SPACEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE

SPACEK c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4371/03 prezentate de Václav ŠPAČEK împotriva Republicii Cehe Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 15 ianuarie 2008 într-o cameră compusă din Peer Lorenzen, președinte, Snejana Botouchanova, Karel Jungwiert, Volodymyr Butkevych, Margarita Tsatsa-Nikolovska, Rait Maruste, Mark Villiger, judecători; și de Claudia Westerdiek graffière de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 31 ianuarie 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a lua în considerare în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAPT pe reclamant, dl Václav Špaček, este cetățean ceh, născut în 1954 și rezident în Bílina. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, dl V.A. Schorm. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Proceduri împotriva I.D. La 20 În decembrie 1994, reclamantul și debitorul său, I.D., încheie un acord de soluționare a tuturor datoriilor pe care acesta le-a avut față de . La 5 noiembrie 1995, I.D. subscris în beneficiul reclamantului trei scrisori de schimb care urmau să garanteze plata unei părți din aceste datorii. (a) Procedura nr. 13 C 140/95, urmată de procedura de faliment nr. 18 K 68/2000 La 27 ianuarie 1995, la La 15 august 1996, tribunalul de district a emis o ordonanță de plată împotriva debitorului. Mai multe audieri au avut loc între 31 martie 1998 și 5 ianuarie 2000. La ultima dată, instanța de district l-a obligat pe debitor să plătească reclamantului suma datorată cu dobânda moratoriu. La cererea debitorului, Tribunalul Regional Krajský Soud (n) Tribunalul Regional din 25 august 2000, care a declarat falimentul I.D. (n.) (n. 68/2000), a numit un administrator al proprietăților sale și le-a acordat creditorilor săi un termen pentru a-și exercita creanțele. La 18 septembrie 2000, reclamantul și-a declarat creanța în cadrul acestei proceduri de faliment. După ce a primit două rapoarte cu privire la statul respectiv și la valoarea bunurilor I.D., instanța a consimțit, în aprilie 2001, la vânzarea anumitor bunuri imobile. Prin Decizia din 16 aprilie 2002, astfel cum a fost rectificată la 3 mai 2002, Tribunalul Regional a aprobat ca administratorul bunurilor I.D. să plătească reclamantului, creditorul privilegiat, o parte din suma dobândită prin vânzarea imobilelor. Plata sumei a avut loc la 23 septembrie 2003, reclamantul nu a depus anterior un cont bancar. Procedura de faliment este, probabil, pendinte. b) Procedura de executare n E 2268/96 La 19 aprilie și 7 august 1996, tribunalul regional d La 23 octombrie 1996, reclamantul a depus la Tribunalul Districtual Děčín o cerere de executare a ordonanțelor menționate anterior, prin intermediul unei sechestrări imobiliare. Potrivit guvernului, judecătorul însărcinat cu cauza a blocat clădirile în cauză la biroul cadastral din februarie 1997; reclamantul contestă acest lucru. La 25 iulie 1997, reclamantul a adresat Tribunalului de District o plângere care denunța întârzieri nejustificate în procedura de executare. În răspunsul său din 2 septembrie 1997, vicepreședinta Tribunalului a invocat supraîncărcare de muncă și lipsa de personal calificat. În decembrie 1997, instanța își va reiniția plângerea în fața instanței regionale, care a recunoscut existența întârzierilor și a promis să corecteze situația. În fața presiunii reclamantului, judecătorul și-a recuzat cauza, care a fost atribuită unui alt judecător la data de 11 martie 1998. Prin decizia Tribunalului de District din 15 octombrie 1998, confirmată de Tribunalul Regional la 10 decembrie 1998, executarea prin intermediul unei sechestrări imobiliare a fost ordonată. Raportul de competență privind valoarea imobilelor, comandat la 4 martie 1999, a fost prezentat la 7 iunie 1999, după o vizită la fața locului efectuată la 5 mai 1999. La 29 iunie 1999, tribunalul de district l-a exonerat pe debitor de cererea sa de încetare a procedurii de executare. Această decizie a fost confirmată de Tribunalul Regional la 31 august 1999. La 4 august 1999, reclamantul a solicitat accelerarea procedurii de executare, dar tribunalul de district din provincia Laišrma de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 22 mai 2000, această decizie a fost confirmată în apel. La 11 august 2000, tribunalul de district a stabilit prețul estimat al imobilelor debitorului. Ca urmare a cererii interjectate de reclamant la 25 august 2000, instanța regională a anulat această decizie și a retrimis cauza în primă instanță la 19 decembrie 2000. La 2 martie 2001, tribunalul de district a declarat falimentul pronunțat de instanța regională împotriva debitorului, la data de 25 august 2000, și de la data la care au fost încheiate actele până la sfârșitul procedurii de faliment. Cu toate acestea, procedura de executare nu a fost suspendată în mod oficial. Prin scrisoarea din 9 mai 2005, reclamantul a informat Curtea că, începând cu data de 2 martie 2001, procedura de executare nu a mai fost urmată. 2. Procedura de executare împotriva P.K. (n E 128/97) Ca urmare a unui contract încheiat la 13 iulie 1994, reclamantul a împrumutat o sumă de bani către P.K., care a angajat să o ramburseze în termen de o lună. Contractul în cauză conținea, de asemenea, o clauză penală pentru fiecare zi de întârziere, deoarece P.K. îi rambursase suma respectivă la numai 40 de zile după termenul stabilit, reclamantul a introdus o acțiune în vederea plății clauzei penale prin decizia Tribunalului Districtual Teplici din 1 octombrie. La 29 ianuarie 1997, reclamantul a depus la tribunalul de district o cerere de executare a deciziei menționate anterior, prin intermediul unei sechestrări a bunurilor mobile aparținând debitorului. La februarie 1997, a depus o cerere de executare a deciziei menționate anterior, prin intermediul unei sechestrări a bunurilor mobile aparținând debitorului. Tribunalul de District a dispus executarea la 2 mai 1997. La 12 mai 1997, executorul judiciar a încercat în zadar să reinventeze bunurile mobile ale debitorului. S-a arătat că aceste bunuri făceau deja obiectul unei alte proceduri de executare. Ulterior, instanța adunase informații cu privire la situația patrimonială a debitorului. În răspunsul său din 10 aprilie 1998, tribunalul de district a invocat excesul de muncă pentru a justifica întârzierile. Între 10 noiembrie 1999 și 27 iunie 2000, dosarul a fost atașat ca probă într-o altă procedură. La 15 mai 2001 și 6 august 2002, au avut loc alte două încercări, nerecuperabile, pentru a stabili inventarul mobilei debitorului. În prezența reclamantului și a P.K. s-a constatat că acesta nu deține niciun bun susceptibil de a fi executat. La 12 noiembrie 2002, instanța a acordat reclamantului un termen pentru a-i indica locul unde se aflau bunurile mobile ale debitorului, sub pedeapsa cu moartea a procedurii de executare. Alte trei încercări de stabilire a inventarului bunurilor mobile ale P.K. au fost efectuate de către executorul justiției între 16 iunie 2003 și 14 martie 2005, fără rezultat. La 31 mai 2005, reclamantului i s-a adresat o nouă somație prin care i s-a solicitat să informeze instanța cu privire la bunurile debitorului. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în hotărârile pronunțate în cauzele Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, § 11-24, 16 octombrie 2007) și Mokroš și Mokrošová c. Republica Cehă 18596/02, 2 mai 2006). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurilor urmate în speță. De asemenea, denunță durata la care se face referire în cererea sa de măsuri provizorii, formulată în cadrul procedurii nr. 13 C 140/95 și, în cele din urmă, cu privire la echitatea și imparțialitatea procedurii de faliment a I.D. ÎN (1) Reclamantul ridică mai multe obiecții pe teritoriul art. 6 alin. (1) din Convenție, care deține astfel orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) imparțială (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1.1. În momentul în care a adus cererea la cunoștința guvernului pârât, Curtea a invitat instanța să se pronunțe asupra duratei procedurilor de executare (n E 2268/96 și E 127/97) și sub aspectul mai general al dreptului la o protecție judiciară efectivă. În primul rând, guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne, susținând că reclamantul nu și-a prezentat obiecțiunile Curții Constituționale. În ceea ce privește temeinicia cererii, Ö ia notă mai întâi că Õ art. 6 nu garantează justițiabililor un rezultat favorabil al unei proceduri de executare atunci când creanța lor se dovedește irecuperabilă. În În ceea ce privește procedura nr. 2268/96, aceasta a fost de facto de facto. suspendat din cauza falimentului debitorului I.D. În cadrul acestei proceduri de faliment, o parte din creanța reclamantului a fost satisfăcută la 23 septembrie 2003; restul pretențiilor sale continuă să facă obiectul procedurii de faliment. Guvernul susține, de asemenea, că inițiativa oricărui act de punere în aplicare aparține celui care are dreptul și că instanța trebuie să respecte cererea făcută de acesta, inclusiv în ceea ce privește mijloacele propuse pentru obținerea plății. În ceea ce privește debitorul P.K., insolvența sa a fost stabilită în timpul procedurii, iar reclamantul nu a fost în măsură să identifice alte bunuri susceptibile de a face obiectul unei executări, motiv pentru care această procedură a fost oprită. Astfel, autoritățile naționale nu pot fi considerate responsabile pentru eșecul acestor execuții. Pe de altă parte, reclamantul susține că autoritățile nu și-au îndeplinit obligațiile și nu au procedat cu diligența și rapiditatea necesare. În opinia sa, executorul justiției ar fi trebuit să confisce bunurile care se aflau în apartamentul tovarășei de afaceri a I.D., căreia i s-ar fi încredințat sarcina de a dovedi, dacă era cazul, că aceste bunuri îi aparțin și nu I.D. Curtea nu consideră că este necesar să se examineze problema eficienței în speță a unei eventuale acțiuni constituționale, deoarece, în orice caz, nu se poate accepta Pe fond, Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are drept corolar dreptul la executarea hotărârilor judecătorești definitive ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec. Cu toate acestea, acest drept nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe. Pe de altă parte, este de competența Curții să aibă un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care îi revin. Curtea are sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România 34467/97, § 66, 17 iunie 2003), deoarece, atunci când acestea sunt obligate să acționeze în executarea unei hotărâri judecătorești și omit să facă acest lucru, această inerție implică răspunderea pentru la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea ia notă de faptul că, în speță, debitorii sunt particulari, și nu o autoritate de la . . (a se vedea, a contrario Bourdov c. Rusia , nr 59498/00, CEDH 2002-III). Prin urmare, la ï , în calitate de depozitar de forță publică, a fost chemat să aibă un comportament diligent și să asiste reclamantul în executarea. El a fost, prin urmare, obligat să pună în aplicare. dispune de un sistem care îi permite să obțină debitori privați plata sumelor alocate de instanță (a se vedea mutatis mutandis Ciprová c. Republica Cehă (dec.), nr 33273/03, 22 martie 2005). În ceea ce privește procedura nr. E 2268/96, Curtea admite că instanța de district a luat doi ani pentru a declara executarea bunurilor I.D. Cu toate acestea, acest aspect trebuie examinat în funcție de durata procedurii (a se vedea mai jos). După ce această executare a fost ordonată, instanța a făcut demersurile necesare pentru efectuarea vânzării, dar aceasta a fost combătută de falimentul debitorului pronunțat la 25 august. 2000. Ulterior, reclamantul a avut posibilitatea de a-și revendica creanța în procedura de faliment și a fost tratat ca un creditor privilegiat; soarta acestor pretenții rămase depinde de rezultatul procedurii de faliment. E 127/97, Curtea constată că Tribunalul de District a acționat fără întârziere și că a făcut mai multe încercări zadarnice de a stabili inventarul bunurilor P.K. Ar trebui remarcat faptul că, în ciuda argumentului său în fața Curții potrivit căruia executorul ar fi trebuit să confisce bunurile care se aflau în apartamentul însoțitorului P.K., la mai 2005 nu a reacționat în mod intenționat la somația din 31 mai 2005, ceea ce a dus la dispariția acestei instanțe. Pe de altă parte, se pare că, având în vedere dosarul că reclamantul nu s-a bazat pe posibilitatea de a recurge la un aprod în temeiul Legii nr. 120/2001, care a intrat în vigoare la 1 mai 2001 (a se vedea mutatis mutandis Mokroš și Mokrošová c. Republica Cehă (dec.), menționat anterior. Întrucât instanța nu putea acționa decât la cererea reclamantului, Curtea consideră că a asistat suficient de mult pe parcursul procedurii de executare și că a luat măsurile pe care le-a solicitat (a se vedea, mutatis mutandis, Fociac c. România, n 2547/02, § 74, 3 februarie 2005). În aceste condiții, Curtea este de părere că eșecul procedurilor de executare în litigiu nu este imputabil statului pârât, care a dat curs în mod corespunzător cererilor formulate de solicitant. Prin urmare, prezentul § se dovedește în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. 1.2. Reclamantul se plânge, de asemenea, de durata tuturor procedurilor urmate în speță, inclusiv cea referitoare la măsurile provizorii solicitate în cadrul procedurii nr. 13 C 140/95. În observațiile sale suplimentare, guvernul a informat Curtea că Legea nr. 160/2006 a fost adoptată, care a modificat legea nr. 82/1998 și care permite acum justițiabililor să solicite o satisfacție rezonabilă în ceea ce privește prejudiciul moral cauzat de durata procedurii. El a solicitat Curții să aprecieze dacă mai mult de atât nu ar fi trebuit să declare inadmisibile pentru neobosirea căilor de atac interne toate cererile adresate împotriva Republicii Cehe referitoare la durata excesivă a procedurii. Reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că nu avea competența de a exercita această cale de atac, deoarece a adresat despăgubiri numai prejudiciilor materiale, și nu oricărui prejudiciu moral. Trebuie remarcat faptul că în Decizia Vokurka c. Republica Cehă 4052/02, § 65, 17 octombrie 2007), Curtea a considerat că acțiunea introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea nr. 82/1998 a fost efectiv și accesibil pentru a denunța depășirea termenului rezonabil de depășire a termenului de depășire a termenului rezonabil mai mic decât orice procedură judiciară care intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din convenție. Curtea constată, de asemenea, că, înainte de adoptarea amendamentului nr. 160/2006, legea nr. 82/1998 permitea justițiabililor să solicite repararea prejudiciului material cauzat de o neregulă în decizia sau desfășurarea procedurii. În aceste circumstanțe și chiar presupunând că procedura privind cererea de măsuri provizorii se referă la o contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil în sensul articolului 6 din convenție, reclamantul, care a refuzat să depună o cerere în conformitate cu legea 82/1998 nu poate trece pentru că a făcut tot ceea ce se putea aștepta în mod rezonabil de la el pentru a epuiza căile de atac interne; prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 4 din Convenție. 1.3. Reclamantul se plânge, în sfârșit, de nerespectarea cerințelor de echitate și de imparțialitate în procedura de faliment privind debitorul său I.D. Curtea remarcă faptul că a reieșit din informațiile furnizate de părți că această procedură de faliment nu a încetat încă. În orice caz, reclamantul nu a ridicat obiecțiile în fața Curții Constituționale. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 4 din Convenție. 2. În consecință, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se declare inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Module Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

4371/03

présentée par Václav ŠPAČEK

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 janvier 2008 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Snejana Botoucharova,

Karel Jungwiert,

Volodymyr Butkevych,

Margarita Tsatsa-Nikolovska,

Rait Maruste,

Mark Villiger,

juges,

et de Claudia Westerdiek

,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 31 janvier 2003,

Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Václav Špaček, est un ressortissant tchèque, né en 1954 et résidant à Bílina. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. V.A. Schorm.

A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 20

décembre 1994, le requérant et son débiteur, I.D., conclurent un accord de règlement de toutes les dettes que ce dernier avait envers l’intéressé. Le 5 novembre 1995, I.D. souscrit au profit du requérant trois lettres de change censées garantir le paiement d’une partie de ces dettes. Devant l’inexécution de son débiteur dans les échéances convenues, le requérant l’assigna en justice.

a) Procédure n

o

13 C 140/95, suivie de la procédure de faillite n

o

18 K 68/2000

Le 27 janvier 1995, l’intéressé intenta contre I.D. une action en paiement.

Le 29 février 1996, le tribunal de district (

Okresní soud

) d’Ústí nad Labem accueillit la demande du requérant, datée du 6 octobre 1995, tendant à l’adoption des mesures provisoires obligeant le débiteur à s’abstenir de toute disposition de ses biens immeubles.

Le 15 août 1996, le tribunal de district émit une ordonnance de paiement contre le débiteur. Celui-ci s’y opposa.

Plusieurs audiences eurent lieu entre les 31 mars 1998 et 5 janvier 2000. A cette dernière date, le tribunal de district obligea le débiteur à payer au requérant la somme due avec les intérêts moratoires.

À l’appel du débiteur, le tribunal régional (

Krajský soud

)

d’Ústí nad Labem confirma le jugement attaqué le 4 juillet 2000. Etant donné qu’à cette date, le tribunal était déjà saisi de la demande d’un autre créancier tendant à déclarer la faillite de I.D., le requérant renonça à demander l’exécution dudit jugement.

Le 25 août 2000, le tribunal régional prononça la faillite de I.D. (n

o

18

K

68/2000), nomma un administrateur de ses biens et impartit à ses créanciers un délai pour faire valoir leurs créances.

Le 18 septembre 2000, le requérant déclara sa créance dans le cadre de cette procédure de faillite.

Après s’être vu soumettre deux rapports concernant l’état et la valeur des biens de I.D., le tribunal consentit, en avril 2001, à la vente de certains biens immeubles.

Par la décision du 16 avril 2002, rectifiée le 3 mai 2002, le tribunal régional donna son approbation pour que l’administrateur des biens de I.D. verse au requérant, créancier privilégié, une partie de la somme acquise par la vente des immeubles. L’appel et le pourvoi en cassation de l’intéressé échouèrent les 11 septembre 2002 et 20 mai 2003 respectivement. Le versement de la somme eut lieu le 23 septembre 2003, le requérant n’ayant pas auparavant disposé d’un compte bancaire.

La procédure de faillite reste probablement pendante.

b) Procédure d’exécution n

o

E 2268/96

Les 19 avril et 7 août 1996, le tribunal régional d’Ústí nad Labem émit trois ordonnances de paiement relatives aux lettres de change souscrites par I.D. en novembre 1995. Le 4 juillet 1996, le débiteur fit opposition, laquelle fut repoussée comme tardive, le 8 juillet 1996.

Le 23 octobre 1996, le requérant déposa au tribunal de district de Děčín une demande tendant à l’exécution des ordonnances précitées, par le biais d’une saisie immobilière.

Selon le Gouvernement, le juge chargé de l’affaire bloqua les immeubles concernés auprès du bureau cadastral, en février 1997

; le requérant le conteste.

Le 25 juillet 1997, le requérant adressa au tribunal de district une plainte dénonçant des retards injustifiés dans la procédure d’exécution. Dans sa réponse du 2 septembre 1997, la vice-présidente du tribunal invoqua la surcharge de travail ainsi que le manque de personnel qualifié. Le 5

décembre 1997, l’intéressé réitéra sa plainte devant le tribunal régional, qui reconnut l’existence de retards et promit de redresser la situation.

Face à la pression du requérant, le juge se récusa de l’affaire, laquelle fut attribuée à un autre juge en date du 11 mars 1998.

Par la décision du tribunal de district du 15 octobre 1998, confirmée par le tribunal régional le 10 décembre 1998, l’exécution par le biais d’une saisie immobilière fut ordonnée.

Le rapport d’expertise concernant la valeur des immeubles, commandé le 4 mars 1999, fut soumis le 7 juin 1999, après une visite des lieux effectuée le 5 mai 1999.

Le 29 juin 1999, le tribunal de district débouta le débiteur de sa demande tendant à l’extinction de la procédure d’exécution. Cette décision fut confirmée par le tribunal régional le 31 août 1999.

Le 4 août 1999, le requérant sollicita l’accélération de la procédure d’exécution, mais le tribunal de district l’informa de l’impossibilité d’accéder à sa demande, au motif que le dossier se trouvait au tribunal régional pour décision sur l’appel du débiteur contre la décision du 29

juin

1999.

Le 1

er

février 2000, le tribunal de district décida de la rémunération de l’expert. Le 22 mai 2000, cette décision fut confirmée en appel.

Le 11 août 2000, le tribunal de district fixa le prix estimatif des immeubles du débiteur. A la suite de l’appel interjeté par le requérant le 25

août 2000, le tribunal régional annula cette décision et renvoya l’affaire en première instance le 19 décembre 2000.

Le 2 mars 2001, le tribunal de district avertit l’intéressé de la déclaration de faillite prononcée par le tribunal régional contre le débiteur, en date du 25 août 2000, et de l’impossibilité d’accomplir des actes procéduraux jusqu’à la fin de la procédure de faillite. Cependant, la procédure d’exécution ne fut pas formellement suspendue.

Par la lettre du 9 mai 2005, le requérant informa la Cour que depuis le 2

mars 2001, la procédure d’exécution ne connut aucune suite.

o

E 128/97)

À la suite d’un contrat conclu le 13 juillet 1994, le requérant prêta une somme d’argent à P.K. qui s’engagea à la lui rembourser dans le délai d’un mois. Le contrat en question contenait également une clause pénale pour chaque jour de retard. Étant donné que P.K. ne lui avait remboursé ladite somme que quarante jours après le délai convenu, le requérant intenta une action en versement de la clause pénale.

Par la décision du tribunal de district de Teplice prononcée le 1

er

octobre

1996, le requérant obtint gain de cause. Cette décision passa en force de chose jugée le 30 décembre 1996.

Le 29 janvier 1997, le requérant déposa au tribunal de district une demande tendant à l’exécution de la décision susmentionnée, par le biais d’une saisie-vente des biens meubles appartenant au débiteur. Le

3

février

1997, il s’acquitta des frais de justice.

Le tribunal de district ordonna cette exécution le 2 mai 1997.

Le 12 mai 1997, l’huissier de justice tenta, en vain, de dresser l’inventaire des biens meubles du débiteur. Il apparut que ces biens faisaient déjà l’objet d’une autre procédure d’exécution.

Par la suite, le tribunal rassemblait des informations sur la situation patrimoniale du débiteur.

Le 19 mars 1998, l’intéressé s’enquit du déroulement de l’exécution. Dans sa réponse du 10

avril 1998, le tribunal de district invoqua la surcharge de travail pour justifier les retards.

Entre les 10 novembre 1999 et 27 juin 2000, le dossier était attaché comme preuve dans une autre procédure.

Les 15 mai 2001 et 6 août 2002, deux autres tentatives, infructueuses, eurent lieu afin d’établir l’inventaire des meubles du débiteur. Il fut constaté en présence du requérant et de P.K. que ce dernier ne disposait d’aucun bien susceptible de faire l’objet d’une exécution.

Le 12 novembre 2002, le tribunal impartit au requérant un délai pour lui indiquer l’endroit où se trouvaient les biens meubles du débiteur, sous peine d’extinction de la procédure d’exécution.

Trois autres tentatives d’établir l’inventaire des biens meubles de P.K. furent effectuées par l’huissier de justice entre les 16 juin 2003 et 14

mars

2005, sans résultat.

Le 31 mai 2005, le requérant se vit adresser une nouvelle sommation l’invitant à informer le tribunal sur les biens du débiteur. Il n’y réagit pas car il n’avait pas connaissance d’autres biens de P.K.

Le 11 juillet 2005, le tribunal de district prononça donc l’extinction de la procédure.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les décisions rendues dans les affaires

Vokurka c. République tchèque

(n

o

40552/02, §§

11-24, 16 octobre 2007) et

Mokroš et Mokrošová c. République tchèque

(n

o

18596/02, 2 mai 2006).

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée déraisonnable des procédures suivies en l’espèce. Il dénonce également la durée de l’examen de sa demande de mesures provisoires, formée dans le cadre de la procédure n

o

13 C 140/95, et conteste l’équité et l’impartialité de la procédure de faillite de I.D.

EN DROIT

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) impartial (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

1.1. Lorsqu’elle a porté la requête à la connaissance du Gouvernement défendeur, la Cour l’a invité à s’exprimer sur la durée des procédures d’exécution (n

os

E 2268/96 et E 128/97) également sous l’angle plus général du droit à une protection judiciaire effective.

Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes, faisant valoir que le requérant n’a pas soumis ses griefs à la Cour constitutionnelle.

Quant au bien-fondé de la requête, le Gouvernement note d’abord que l’article 6 ne garantit pas aux justiciables une issue favorable d’une procédure d’exécution lorsque leur créance s’avère irrécouvrable. En

l’espèce, les tribunaux ont procédé conformément à la loi et fourni au requérant une protection adéquate

; l’échec des exécutions était dû à

l’insolvabilité des débiteurs. En ce qui concerne la procédure n

o

E

2268/96, elle a été

de facto

suspendue en raison de la faillite frappant le débiteur I.D. Dans le cadre de cette procédure de faillite, une partie de la créance du requérant a été satisfaite en date du 23 septembre 2003

; le restant de ses prétentions continue à faire l’objet de la procédure de faillite.

Le Gouvernement soutient également que l’initiative de tout acte d’exécution appartient à l’ayant droit et que le tribunal doit respecter la demande faite par celui-ci, y compris pour ce qui est des moyens proposés pour obtenir le paiement. En l’occurrence, il incombait donc au requérant de proposer une forme d’exécution autre que la vente des biens immeubles de I.D. En ce qui concerne le débiteur P.K., son insolvabilité a été établie durant la procédure et le requérant n’a pas été en mesure d’identifier d’autres biens susceptibles de faire l’objet d’une exécution, c’est pourquoi cette procédure a été éteinte. Ainsi, les autorités nationales ne peuvent pas être tenues pour responsables de l’échec de ces exécutions.

Pour sa part, le requérant allègue que les autorités ont manqué à leurs obligations et n’ont pas procédé avec la diligence et la rapidité requises. Selon lui, l’huissier de justice aurait dû saisir les biens qui se trouvaient dans l’appartement de la compagne de I.D., à laquelle il incomberait de prouver, le cas échéant, que ces biens lui appartenaient à elle et non à I.D.

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner la question de l’efficacité en l’espèce d’un éventuel recours constitutionnel car, en tout état de cause, le grief est irrecevable pour d’autres motifs indiqués ci-dessous.

Sur le fond, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l’article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d’accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l’exécution des décisions judiciaires définitives (

Hornsby c. Grèce

, arrêt du 19 mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu’il soit et quelles que soient les circonstances

; il appartient en revanche à l’Etat de se doter d’un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d’examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes (

Ruianu c. Roumanie

,

n

o

34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d’agir en exécution d’une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l’Etat sur le terrain de l’article 6 § 1 de la Convention (

Scollo c. Italie

, arrêt du 28

septembre 1995, série A n

o

315-C, § 44).

La Cour note qu’en l’occurrence, les débiteurs sont des particuliers, et non une autorité de l’Etat (voir,

a contrario

,

Bourdov c. Russie

, n

o

59498/00, CEDH 2002-III). Dès lors, l’Etat, en sa qualité de dépositaire de force publique, était appelé à avoir un comportement diligent et à assister le requérant dans l’exécution. Il était donc obligé de mettre à

sa disposition un système lui permettant d’obtenir des débiteurs privés le paiement des sommes allouées par le tribunal (voir,

mutatis mutandis

,

Ciprová c.

République tchèque

(déc.), n

o

33273/03, 22 mars 2005).

Pour ce qui est de la procédure n

o

E 2268/96, la Cour admet que le tribunal de district a mis deux ans pour ordonner l’exécution des biens de

I.D. Cependant, cet aspect doit être examiné sous l’angle de la durée de la procédure (voir ci-dessous). Après que cette exécution a été ordonnée, le tribunal a effectué les démarches nécessaires pour procéder à la vente mais celle-ci a été contrecarrée par la faillite du débiteur prononcée le 25

août

En ce qui concerne la procédure n

o

E 128/97, la Cour observe que le tribunal de district a agi sans délais et qu’il a fait plusieurs vaines tentatives d’établir l’inventaire des biens de P.K. Il convient de noter que malgré son argument devant la Cour selon lequel l’huissier aurait dû saisir les biens qui se trouvaient dans l’appartement de la compagne de P.K., l’intéressé n’a volontairement pas réagi à la sommation du 31 mai 2005, entraînant ainsi l’extinction de cette instance. Par ailleurs, il semble au vu du dossier que le requérant ne se soit pas prévalu de la possibilité de recourir à l’assistance d’un huissier en vertu de la loi n

o

120/2001, entrée en vigueur le 1

er

mai

2001 (voir,

mutatis mutandis

,

Mokroš et Mokrošová c. République tchèque

(déc.), précitée). Etant donné que le tribunal ne pouvait agir que sur demande du requérant, la Cour estime qu’il l’a suffisamment assisté tout au long de la procédure d’exécution et qu’il a pris les mesures qu’il lui avait demandées

(voir,

mutatis mutandis, Fociac c. Roumanie

, n

o

2577/02, §

74, 3

février 2005).

Dans ces conditions, la Cour est d’avis que l’échec des procédures d’exécution litigieuses n’est pas imputable à l’Etat défendeur, lequel a donné une suite adéquate aux demandes formées par le requérant.

Par conséquent, le présent grief se révèle manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

1.2. Le requérant se plaint également de la durée de toutes les procédures suivies en l’espèce, dont celle portant sur les mesures provisoires demandées dans le cadre de la procédure n

o

13 C 140/95.

Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement a informé la Cour que la loi n

o

160/2006 avait été adoptée, portant amendement à la loi n

o

82/1998 et permettant désormais aux justiciables de réclamer une satisfaction raisonnable au titre du préjudice moral causé par la durée de la procédure. Il a demandé à la Cour d’apprécier s’il n’y avait pas lieu de déclarer irrecevables pour non-épuisement des voies de recours internes toutes les requêtes dirigées contre la République tchèque relatives à la durée excessive de la procédure.

Le requérant a informé la Cour qu’il n’avait pas l’intention d’exercer ce recours car il réclamait l’indemnisation du dommage matériel uniquement, et non d’un quelconque préjudice moral.

Il convient de noter que dans la décision

Vokurka c. République tchèque

(n

o

40552/02, § 65, 17 octobre 2007), la Cour a considéré que le recours introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998 était effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «

délai raisonnable

» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article

6

§

1 de la Convention.

La Cour note par ailleurs que avant même l’adoption de l’amendement n

o

160/2006, la loi n

o

82/1998 permettait aux justiciables de réclamer la réparation du dommage matériel causé par une irrégularité dans la décision ou la conduite de la procédure.

Dans ces circonstances, et à supposer même que la procédure relative à la demande de mesures provisoires concernait une contestation sur les droits et obligations de caractère civil au sens de l’article 6 de la Convention, le requérant, qui a manqué d’introduire une quelconque demande selon la

loi

n

o

82/1998, ne peut pas passer pour avoir fait tout ce qu’on pouvait raisonnablement attendre de lui pour épuiser les voies de recours internes.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1

et

4 de la Convention.

1.3. Le requérant se plaint enfin du non-respect des exigences d’équité et d’impartialité dans la procédure de faillite concernant son débiteur I.D.

La Cour note qu’il ressort des informations fournies par les parties que ladite procédure de faillite n’a pas encore pris fin. En tout état de cause, le requérant a manqué de soulever ces griefs devant la Cour constitutionnelle.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article

35

§§

1

et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président