requérant fut arrêté. Le 25 juin 1993, le tribunal régional d’Ostrava (

krajský soud

) ordonna sa détention provisoire. Le 5 août 1993, la cour supérieure d’Prague (

Vrchní soud

) rejeta son recours contre cet ordre.

La détention provisoire du requérant fut prolongée à douze reprises jusqu’au 31 décembre 1996, quand il commença à purger sa peine d’emprisonnement prononcée dans une autre procédure pénale.

II. Poursuites pénales contre le requérant

Le 9 avril 1992, le requérant fut inculpé d’évasion fiscale (

krácení daně

), l’acte d’inculpation lui étant notifié le 14 avril 1992. Deux jours plus tard, il fut convoqué pour une interrogation, mais après avoir été informé sur ses droits, il décida de ne déposer qu’en présence de son avocat. Selon le Gouvernement, son recours contre l’inculpation fut rejeté le 29 juin 1992. Les poursuites furent arrêtées ultérieurement, le 18 juillet 1994.

Le 22 avril 1992, l’avocat du requérant fournit les pleins pouvoirs au tribunal régional aux fins de représenter le requérant qui, le 14 mai 1994, informa le tribunal qu’il avait confié sa défense à un autre cabinet d’avocat.

Le 15 mai 1992, le requérant fut inculpé d’escroquerie (

podvod

), en étant informé, ainsi que son avocat, le 18 mai 1992. Le même jour, il fut entendu en présence de ce dernier, mais ne s’exprimait que sur l’inculpation sur l’évasion fiscale. D’après le Gouvernement, il fut interrogé le 27 mai 1993 en présence de son avocat. Son recours fut rejeté le 29 juin 1993.

Le 24 février 1993, le requérant fut inculpé d’escroquerie pour des faits différents, en étant notifié le 2 mars 1993 ainsi que son avocat. Le 8

mars

1993, il fut inculpé d’escroquerie pour des faits nouveaux. Le dossier ne contient aucune information sur la réception de l’acte d’inculpation par le requérant ou/et son avocat. Le 14 avril 1993, il fut encore une fois inculpé d’escroquerie. L’acte d’inculpation fut déposé au bureau de poste le 20

avril

Le 25 mai 1993, le requérant fut inculpé d’évasion fiscale pour des faits nouveaux, recevant l’acte d’inculpation aux mains propres le 27 mai 1993 ainsi que son avocat. Le même jour, il fut convoqué au bureau de police, afin de déposer, mais décida de garder silence. Le 30 septembre 1993, il fut entendu encore une fois en présence de son avocat.

Le 31 janvier 1994, la police l’inculpa d’escroquerie, lui notifiant l’acte d’inculpation le 22 février 1994. Le même jour, le requérant fut inculpé de cinq

infractions d’escroquerie et entendu en présence de son avocat. Son audition fut poursuivie le 11 avril 1994, toujours en présence de son avocat. Le 1

er

juin 1994, il fut inculpé d’escroquerie, faux en écriture publique et instruction à la fabrication de faux en écriture publique, recevant l’acte d’inculpation ainsi que son avocat le 6 juin 1994. Le 10 juin 1994, il exprima son accord d’être entendu en l’absence de son avocat à qui le procès-verbal d’audition fut notifié le même jour. Une nouvelle inculpation d’escroquerie lui fut transmise le 18 juillet 1994. Son avocat en reçut une copie quatre jours plus tard. Le lendemain, le requérant fut entendu en l’absence de ce dernier, ayant été informé sur ses droits. Le 27

septembre

1994, une autre inculpation d’escroquerie fut communiquée au requérant qui fut entendu en l’absence de son avocat le 7 octobre 1994 et puis le 1

er

décembre 1994, ayant été chaque fois informé sur ses droits.

Selon le Gouvernement, le 9 novembre 1994, le procureur rejeta la demande du requérant d’être exclu des poursuites pénales pour des raisons d’impartialité. L’appel du requérant fut rejeté le 9

décembre 1994.

Le 17 novembre 1994, le requérant fut inculpé d’évasion fiscale, l’acte d’inculpation lui étant livré le 21 novembre 1994.

L’enquête fut terminée le 1

er

décembre 1994. Le requérant et son avocat signèrent le procès-verbal attestant qu’ils avaient pu étudier le dossier.

Le 20 décembre 1994, le requérant fut accusé de trois actes d’évasion fiscale au sens des articles 148-1 et 148-3 du code pénal, de dix-neuf actes d’escroquerie selon les articles 205-1 et 205-3 du code pénal, et d’un acte de faux en écriture publique au sens des articles 176-1 et 176-2b) du code pénal. L’accusation lui fut livrée ainsi qu’à son avocat.

Le 23 décembre 1994, l’affaire fut transmise, pour des raisons de compétence territoriale, à la filiale du tribunal régional à Přerov (

pobočka krajského soudu

), et puis, le 1

er

janvier 1995, à la filiale d’Olomouc.

Le 5 octobre 1995, le tribunal retourna l’affaire au procureur régional pour un supplément d’information. L’appel du requérant fut rejeté par la cour supérieure le 27 février 1996.

Les 19 novembre 1996 et 10 mars 1997, le tribunal décida de ne pas dessaisir le président de chambre de l’affaire. Le 16 décembre 1996 et 9

avril 1997, la cour supérieure rejeta les appels du requérant.

Le 4 juin 1997, les débats principaux furent prévus entre les 28 juillet et 1

er

août 1997 et les 4 et 6 août 1997. Le 25 juillet 1997, le tribunal reçut le pouvoir du nouvel avocat du requérant, qui demanda de lui laisser du temps pour étudier le dossier. Le 16 juillet, les 6 et 10 août, les 8, 9 et 12

septembre 1997, le requérant ou son avocat l’étudièrent. Selon le requérant, son avocat demanda au tribunal, le 11 septembre 1997, de rectifier des erreurs dans le dossier.

Les débats principaux furent prévus entre les 12 et 17 janvier et les 26 et 27 janvier 1998, mais n’eurent pas lieu, pour des raisons de santé de l’avocat du requérant qui insista sur sa présence. Le 9 février 1998, les débats furent fixés entre les 18 et 22 mai et les 1

er

et 3 juin 1998, mais n’eurent pas lieu en raison d’emploi du temps de l’avocat du requérant. Ils continuèrent du 21 au 22 septembre 1998. Le requérant fut interrogé. Les débats furent ensuite reportés à plusieurs reprises pour des différentes raisons. Aux débats du 21 septembre 1998, le tribunal, après avoir constaté que les dépositions du requérant différèrent, décida de relire celles faites au cours la procédure préparatoire et invita le requérant d’écarter les divergences. Les débats principaux eurent lieu entre les 28 et 30 juin 1999, pour être de nouveau reportés à plusieurs reprises.

Les 25 mai et 21 juin 2000, un procureur du bureau du Procureur général admit certaines allégations du requérant sur des erreurs de procédure.

Le 14 novembre 2000, les débats principaux furent prévus pour les 16 et 17 janvier 2001. Les 4 et 9 janvier 2001, le requérant demanda que les débats des 16 et 17 janvier 2001 fussent ajournés, soutenant que son dossier avait été manipulé et que les autorités pénales avaient commis des erreurs procédurales. Nonobstant ses protestations, les débats eurent lieu. Le tribunal rejeta l’objection du requérant, tirée de la partialité de la chambre jugeant son affaire. Le 8 mars 2001, la cour supérieure rejeta son recours et décida que l’affaire ne serait pas renvoyée devant une autre juridiction.

Le 13 septembre 2001, le ministre de la Justice introduisit une plainte dans l’intérêt de la loi (

stížnost pro porušení zákona

) en faveur du requérant contre ladite décision de la cour supérieure constatant qu’elle, ainsi que la procédure précédente, avaient violé les droits du requérant garantis par l’article 35 de la Charte des droits et libertés fondamentaux (

Listina základních práv a svobod

), ainsi que l’article 6 § 1 de la Convention. Il nota que certains documents déposés par des témoins n’étaient mentionnés ni dans l’acte d’accusation, ni dans le dossier.

Le 27 février 2002, la Cour suprême (

Nejvyšší soud

) rejeta la plainte du ministre.

Le 10 septembre 2002, la Cour constitutionnelle (

Ústavní soud

) rejeta le recours constitutionnel du requérant dirigé contre cette décision et celles qui lui précédèrent.

Le 9 septembre 2002, au cours des débats devant le tribunal régional, le requérant objecta la partialité prétendue du président de la chambre. Son objection fut, toutefois, rejetée le 22 octobre 2002. Le tribunal régional fixa les dates pour poursuivre les débats principaux qui, néanmoins, furent reportés à maintes reprises pour différentes causes.

Les 1

er

et 26 juillet 2004, les poursuites pénales contre le requérant relatives à l’évasion fiscale furent arrêtées.

Le 10 août 2004, la Cour constitutionnelle rejeta pour tardiveté un autre recours constitutionnel dirigé contre les mêmes décisions que son recours précédent, rejeté par la juridiction constitutionnelle le 10 septembre 2002.

Les débats principaux furent reportés au 12 août 2004 aux fins de procéder à un examen des nouvelles preuves. Ils furent reportés par la suite plusieurs fois.

Par un jugement du 27 octobre 2004, le tribunal régional condamna le requérant à trois ans de prison pour quinze actes d’escroquerie et un acte qualifié également comme un faux en écriture publique. En même temps, il acquitta le requérant de plusieurs actes d’escroquerie. Le tribunal considéra comme établi les faits de la cause sur la base des preuves présentées et administrées devant lui. Dans son jugement contenant soixante-treize pages, il récapitula le contenu des dépositions que le requérant avait fait pendant la procédure préparatoire et au cours des débats principaux. Le tribunal s’appuya également sur les déclarations de trente-six témoins, personnes qui travaillèrent pour l’entreprise du requérant et ceux qui représentèrent des victimes, ainsi qu’un nombre de preuves documentaires.

Le tribunal n’accepta pas les demandes du requérant d’interroger d’autres témoins, faute de les avoir suffisamment identifiés et, en tout état de cause, considérant leur audition inutile. Le 25 avril 2005, la cour supérieure rejeta l’appel du requérant contre cette décision.

Le 10 novembre 2005, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation (

dovolání

) du requérant contre les décisions au fond pour défaut manifeste de fondement.

Le 18 janvier 2006, le requérant saisit la Cour constitutionnelle en contestant,

inter alia

,

sa détention provisoire, la privation et le défaut de sécurisation de ses biens, la longueur de la procédure, l’équité du procès, l’atteinte à sa vie privée et sa dignité, la discrimination. Le recours constitutionnel était formé également contre la décision et la procédure concernant la plainte dans l’intérêt de la loi.

Le 11 mai 2006, la Cour constitutionnelle rejeta le recours comme manifestement mal-fondé, notant toutefois qu’elle ne pouvait pas examiner le grief concernant la détention et la privation des possessions dans la mesure où le requérant n’avait pas précisé, même après un rappel, ce qu’il revendiquait et pour des raisons de tardiveté. Pour le reste, elle rejeta le recours comme insuffisamment motivé, trop général et imprécis.

Pendant la procédure judiciaire, le requérant fut successivement représenté par un nombre d’avocats soit de son choix soit commis d’office.

B. Procédures accessoires

Le requérant et/ou son entreprise furent l’objet de la procédure de faillite qui se termina le 2 mai 2001, ainsi qu’un nombre de procédures d’exécution qui se terminèrent en juin 1997 ou en mars 1998. Une procédure d’exécution qui commença en 1996 semble être pendante. Une nouvelle procédure de faillite fut entamée le 26 juin 2008 et reste pendante.

Dans le cadre d’une de ces procédures d’exécution qui se termina en mars 1998, le requérant introduisit une action en dommage et intérêt qui fut rejetée par le tribunal de district d’Olomouc le 26 novembre 2001, pour des raisons formelles. Le tribunal régional confirma cette décision le 29

mars

2002.

Le requérant se retourna, le 7 octobre 2002, au ministère de la Justice avec une demande d’indemnisation qui, toutefois, la rejeta,

inter alia

, pour absence d’établissement du dommage et du lien de causalité et pour des raisons de prescription. Le ministère releva, par ailleurs, que le procédé du tribunal de district ne constituait pas la cause de la mauvaise situation financière du requérant dans laquelle il se trouvait après avoir été mis en liberté. Il rejeta également l’argument du requérant que le patrimoine saisi appartenait à un tiers en estimant que le requérant aurait dû introduire une action en exclusion tendant à exclure certains biens du patrimoine visés par la saisie-exécution.

Le requérant introduisit une nouvelle action en dommage et intérêt contre le ministère de la Justice, qui fut rejetée le 18 juin 2008 par un jugement du tribunal de district, confirmé par le tribunal régional le 19 mars 2009. Le requérant introduisit un pourvoi en cassation qui est toujours pendant.

Une autre action en dommage et intérêt introduit par le requérant contre le ministère de l’Intérieur le 15 janvier 2008 reste toujours pendante devant le tribunal compétent.

GRIEFS

o

1, il se plaint que le défaut de sécurisation de ses biens par la police durant sa détention ait facilité leur confiscation, pillage, perte et détérioration.

o

4 et se demande pourquoi il est poursuivi pour des dettes commerciales exemptes de toute implication criminelle.

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales (...)

c)

s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci

;

(...)

3.

Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe

1

c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.

»

Le Gouvernement soulève tout d’abord une exception tirée de la tardiveté des griefs et du non-épuisement des voies de recours. Il considère que, en tout état de cause, les griefs sont non-étayés.

Le requérant maintient ses thèses.

La Cour, laissant ouverte la question relative à l’épuisement des voies de recours internes, quant à cette partie de la requête, observe que la détention provisoire du requérant a pris fin le 31 décembre 1996 alors que la requête a

été introduite le 4 janvier 2002. La Cour constate en outre que l’examen de l’affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui ait pu interrompre ou suspendre le cours du délai.

Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée conformément à l’article

35 §§ 1 et 4 de la Convention.

:

«

1.

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, sur (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)

(...)

3.

Tout accusé a droit notamment à

:

a)

être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui

;

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

;

(...)

d)

interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à

charge

; (...)

»

i.

En ce qui concerne la durée alléguée de la procédure pénale suivie en l’espèce, force est de constater que le requérant n’a pas exercé le recours indemnitaire introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998, lequel a été considéré comme effectif par la Cour dans sa décision

Vokurka c. République tchèque

(n

o

40552/02, 16

octobre 2007).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

ii.

Pour ce qui est du restant des griefs soulevés sous l’angle de l’article 6 de la Convention, la Cour rappelle que, si la Convention garantit en cette disposition le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales. La tâche de la Cour consiste à rechercher si la procédure litigieuse, examinée dans son ensemble, a revêtu un caractère équitable (voir,

García Ruiz c.

Espagne

[GC], no

30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Par ailleurs, la Convention n’accorde pas à l’accusé un droit illimité d’obtenir la convocation de témoins en justice et qu’il revient en principe aux juridictions nationales de juger de l’utilité d’une offre de preuve par témoins au sens autonome que ce terme possède dans le système de la Convention (voir, au sein d’une jurisprudence abondante,

Vidal c.

Belgique

, arrêt du 22 avril 1992, série A n

o

235-B, § 33).

En l’espèce, le jugement du tribunal régional est intervenu à l’issue d’une procédure contradictoire au cours de laquelle le requérant a pu contester les moyens développés devant les tribunaux et présenter à l’appui de ses thèses les arguments qu’il jugeait pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, ce jugement, dûment motivé, a ultérieurement fait l’objet d’un examen par deux instances supérieures et, en dernière instance, par la Cour constitutionnelle, qui ont aussi dûment motivé leurs arrêts. Le fait pour l’intéressé d’avoir été condamné à l’issue de cette procédure, bien que le ministre de la Justice a porté plainte dans l’intérêt de la loi en son faveur – qui d’ailleurs était rejetée par la Cour suprême - ne saurait suffire pour étayer une apparence d’une violation des dispositions de la Convention invoquées par lui.

Eu égard à ces éléments, rien ne montre que la procédure ait été inéquitable ou entachée d’arbitraire.

Par ailleurs, après avoir examiné les documents et arguments présentés devant elle, la Cour ne peut pas souscrire aux arguments du requérant qu’il n’était pas informé de la nature et de la cause de l’accusation dont il faisait l’objet et qu’il ne disposait pas du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, n’ayant pas été assisté par un avocat que tard dans la procédure. En fait, il ressort du dossier devant lui que le requérant a

été successivement représenté par une série d’avocats.

Quant au rejet de la demande du requérant d’audition de certains témoins, la Cour relève que le requérant déplore ledit rejet sans pourtant démontrer de manière convaincante que leur audition aurait pu apporter des éléments nouveaux et pertinents pour l’examen de la cause.

Il s’ensuit que ces griefs sont également manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

o

1 qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement excipe à la fois du non-respect du délai de six mois et du non-épuisement des voies de recours internes. Sur le premier point, il soutient que les faits de la cause étant survenus entre 1992 et 1994. Sur le second point, il allègue que le requérant n’a pas introduit de recours constitutionnel.

Le requérant maintient sa requête.

A supposer même que cette partie de la requête ne se heurte pas au non-respect du délai de six mois au sens de l’article 35 § 1 de la Convention vu, entre autres, les procédures en dommage et intérêt pendantes devant les instances nationales, la Cour observe que le requérant n’a pas proprement soumis ses griefs devant la Cour constitutionnelle.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

o

4 qui prévoit

:

«

Nul ne peut être privé de sa liberté pour la seule raison qu’il n’est pas en mesure d’exécuter une obligation contractuelle.

»

Le Gouvernement affirme que les griefs ont été présentés hors délai et que le requérant ne les a jamais soumis devant la juridiction constitutionnelle.

Le requérant reste sur sa position.

La Cour estime que le requérant n’a pas fait usage d’un recours constitutionnel que met à sa disposition le droit tchèque pour obtenir le redressement de son grief.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

Vu ses conclusions précédentes et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des dispositions invoquées par le requérant.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président