CHONG CORONADO c. ANDORRE

Comunicat la 10 februarie 2016 SECȚIUNEA a treia Cerere nr 37368/15 Ernesto Emilio CHONG CORONADO contra celui din 29 iulie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Ernesto Emilio Chong Coronado, este un resortisant panamean născut în 1978 și rezident în Panama. Acesta este reprezentat în fața Curții de către A. Clavera Arizti, avocat la Escaldes Engordany. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: printr-o hotărâre implicită pronunțată la 2 aprilie 2014, Tribunalul de Corts l-a condamnat pe solicitant, împreună cu un alt acuzat, la o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru un delict de spălare de bani. În conformitate cu art. 247 și următoarele din Codul de procedură penală, referitor la hotărârile pronunțate în lipsă, reclamantul are la dispoziție un termen de 15 zile pentru a introduce o cale de atac în fața instanței judecătorești (recuurs daudiencia). La introducerea acestei căi de atac se solicită prezența fizică a condamnatului și constituie o condiție indispensabilă pentru a putea contesta hotărârea de condamnare. La 17 aprilie 2014, recurentul nu a comunicat această cale de atac. La 17 aprilie 2014, acesta sesizează direct Tribunalul de Corts cu privire la o cale de atac din cauza unei căi de atac. El pretindea că a fost condamnat fără suficiente dovezi care să demonstreze participarea sa la faptele în litigiu. Acțiunea a fost transmisă Tribunalului Superior de Justiție care, printr-o decizie din 16 mai 2014, a declarat inadmisibilă și a trimis dosarul la Tribunalul de Corts . El a menționat că hotărârea a precizat că reclamantul dispunea de posibilitatea de a introduce o cale de atac în culpă, calea care nu fusese exercitată în speță. La 3 iunie 2014, reclamantul a solicitat, pe de o parte, nulitatea deciziei din 16 mai 2014 și, pe de altă parte, inițierea unei proceduri de neconstituționalitate cu privire la articolele 196 alineatul (1) și 247 din Codul de procedură penală. Reclamantul a considerat că aceste dispoziții îi aduc atingere dreptului la acțiune, în măsura în care, fiind condamnat la închisoare, obligația de a se prezenta fizic în fața aceleiași instanțe care l-a condamnat ca condiție sine qua non pentru a contesta judecata a fost de neconceput; într-adevăr, era foarte probabil ca acesta să fie pus în detenție în caz de înfățișare în fața judecătorului, în așteptarea căii de atac. Reclamantul adăuga la acuzațiile sale faptul că legea nu permitea ca avocatul condamnatului să apară în locul său. La rândul său, co-condamnatul reclamantului a depus o cerere de nulitate a procedurii. La 16 iunie 2014, Tribunalul Superior de Justiție a decis să unească cele două cereri. La 26 iunie 2014, Tribunalul Superior de Justiție a respins cererile de nulitate. (...) dispozițiile contestate nu sunt contrare dreptului la acțiune, în măsura în care acțiunea în justiție în sine garantează că condamnatul va fi ascultat (...) și permite ca acesta să aducă toate dovezile pe care le consideră relevante atunci când are loc o nouă audiere publică (...). Odată ce hotărârea care rezultă din acțiunea în culpă va fi pronunțată, [condamnatul] va avea posibilitatea de a introduce o cale de atac în fața camerei penale a Tribunalului Suprem de Justiție. În plus, Tribunalul Suprem de Justiie a Expus că nu se putea pronuna cu privire la constituionalitatea articolului 247 în această etapă a procedurii și că această chestiune trebuia să fie invocată în cadrul unei căi de atac din culpă introduse de condamnai la instana de primă instană competentă. Invocând art. 10 (dreptul la un proces echitabil) din Constituție, recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o cale de atac d Prin hotărârea din 19 ianuarie 2015, Tribunalul Constituțional a respins recursul pe motivul că, contrar afirmațiilor reclamantului, plasarea sa în detenție în cazul în care ar fi comparat în fața justiției în cadrul unei acțiuni de încuviințare a unei căi de atac nu era sigură. Într-adevăr, art. 250 din Codul de procedură penală prevedea posibilitatea de a suspenda parțial sau total executarea hotărârii pronunțate in absenția atâta timp cât acțiunea de pronunțare nu era decisă. Tribunalul Constituțional se va opune jurisprudenței Curții de la Strasbourg invocată de reclamant (printre altele, Hotărârea Omar c. Franța Guérin c. Franța, din 29 iulie 1998, Recuperarea hotărârilor și a hotărârilor din 1998 V) și a considerat că aceasta nu era aplicabilă în cazul de față, în măsura în care, în cauzele examinate de instanța europeană, era vorba de proceduri referitoare la recursul în casare, în cursul cărora, prin natura în esență scrisă a acestui recurs, cerința prezenței condamnatului era greu de justificat. Acest lucru nu a fost cazul procedurii referitoare la acțiunea în instanță în fața Tribunalului de Corts care, ea, avea un caracter în principal oral și nu limita reclamantul să ridice argumente exclusiv juridice. În cele din urmă, în ceea ce privește întrebarea referitoare la cererea de neconstituționalitate formulată de reclamant în acțiunea sa din 3 aprilie 2003. În iunie 2014, Tribunalul Constituțional nrta quelle naielle a putut fi examinat în măsura în care acțiunea de apel interjudiciată de reclamant în fața Tribunalului Suprem de Justiție a fost declarată inadmisibilă. Într-adevăr, acest Tribunal n a fost competent numai pentru a decide cu privire la o acțiune de recurs introdusă după respingerea unei acțiuni în culpă. Întrucât acesta din urmă nu a fost formulat, recursul a lipsit de obiect și, prin urmare, nu a putut fi examinat. Dreptul intern relevant Codul de procedură penală art. 196 vor fi susceptibile de a fi contestate în apel Hotărârile (...) care nu vor fi pronunțate în mod implicit. (...)art. 247 Împotriva hotărârii pronunțate în mod implicit, condamnatul poate introduce o cale de atac în culpă, cu condiția ca următoarele cerințe să fie îndeplinite sau să fie localizate: fie că acțiunea este interjucată în termen de 15 zile de la predarea în propriile mâini a copiei hotărârii. În orice caz, acesta va trebui să îl informeze pe condamnat în mod implicit cu privire la dreptul său de a introduce o astfel de cale de atac. art. 250 Hotărârea implicită va fi executată în timpul examinării acțiunii da . Cu toate acestea, instanța poate acorda suspendarea totală sau parțială, având în vedere circumstanțele. În cazul în care reclamantul nu se prezintă în cadrul procesului oral, acesta va fi suspendat, iar hotărârea contestată va deveni definitivă fără a fi posibil să se introducă o cale de atac ulterioară. GRIEF Invochează art. 6 1 din convenție, reclamantul se plângea de o încălcare a dreptului său de acces la instanță, în măsura în care, pentru a contesta hotărârea care l-a condamnat în lipsă la cinci ani de închisoare, Codul de procedură penală impunea prezentarea sa personală în fața aceleiași instanțe la care a fost condamnat. Articolele 247-252 din Codul de procedură penală andorran sunt compatibile cu dreptul de acces la o instanță prevăzută la art. 6 alineatul (1) din convenție și, în special, cu cerințele privind condamnările implicite (a se vedea în special Da Luz Domingus Ferreira c. Belgia, nr. 50049/99, 24 mai 2007 și Poitrimol c. Franța, 23 noiembrie 1993, seria A n 277 Părțile sunt rugate să explice modul în care dispozițiile menționate în Codul de procedură penală sunt interpretate și aplicate de instanțele andorrane?

Communiquée le 10 février 2016

TROISIÈME SECTION

Requête n

o

37368/15

Ernesto Emilio CHONG CORONADO

contre l’Andorre

introduite le 29 juillet 2015

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Ernesto Emilio Chong Coronado, est un ressortissant panaméen né en 1978 et résidant à Panama. Il est représenté devant la Cour par M

e

A. Clavera Arizti, avocat à Escaldes

-

Engordany.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Par un jugement rendu par défaut le 2 avril 2014, le

Tribunal de Corts

condamna le requérant, conjointement avec un autre accusé, à une peine de cinq ans de prison pour un délit de blanchiment de capitaux.

Conformément à l’article 247 et suivants du code de procédure pénale, relatifs aux jugements rendus par défaut, le requérant disposait d’un délai de quinze jours pour introduire un recours d’audience (

recurs d’audiència

). L’introduction de ce recours exige la présence physique du condamné et constitue une condition indispensable pour pouvoir contester le jugement de condamnation.

Le requérant n’utilisa pas cette voie de recours. Le 17 avril 2014, il saisit directement le

Tribunal

de Corts

d’un recours d’appel. Il alléguait avoir été condamné sans preuves suffisantes qui démontreraient sa participation dans les faits litigieux.

Le recours fut transmis au Tribunal supérieur de justice qui, par une décision du 16 mai 2014, le déclara irrecevable et renvoya le dossier au

Tribunal de Corts

. Il nota que le jugement

a quo

précisait que le requérant disposait de la possibilité d’introduire un recours d’audience, voie qui n’avait pas été exercée en l’espèce.

Le 3 juin 2014, le requérant sollicita, d’une part, la nullité de la décision du 16 mai 2014 et, d’autre part, l’ouverture d’une procédure d’inconstitutionnalité à l’égard des articles 196 § 1 et 247 du code de procédure pénale. Le requérant considérait que ces dispositions portaient atteinte à son droit au recours, dans la mesure où, ayant été condamné à une peine de prison, l’exigence de se présenter physiquement devant le même tribunal qui l’a condamné comme condition

sine qua non

pour contester le jugement était démesurée. En effet, il était fort probable qu’il soit placé en détention en cas de comparution devant le juge, en attendant l’issue du recours. Le requérant ajoutait à ses allégations le fait que la loi ne permettait pas que l’avocat du condamné comparaisse à sa place.

Le co-condamné du requérant introduisit à son tour une demande de nullité de la procédure. Le 16 juin 2014, le Tribunal supérieur de justice décida de joindre les deux demandes.

Le 26 juin 2014, le Tribunal supérieur de justice rejeta les demandes de nullité. Il nota que

:

«

(...) les dispositions contestées ne sont pas contraires au droit au recours, dans la mesure où le recours d’audience lui-même garantit que le condamné sera entendu (...) et permet que celui-ci apporte l’ensemble des preuves qu’il estime pertinentes lors de la tenue d’une nouvelle audience publique (...). Une fois que l’arrêt résultant du recours d’audience sera rendu, [le condamné] aura la possibilité d’interjeter un recours d’appel devant la chambre pénale du Tribunal supérieur de justice.

»

En outre, le Tribunal supérieur de justice exposa qu’il ne pouvait pas se prononcer sur la constitutionnalité de l’article 247 à ce stade de la procédure et que cette question devait être soulevée dans le cadre d’un recours d’audience introduit par les condamnés devant la juridiction de première instance compétente.

Invoquant l’article 10 (droit à un procès équitable) de la Constitution, le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’

empara

. Par un arrêt du 19 janvier 2015, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours au motif que, contrairement aux allégations du requérant, son placement en détention au cas où il comparaitrait devant la justice dans le cadre d’un recours d’audience n’était pas certain. En effet, l’article 250 du code de procédure pénale prévoyait la possibilité de suspendre de façon partielle ou totale l’exécution du jugement rendu

in absentia

tant que le recours d’audience n’était pas décidé. Le Tribunal constitutionnel se référa à la jurisprudence de la Cour de Strasbourg invoquée par le requérant (entre autres, les arrêts

Omar c. France

et

Guérin c. France

, du 29 juillet 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

V) et considéra qu’elle n’était pas applicable au cas d’espèce dans la mesure où il s’agissait, dans les affaires examinées par la juridiction européenne, de procédures relatives au pourvoi en cassation, au cours desquelles, de par la nature essentiellement écrite de ce pourvoi, l’exigence de la présence du condamné était difficilement justifiable. Ce n’était pas le cas de la procédure liée au recours d’audience devant le

Tribunal de Corts

qui, elle, possédait un caractère principalement oral et ne limitait pas le requérant à soulever des arguments exclusivement juridiques.

S’agissant enfin de la question relative à la demande d’inconstitutionnalité introduite par le requérant dans son recours du 3

juin 2014, le Tribunal constitutionnel nota qu’elle n’avait pu être examinée dans la mesure où le recours d’appel interjeté par le requérant devant le Tribunal supérieur de justice avait été déclaré irrecevable. En effet, ce Tribunal n’était compétent que pour décider sur un recours d’appel introduit après le rejet d’un recours d’audience. Ce dernier n’ayant pas été formulé, l’appel manquait d’objet et ne pouvait par conséquent être examiné.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure pénale

Article

196

«

Seront susceptibles d’être contestés en appel

:

1.

Les arrêts (...) qui n’auront pas été rendus par défaut.

(...)

»

Article

247

«

Contre le jugement rendu par défaut, le condamné peut interjeter un recours d’audience, à condition que les exigences suivantes soient respectées

:

1.

Qu’il se présente ou soit localisé.

2.

Que le recours soit interjeté dans le délai de 15 jours à compter de la remise en mains propres de la copie du jugement.

Dans tous les cas, il conviendra d’informer le condamné par défaut de son droit à introduire un tel recours.

»

Article

250

«

Le jugement rendu par défaut sera exécuté pendant l’examen du recours d’audience.

Cependant, le tribunal peut en accorder la suspension totale ou partielle, eu égard aux circonstances.

»

Article

252

«

Si le requérant ne comparaît pas lors du procès oral, celui-ci sera suspendu et le jugement contesté deviendra définitif sans qu’il ne soit possible d’introduire un recours d’audience postérieurement.

»

GRIEF

Invoquant l’article 6

§

1 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte à son droit d’accès au tribunal, dans la mesure où, pour contester le jugement qui le condamna par défaut à cinq ans de prison, le code de procédure pénale exigeait sa comparution personnelle devant le même tribunal l’ayant condamné.

QUESTION AUX PARTIES

Les articles 247 à 252 du code de procédure pénale andorran sont-ils compatibles avec le droit d’accès à un tribunal prévu à l’article 6 § 1 de la Convention et en particulier aux exigences relatives aux condamnations par défaut (voir, en particulier

Da Luz Domingues Ferreira c.

Belgique

, n

o

50049/99, 24 mai 2007, et

Poitrimol c. France

, 23 novembre 1993, série

A n

o

277

‑

A)

? Les parties sont priées d’expliquer comment les dispositions citées du code de procédure pénale sont interprétées et appliquées par les juridictions andorranes ?