BOUREANU c. ROUMANIE

Secțiunea a patra Cerere nr. 9563/20 Cristian-Alexaru BUREANU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se înscrie la 26 noiembrie 2024 într-un comitet compus din Tim Eicke, președintele Ana Maria Guerra Martins, András Jakab, judecători și Simeon Petrovski, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 9563/20, îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, domnul Cristian-Alexaru Boureanu, născut în 1972 și rezident la București, reprezentat de domnul L. Dascălescu, avocat la București, a sesizat Curtea la 7 februarie 2020, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea hotărâre a Tribunalului de Primă Instanță Cererea se referă la condamnarea la închisoare a polițiștilor, la o sentință de un an și nouă luni de închisoare cu suspendare pronunțată împotriva reclamantului de către instanța de apel din București la 9 mai 2019, după ce a primit o achitare parțială în primă instanță. Reclamantul susține, din perspectiva articolului 6 din convenție, că a fost condamnat în lipsa unei examinări directe a probelor și fără o nouă audiere a martorilor, în timp ce a fost parțial achitat în primă instanță pe baza, potrivit afirmațiilor sale, a acelorași elemente de probă. Reclamantul fusese condamnat în primă instanță, prin hotărârea din 20. În iunie 2018, pentru acuzarea de ultraj împotriva polițistului A, căruia i-a cauzat răni care au necesitat 15-20 de zile de îngrijire medicală. Prin aceeași hotărâre, tribunalul de primă instanță a achitat la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tribunalul a decis în acest sens după ce a reținut că nu toate elementele obiective care constituie infracțiunile reproșate au fost reunite în speță (faptul nu intrunesc conditile de tipipitate obiectiva) În special, el considerase că expresiile rostite de reclamant față de cei doi polițiști nu s-au dovedit a fi o amenințare serioasă, de natură să le provoace o reală îngrijorare, având în vedere, de asemenea, natura funcțiilor lor în poliția rutieră. Recurentul, Parchetul și una dintre părțile vătămate, și anume polițistul A, au introdus fiecare apel de pronunțare a hotărârii din 20 iunie 2018 în fața instanței judecătorești din București. Această instanță din București a făcut apel la o audiere publică la 18 aprilie 2019. În cursul acesteia, polițistul B. a fost audiat de judecători și interogat în special de reclamant. În plus, în prezența reclamantului, care a fost asistat de avocatul său, Curtea de apel a examinat înregistrările audio-video care fuseseră depuse la dosarul în primă instanță. În timpul acestei vizionări, atât la mai mult decât avocatul său au intervenit pentru a oferi detalii cu privire la înregistrările în cauză, iar instanța de apel le-a indicat că au avut posibilitatea de a prezenta în scris toate observațiile pe care au dorit să le facă cu privire la aceste înregistrări. La cererea avocatului reclamantului, tribunalul de apel a vizionat, de asemenea, ansamblul fișierelor care se aflau pe un suport optic numit selecție video La sfârșitul detenției, s-a întocmit un proces-verbal de încuviințarea procedurii de vizionare a înregistrărilor, iar instanța de apel a constatat că nici una dintre părți nu a depus o cerere de administrare a probelor. Înainte de încheierea dezbaterilor în fața instanței judecătorești, reclamantul și-a folosit dreptul de a lua cuvântul în ultimă instanță la 9 mai 2019. Bazându-se pe toate dovezile cazului, inclusiv cele colectate direct la tribunalul din 18 aprilie 2019, Comisia l-a judecat pe reclamant vinovat de două dintre infracțiunile de care a fost acuzat, și anume, pe de o parte, detestarea polițistului pentru care fusese condamnat în primă instanță pentru cauzarea polițistului A. răni care necesită de la 15 la 20 de zile de îngrijire medicală și, pe de altă parte, o a doua crimă împotriva polițistului, pentru fapte de amenințări aduse aceluiași polițist A., pentru care instanța de apel a pronunțat, de asemenea, condamnarea sa. Curtea de apel reține o interpretare diferită de cea a instanței de primă instanță în ceea ce privește întrunirea elementelor obiective ale celei de-a doua declarații împotriva polițistului reproșată reclamantului (punctul 3 de mai sus. Ea a considerat, în special, că expresiile rostite de reclamant, care nu erau contestate de către părți, erau amenințări reale de natură să inducă în mod obiectiv o stare de dapă în persoana vătămată, în ciuda calității sale de polițist, având în vedere, de asemenea, faptul că reclamantul era un fost demnitar. având funcții importante în cadrul statului, cum ar fi cele ale deputatului și ministrului, și care a continuat să se implice într-un partid politic important și a adoptat o atitudine intimidantă față de victimă, făcându-l să creadă că a putut interveni într-adevăr pentru a afecta negativ cariera sa profesională. 10. În cele din urmă, tribunalul de apel continuă să îl acuze pe reclamant în ceea ce privește al treilea caz de acuzare, referitor la o descindere a polițistului B. Lacu rejudecare a fost comunicat recurentului la 26 august 2019./93A CURȚII 11. Principiile generale relevante referitoare la Cauza invocată în speță au fost rezumate în Hotărârea Júlíus ήór Sigurþórsson c. Islanda 38797/17, §§ 30-38, 16 iulie 2019 12. Din elementele dosarului reiese că reclamantul a fost informat cu privire la cererea formulată de reprezentantul Parchetului și că a fost prezent și asistat de un avocat ales în fiecare etapă a procedurii. Astfel, el a fost conștient de posibilitatea, având în vedere dreptul intern aplicabil în speță, de a fi condamnat de tribunalul de apel pentru acuzațiile pentru care a fost achitat în primă instanță (a se vedea, mutatis mutandis, Lamatic c. România, nr. 55859/15, §§ 33 și 49, 1 decembrie 2020). Instanța de apel a recunoscut că este vinovată de a doua acuzare a polițistului de care a fost acuzat după ce i-a dat posibilitatea de a depune o declarație în instanță publică cu privire la faptele reproșate (a se vedea, a contrario Júlíus ήór Sigurþórsson , citată anterior, § 43). Ea a auzit martori, pe care reclamantul a putut, de asemenea, să-i interogheze. Comisia a fost de acord să depună la dosar dovezile prezentate de acesta, reexaminându-le pe cele care fuseseră administrate în primă instanță. În plus, toate dovezile au făcut obiectul unei dezbateri în fața instanței de apel (punctele 5, 7 și 8 de mai sus). În plus, reclamantul nu a solicitat administrarea altor probe (punctul 6 de mai sus). Curtea constată că circumstanțele prezentei cauze diferă de cele ale cauzei Nitulescu c. România 16184/06, §§ 53-57, 22 Septembrie 2015), în care recurenta a fost condamnată de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru corupție pe baza, pe de o parte, a unor mărturii pe care judecătorii din ultima instanță nu le-au auzit în mod direct, și, pe de altă parte, a unei înregistrări a conversațiilor care a fost efectuată de un martor în privat și pe care tribunalele nu le-au pus la dispoziție. Într-adevăr, în speță, condamnarea reclamantului a fost pronunțată pe baza mărturiilor și a probelor scrise care au fost incluse în dosarul de fond, dar după ce instanța de apel a vizionat înregistrările conversațiilor care incriminau . Mai sus). Reclamantul și-a exprimat, de asemenea, posibilitatea de a-și prezenta versiunea faptelor în fața instanței care a fost condamnată (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, condamnarea sa s-a bazat pe un set de probe dezbătute de părți, inclusiv mărturii pe care instanța respectivă le-a putut aprecia direct (Ignat c. România, nr. 173216/98, § 59, 9 noiembrie 2021 15. În cele din urmă, elementele pe care instanța de apel din București a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului nu au un caracter în esență faptic, instanța care caută să stabilească dacă expresiile A. puteau intra sau nu legal în domeniul de aplicare al dispozițiilor dreptului penal menționate în procedură (punctul 9 de mai sus, în legătură cu punctul 3 de mai sus, a se vedea, contrao Spinu c. România, n 32030/02, § 56, 29 aprilie 2008 și Andreescu c. România, n 19452/02, §§ 65-70, 8 iunie 2010 16. În lumina tuturor acestor elemente, Curtea este de părere că condamnarea reclamantului în procedura în recurs nu a încălcat dreptul acestuia la un proces echitabil. 17. De asemenea, recurentul a ridicat alte obiecții sub aspectul articolului 6 din Convenție. Curtea constată, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și cu condiția ca faptele în cauză să intre sub incidența competenței sale, că aceste obiecții nu îndeplinesc criteriile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 și 35 din Convenție, fie nu arată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților consacrate de convenție sau de protocoalele sale. Prin urmare, se respinge cererea în conformitate cu art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 19 decembrie 2024. Simeon Petrovski Tim Eicke Grefier Adjunct Președintele

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

9563/20

Cristian-Alexandru BOUREANU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 26 novembre 2024 en un comité composé de

:

Tim Eicke

, président

,

Ana Maria Guerra Martins,

András Jakab

, juges

,

et de Simeon Petrovski,

greffier adjoint

de section

,

Vu

:

la requête n

o

9563/20, dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Cristian-Alexandru Boureanu («

le requérant

»), né en 1972 et résidant à Bucarest, représenté par M

e

L. Dăscălescu, avocat à Bucarest, a saisi la Cour le 7 février 2020

en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»),

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

OBJET DE l’AFFAIRE

1.

La requête concerne la condamnation pénale, pour outrage à policier, à une peine d’un an et neuf mois d’emprisonnement avec sursis prononcée contre le requérant par la cour d’appel de Bucarest le 9 mai 2019, après que l’intéressé eut bénéficié d’un acquittement partiel en première instance. Le requérant allègue, sous l’angle de l’article 6 de la Convention, avoir été condamné en l’absence d’examen direct des preuves et sans nouvelle audition des témoins, alors qu’il avait été partiellement acquitté en première instance sur le fondement, selon ses dires, des mêmes éléments de preuve.

2.

Le requérant avait été condamné en première instance, par jugement du 20

juin 2018, pour une infraction d’outrage à policier commise à l’égard du policier A., auquel il avait causé des blessures nécessitant de 15 à 20 jours de soins médicaux.

3

.

Par le même jugement, le tribunal de première instance avait acquitté l’intéressé du chef de deux autres infractions d’outrage à policier concernant, l’une, toujours le policier A., et l’autre, le policier B., qu’il était accusé d’avoir menacés, entre autres, de licenciement avec de lourdes conséquences financières pour eux. Le tribunal avait statué en ce sens après avoir retenu que tous les éléments objectifs constitutifs des infractions reprochées n’étaient pas réunis en l’espèce (

faptele nu întrunesc condițiile de tipicitate obiectivă

). En particulier, il avait considéré que les expressions proférées par le requérant envers les deux policiers ne s’analysaient pas en des menaces sérieuses de nature à leur causer une réelle inquiétude, étant donné, par ailleurs, la nature de leurs fonctions dans la police routière.

4.

Le requérant, le parquet et l’une des parties lésées, à savoir le policier A, interjetèrent chacun appel du jugement du 20 juin 2018 devant la cour d’appel de Bucarest.

5

.

Ladite juridiction d’appel tint une audience publique le 18 avril 2019. Au cours de celle-ci, le policier B. fut entendu par les juges et interrogé notamment par le requérant. La cour d’appel visionna en outre, en présence du requérant, qui était assisté de son avocat, des enregistrements audio-vidéo qui avaient été versés au dossier en première instance. Lors de ce visionnage, tant l’intéressé que son avocat intervinrent pour apporter des précisions relativement aux enregistrements en question, et la cour d’appel leur indiqua qu’ils avaient la possibilité de soumettre par écrit toutes observations qu’ils souhaitaient faire à propos de ces enregistrements. À la demande de l’avocat du requérant, la cour d’appel visionna également l’ensemble des fichiers qui se trouvaient sur un support optique nommé «

sélection vidéo

».

6

.

À l’issue de l’audience, un procès-verbal d’audience fut dressé concernant la procédure de visionnage des enregistrements, et la cour d’appel constata qu’aucune des parties n’avait formé de demande d’administration de preuves.

7

.

Avant la clôture des débats devant la cour d’appel, le requérant utilisa son droit de prendre la parole en dernier.

8

.

Le 9 mai 2019, ladite juridiction d’appel rendit son arrêt. Se fondant sur l’ensemble des preuves du dossier, y compris celles recueillies directement à l’audience du 18 avril 2019, elle jugea le requérant coupable de deux des infractions dont il était accusé, à savoir, d’une part, l’infraction d’outrage à policier pour laquelle il avait été condamné en première instance pour avoir causé au policier A. des blessures nécessitant de 15 à 20 jours de soins médicaux, et, d’autre part, une seconde infraction d’outrage à policier, pour des faits de menaces proférées à l’encontre du même policier A., pour laquelle la cour d’appel prononça également sa condamnation.

9

.

La cour d’appel retint une interprétation différente de celle du tribunal de première instance quant à la réunion des éléments objectifs caractérisant la seconde infraction d’outrage à policier reprochée au requérant (paragraphe

3 ci-dessus). Elle estima, en particulier, que les expressions proférées par le requérant, qui n’étaient pas contestées par les parties, étaient de réelles menaces de nature à objectivement induire un état d’appréhension chez la personne lésée, en dépit de sa qualité de policier, étant donné, par ailleurs, que le requérant était un ancien dignitaire «

ayant occupé des fonctions importantes au sein de l’État, [comme celles de] député et ministre, et qui continuait d’appartenir à un parti politique important

», et qu’il avait adopté une attitude intimidante à l’égard de la victime en lui faisant croire qu’il pouvait réellement intervenir pour influer négativement sur sa carrière professionnelle.

10.

Enfin, la cour d’appel maintint l’acquittement du requérant pour ce qui était du troisième chef d’accusation, relatif à un outrage au policier B. L’arrêt d’appel fut communiqué au requérant le 26 août 2019.

APPRÉCIATION DE LA COUR

11.

Les principes généraux pertinents concernant le grief soulevé en l’espèce ont été résumés dans l’arrêt

Júlíus Þór Sigurþórsson c. Islande

(n

o

38797/17, §§

30-38, 16 juillet 2019).

12.

Il ressort des éléments du dossier que le requérant a été informé de l’appel formé par le représentant du parquet, et qu’il était présent et assisté par un avocat de son choix à chacune des étapes de la procédure. Il était ainsi conscient de la possibilité, compte tenu du droit interne applicable en l’espèce, d’être condamné par la cour d’appel pour les chefs d’accusation pour lesquels il avait été acquitté en première instance (voir,

mutatis mutandis

,

Lamatic c.

Roumanie

, n

o

55859/15, §§

33 et 49, 1

er

décembre 2020).

13.

La cour d’appel l’a reconnu coupable de la seconde infraction d’outrage à policier dont il était accusé après lui avoir donné la possibilité de faire une déposition en audience publique concernant les faits reprochés (voir,

a contrario

,

Júlíus Þór Sigurþórsson

, précité, § 43). Elle a entendu des témoins, que le requérant a pu également interroger. Elle a accepté de verser au dossier les preuves produites par celui-ci, tout en réexaminant celles qui avaient été administrées en première instance. L’ensemble des preuves ont en outre fait l’objet d’un débat devant la juridiction d’appel (paragraphes 5, 7 et 8 ci-dessus). Par ailleurs, le requérant n’a pas sollicité de celle-ci l’administration d’autres preuves (paragraphe 6 ci

‑

dessus).

14.

La Cour constate que les circonstances de la présente cause diffèrent de celles de l’affaire

Nițulescu c. Roumanie

(n

o

16184/06, §§ 53-57, 22

septembre 2015), dans laquelle la requérante avait été condamnée par la Haute Cour de cassation et de justice pour corruption sur la base, d’une part, de témoignages que les juges de dernière instance n’avaient jamais entendus directement, et, d’autre part, d’un enregistrement de conversations qui avait été effectué par un témoin en privé et que les tribunaux n’avaient pas fait expertiser. En effet, en l’espèce, la condamnation du requérant a été prononcée sur la base des témoignages et des preuves écrites qui figuraient dans le dossier de fond, mais après que la cour d’appel eut visionné les enregistrements des conversations incriminant l’intéressé et entendu un témoin (paragraphe 5 ci

‑

dessus). Le requérant s’est aussi vu offrir la possibilité de fournir sa version des faits devant la juridiction qui l’a condamné (paragraphe 7 ci-dessus). Sa condamnation reposait donc sur un ensemble de preuves débattues par les parties, dont des témoignages que ladite juridiction a pu apprécier directement (

Ignat c. Roumanie

, n

o

17325/16, §§

47

‑

59, 9 novembre 2021).

15.

Enfin, les éléments que la cour d’appel de Bucarest a dû analyser afin de se prononcer sur la culpabilité du requérant n’avaient pas un caractère essentiellement factuel, la cour cherchant à établir si les expressions – au demeurant non contestées – proférées par le requérant à l’encontre du policier

A. pouvaient ou non juridiquement entrer dans le champ d’application des dispositions du droit pénal visées dans la procédure (paragraphe 9 ci-dessus, en rapport avec le paragraphe 3 ci

‑

dessus – voir,

a

contrario

,

Spînu c.

Roumanie

, n

o

32030/02, § 56, 29 avril 2008, et

Andreescu c. Roumanie

, n

o

19452/02, §§ 65-70, 8 juin 2010).

16.

À la lumière de l’ensemble de ces éléments, la Cour est d’avis que la condamnation du requérant dans la procédure en appel n’a pas méconnu le droit de celui-ci à un procès équitable.

17.

Le requérant a également soulevé d’autres griefs sous l’angle de l’article 6 de la Convention. La Cour constate, au vu de l’ensemble des éléments en sa possession, et pour autant que les faits litigieux relèvent de sa compétence, que lesdits griefs soit ne satisfont pas aux critères de recevabilité énoncés aux articles

34 et

35 de la Convention, soit

ne font apparaître aucune apparence de violation des droits et libertés consacrés par la Convention ou ses protocoles.

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée en application de l’article

35

§

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 19 décembre 2024.

Simeon Petrovski

Tim Eicke

Greffier adjoint

Président