Comunicat la 12 februarie 2016 Prima secțiune Cerere nr 16474/11 Konstantinos NIKOLOUZOS împotriva Greciei introdusă la 10 martie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Konstantinos Nikolouzos, este un resortisant grec născut în 1940 și rezident în Ilion. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Patrick Verbist, avocat la Heist-op-den-Berg (Belgia). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 august 1980, reclamantul a devenit proprietarul unui teren de o suprafață de 1005,60 m2 pe care se află o casă veche, situat în orașul Thinalion din Corfu. Pe terenul în cauză exista o servitute de trecere ( δουλεία διόδου ) în favoarea terenului vecin care aparține în prezent E.G. și fiicei sale S.N. La 22 martie 1996, reclamantul a solicitat de la Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu un permis de construcție pe teritoriul său. Cu toate acestea, Hotărârea menționată nu a acordat dreptul la această cerere pentru motivul că stingerea serviciului constituia o condiție prealabilă pentru acordarea permisului. La 24 octombrie 1997, acesta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Corfu cu privire la o acțiune care, în principal, duce la încetarea servitutei și, în subsidiar, la deplasarea acesteia. La 25 septembrie 2001, Hotărârea menționată anterior a informat Hotărârea pentru mediu și amenajarea teritoriului Regiunii Insulelor Ionice că, având în vedere litispendența, trebuia să aștepte decizia definitivă înainte de acordarea autorizației solicitate. Comisia a exprimat, de asemenea, punctul de vedere potrivit căruia servitutea în cauză nu era susceptibilă să fie oprită în temeiul articolului 25 din Regulamentul general de construcție ( Reclamantul a introdus apoi o acțiune ierarhică împotriva acestui aviz în fața Secretariatului General al Regiunii Insulelor Ionice, susținând că servitutea trebuia considerată ca fiind stinsă, deoarece terenul părții adverse avea acces la un spațiu public din 1985, anul în care o stradă privată a devenit un drum public comun. La 28 decembrie 2001, Secretariatul General al Regiunii Insulelor Ionice a primit dreptul de a apela la reclamant pentru motivul că noțiunea de trecere unică nu mai exista atunci când terenul care beneficia de servitute avea acces la un spațiu public, indiferent de eventualele obstacole create de clădirile aflate pe acest teren la crearea trecerii. a avut acces la noua cale publică și, prin urmare, pasajul pentru care exista o servitute pe teren a reclamantului nu a fost unic. La 6 februarie 2003, Hotărârea de amenajare a teritoriului, de la 106/2003, care a permis efectuarea de lucrări pe partea de teren acoperită de servitutea de trecere. Reclamantul susține că a angajat anumite lucrări de construcție. Între timp, la 8 ianuarie 2003, Tribunalul de Primă Instană din Corfu a decis că rejudecarea d'E.G. pe teren a fost oprită în conformitate cu art. 1136 din Codul civil (judecarea nr. 1/2003). 40/2004 din 6 februarie 2004, instanța de apel a lui Corfu a infirmat sentința menționată anterior la apelul părții adverse. Ea a considerat că trecerea la beneficiul d.E.G. era unică, deoarece solul casei acesteia era situat la 1,07 metri sub nivelul căii comune și că casa fusese construită înainte de 1950 în funcție de servitute. : Fațada casei și intrarea ei se așezau pe marginea pasajului. Ea a precizat că, chiar și după crearea căii comune, dacă terenul d.E.G. ar fi obținut un front pe un spațiu public, el nu ar fi avut acces la acest spațiu, deoarece nu ar fi fost servit în același mod ca și prin servitutea de trecere în litigiu. La 5 mai 2004, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu a oprit lucrările ca urmare a publicării hotărârii menționate anterior. Aceasta a considerat, pe baza articolului 1136 din Codul civil, că servitutea de trecere continua să existe. La 21 iunie 2004, reclamantul s-a ocupat de ruperea împotriva hotărârii nr. 47/2004. Prin hotărârea nr. 408/2006 din 1 martie 2006, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță și a considerat, de asemenea, că servitutea de trecere în favoarea S.N.n. nu a fost oprită și că, prin urmare, revocarea permisului de construcție era obligatorie, în conformitate cu alineatele (1) și (2) din art. 25 din Regulamentul general de construcție. În urma acestei hotărâri și pe baza acesteia, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu a revocat permisul de construcție acordat reclamantului la 6 februarie 2003 (Decizia din 29 mai 2006). Reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii. La 30 martie 2007, recurentul sesizează judecătorul pentru pace d maiooros cu privire la o acțiune de eliminare a servitutei de trecere, în temeiul articolului 25 din Regulamentul general pentru construcții. Lanțul, stabilit inițial la 18 decembrie 2007, a fost amânat la 15 aprilie 2008, apoi la 21 octombrie 2008, 26 mai 2009, 14 decembrie 2010, 22 martie și 22 noiembrie 2011. La 27 octombrie 2008, Curtea de Justiie a Uniunii Europene a respins aciunea în anulare introdusă la 29 mai 2006 de către reclamant pe motiv că serviciul de urbanism era legat de fora de lucru judecată din hotărârea nr. 408/2006 a Curii de Casație (hotărârea nr. 210/2008). Prin Hotărârea nr. 2620/2010 din 9 august 2010, Consiliul de Stat, care fusese sesizat de reclamant, infirma la hotărârea nr. 210/2008 și a anulat decizia din 29 mai 2006. Consiliul de Stat a considerat că decizia unei instanțe civile privind stingerea unei detenții de trecere nu a avut un efect de lucru considerat față de autoritățile de dating și instanța administrativă în cazul în care acestea din urmă examinau dacă o detenție trebuia considerată ca fiind stinsă, în vederea acordării unui permis de construcție în conformitate cu art. 25 din Regulamentul general de construcție. Hotărârea instanței civile conform căreia trebuia menținută o servitute nu constituia un motiv pentru refuzul de a acorda un permis de construcție sau revocarea sa. La 29 octombrie 2010, reclamantul a adresat o cerere comitetului celor trei membri ai Consiliului depe teritoriul prin care a solicitat executarea hotărârii nr. 2620/2010 de către administrație. La 30 noiembrie 2010, S.N. sesizează Curtea Supremă Specială cu privire la o hotărâre care urmărește să ridice contradicția dintre hotărârea nr. 408/2006 a Curții de Casație și hotărârea nr. 2620/2010 a Consiliului de Justiție. Aceasta a solicitat Curții Supreme Speciale să afirme că interpretarea corectă a articolelor 1136 din Codul civil și 25 din Regulamentul general de construcție era cea dată de Curtea de Casație. Pe de altă parte, aceasta susținea că aceasta aparținea exclusiv instanțelor civile (în speță, instanței de pace d.O.) și nu administrației, de a decide cu privire la întrunirea condițiilor referitoare la stingerea unei infracțiuni. Prin hotărârea nr. 38/2011 din 9 iunie 2011, Curtea Supremă Specială a respins cererea S.N. ca inadmisibilă. În ceea ce privește primul motiv al cererii, Comisia a considerat că nu există nicio contradicție între cele două instanțe, deoarece acestea au interpretat dispoziții diferite privind aspecte diferite. În ceea ce privește al doilea motiv, aceasta a arătat că S.N contesta în realitate decizia Consiliului de Stat privind interpretarea articolului 25 din regulamentul general de construcție. La 15 septembrie 2011, primarul Corfu a prelungit retroactiv valabilitatea permisului de construcție n 106/2003, în scopul extinderii casei reclamantului, pentru perioada 29 mai 2006-5 februarie 2007. La 22 septembrie 2011, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu a prelungit și mai mult permisul menționat începând cu data respectivă și până la 29 mai 2012. La 26 octombrie 2011, în urma unei cereri din partea reclamantului, aceeași direcție a revocat un permis de construcție care fusese acordat S.N. în 1999, pe motiv că: a încălcat dispozițiile Codului de urbanism. În această privință, o hotărâre nr. 1675/2009 a Curții de Casație a concluzionat că acest permis fusese emis pe baza unor documente false. La 29 februarie 2012, printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul, judecătorul de pace d.Oros (care fusese sesizat de reclamant la 30 martie 2007) a numit un expert cu misiunea de a stabili limitele terenului reclamantului și al S.N., d mai precis dacă proprietatea acestuia din urmă avea acces la drumul comun și, în cazul în care ar fi fost necesare lucrări pentru a amenaja acest acces și care ar fi costul acestora. La 26 septembrie 2012, judecătorul pentru pace d a emis o hotărâre nr. 29/2012 prin care elimina servitutea de trecere sub rezerva plății de către reclamant a unei sume de 20 000 EUR ca compensație pentru a permite S.N. d. să efectueze lucrările necesare pentru a avea acces la calea comună. La 30 ianuarie 2013, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu a prelungit valabilitatea permisului nr. 106/2003 al reclamantului până la .29 mai 2016. La 19 iunie 2013, reclamantul a introdus o acțiune împotriva hotărârii nr. 29/2012 în fața Tribunalului de Primă Instanță din Corfu. El a solicitat ca compensația care trebuia plătită către S.N. să fie stabilită la 1 Prin hotărârea nr. 1487/2014 din 26 noiembrie 2014, Tribunalul de Primă Instanță din Corfu a considerat că servitutea de trecere în litigiu a fost oprită și a redus la 3 712,12 compensația care trebuia plătită de reclamant către S.N. În plus, aceasta a respins cererea acesteia din urmă. art. 1136 din Codul civil dispune de travaliu în cazul în care nu mai poate fi exercitat din motive de fapt sau de drept. La art. 25 din Regulamentul general de construcție (Legea nr. 1577/1985) prevede 1. Stabilirea de obligații care au drept consecință restrângerea posibilității de a construi sau de a extinde clădiri sau instalații, în conformitate cu dispozițiile Codului de urbanism, este interzisă. Nu este acoperită de această prohibiție servirea de trecere care constituie la nivel de acces la un spațiu public (...) servitutele care au fost stabilite până la publicarea prezentei legi nu împiedică emiterea unui permis de construcție, în conformitate cu dispozițiile în vigoare. Aceste servitute se elimină în conformitate cu procedura prevăzută în articolele următoare, în cazul în care a fost emis un permis de construire legală pentru a efectua lucrări asupra bunului legat de servitute care fac imposibilă, în întregime sau parțial, exercitarea servitutei. servitutea de trecere (...) nu este reglementată de prezentul alineat. (3) Beneficiarul servitutei care a fost stinsă are dreptul la o compensație. Determinarea sumei la care a fost acordat dreptul (...) este făcută de judecătorul de pace (...) GRIEFS invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge de executarea hotărârii nr. 2620/2010 a Consiliului de Stat și de obținerea unui permis de construire. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni efective pentru a se plânge de încălcările menționate anterior, în special din cauza competențelor limitate ale Comitetului celor trei membri ai Consiliului de . 2620/2010 al Consiliului din 2680/2010 al Consiliului din 26 mai 2013 privind organizarea teritoriului, la data de 38/2011 a Curții Supreme Speciale, la decizia din 30 ianuarie 2013 prin care Direcia pentru amenajarea teritoriului, lanului urbanism și mediului din prefectura Corfu a prelungit valabilitatea permisului nr. 106/2003, precum și la deciziile nr. 29/2012 ale judecătorului de pace și nr. 1487/2014 ale Tribunalului de Primă Instanță din Etta În sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, pretinsul refuz al administrației de a se conforma Deciziei nr. 2620/2010 a Consiliului de Stat aduce atingere dreptului reclamantului la o protecție judiciară efectivă a drepturilor sale cu caracter civil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție În sensul articolului 13 din Convenție, reclamantul are la dispoziție o acțiune efectivă, în sensul articolului 13 din Convenție, pentru a se plânge de omisiunea administrației de a executa ordinul? În această privință, părțile sunt invitate să indice dacă Comitetul celor trei membri ai Consiliului de Stat a examinat deja cererea din 29 octombrie 2010, prin care reclamantul îl invita pe acest organism să controleze dacă administrația intenționează să se conformeze hotărârii nr. 2620/2010. A existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, din cauza încetării lucrărilor în executarea permisului nr. 106/2003 din 5 mai 2004 și de revocare a permisului menționat la 29 mai 2006
Communiquée le 12 février 2016
Requête n
o
16474/11
Konstantinos NIKOLOUZOS
contre la Grèce
introduite le 10 March 2011
Le requérant, M. Konstantinos Nikolouzos, est un ressortissant grec né en 1940 et résidant à Ilion. Il est représenté devant la Cour par M
e
Patrick Verbist, avocat à Heist-op-den-Berg (Belgique).
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 5 août 1980, le requérant devint propriétaire d’un terrain d’une superficie de 1005,60 m² sur lequel se trouve une maison ancienne, sise dans la ville de Thinalion à Corfou. Sur le terrain en question existait une servitude de passage (
δουλεία διόδου
) en faveur du terrain voisin appartenant à l’époque à E.G. et actuellement à sa fille S.N.
Le 22 mars 1996, le requérant demanda auprès de la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou un permis de construire sur son terrain. Ladite Direction ne fit cependant pas droit à cette demande le permis au motif que l’extinction de la servitude constituait une condition préalable de l’octroi du permis.
Le 24 octobre 1997, il saisit le tribunal de première instance de Corfou d’une action tendant, à titre principal, à l’extinction de la servitude et, à titre subsidiaire, à son déplacement.
Le 25 septembre 2001, la Direction précitée informa la Direction de l’environnement et de l’aménagement du territoire de la Région des îles ioniennes que, compte tenu de la litispendance, elle devait attendre la décision judiciaire définitive avant d’accorder le permis demandé. Elle exprima aussi l’avis que la servitude litigieuse n’était pas susceptible d’être éteinte en application de l’article 25 du règlement général de construction (
Γενικός Οικοδομικός Κανονισμός
) car il n’existait au sens de cet article, un autre passage pour le terrain de la partie adverse. Le requérant introduisit alors un recours hiérarchique contre cet avis devant le Secrétariat général de la Région des îles ioniennes en soutenant que la servitude devait être considérée comme éteinte car le terrain de la partie adverse avait accès à un espace public depuis 1985, année pendant laquelle une rue privée attenante était devenue une voie publique communale.
Le 28 décembre 2001, le Secrétariat général de la Région des îles ioniennes fit droit au recours du requérant au motif que la notion de passage unique n’existait plus lorsque le terrain bénéficiant de la servitude avait accès à un espace public, indépendamment des obstacles éventuels formés par les bâtiments sis sur ce terrain à la création du passage. Il conclut que le terrain d’E.G. avait accès à la nouvelle voie publique et que donc le passage pour lequel il existait une servitude sur le terrain du requérant n’était pas unique.
Le 6 février 2003, la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou accorda au requérant le permis de construire n
o
106/2003, lequel l’autorisait à effectuer des travaux sur la partie du terrain couverte par la servitude de passage. Le requérant prétend qu’il engagea certains travaux de construction.
Entretemps, le 8 janvier 2003, le tribunal de première instance de Corfou avait décidé que la servitude d’E.G. sur le terrain du requérant avait été éteinte en application de l’article 1136 du code civil (jugement n
o
1/2003).
Par un arrêt n
o
47/2004 du 6 février 2004, la cour d’appel de Corfou infirma le jugement précité sur appel de la partie adverse. Elle considéra que le passage au bénéfice d’E.G. était unique car le sol de la maison de celle-ci était situé à 1,07 mètres au-dessous du niveau de la voie communale et que la maison avait été construite avant 1950 en fonction de la servitude
: la façade de la maison et son entrée se situaient sur le côté du passage. Elle précisa que même après la création de la voie communale, si le terrain d’E.G. avait obtenu un front sur un espace public, il n’avait pas d’accès à cet espace car il n’était pas servi de la même manière que par la servitude de passage litigieuse.
Le 5 mai 2004, la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou arrêta les travaux suite à la publication de l’arrêt précité. Elle considéra, sur le fondement de l’article 1136 du code civil, que la servitude de passage continuait à exister.
Le 21 juin 2004, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt n
o
47/2004.
Par un arrêt n
o
408/2006 du 1
er
mars 2006, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel. Elle considéra aussi que la servitude de passage en faveur de S.N. n’avait pas été éteinte et que, par conséquent, la révocation du permis de construire était obligatoire, conformément aux paragraphes 1 et
2 de l’article 25 du règlement général de construction.
À la suite de cet arrêt, et en se fondant sur celui-ci, la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou révoqua le permis de construire qu’elle avait accordé au requérant le 6 février 2003 (décision du 29 mai 2006). Le requérant introduisit un recours en annulation contre cette décision.
Le 30 mars 2007, le requérant saisit le juge de paix d’Oros d’une action tendant à la suppression de la servitude de passage, sur le fondement de l’article 25 du règlement général de construction. L’audience, initialement fixée au 18 décembre 2007, fut ajournée au 15 avril 2008, puis aux 21
octobre 2008, 26 mai 2009, 14 décembre 2010, 22 mars et 22
novembre 2011.
Le 27 octobre 2008, la cour d’appel administrative d’Ioannina rejeta le recours en annulation introduit le 29 mai 2006 par le requérant au motif que le service d’urbanisme était lié par la force de chose jugée de l’arrêt n
o
408/2006 de la Cour de cassation (arrêt n
o
210/2008).
Par un arrêt n
o
2620/2010 du 9 août 2010, le Conseil d’Etat, qui avait été saisi par le requérant, infirma l’arrêt n
o
210/2008 et annula la décision du 29
mai 2006. Il conclut que la révocation du permis de construire du requérant n’était pas légale.
Le Conseil d’Etat considéra que la décision d’une juridiction civile concernant l’extinction d’une servitude de passage n’avait pas d’effet de chose jugée vis-à-vis des autorités d’urbanisme et la cour d’appel administrative lorsque celles-ci examinaient si une servitude devait être considérée comme éteinte, en vue d’octroyer un permis de construire conformément à l’article 25 du règlement général de construction. La décision de la juridiction civile selon laquelle une servitude devait être maintenue ne constituait pas un motif justifiant le refus d’octroyer un permis de construire ou sa révocation.
Le 29 octobre 2010, le requérant déposa une requête auprès du comité des trois membres du Conseil d’Etat par laquelle il réclamait l’exécution de l’arrêt n
o
2620/2010 par l’administration.
Le 30 novembre 2010, S.N. saisit la Cour suprême spéciale d’une requête tendant à faire lever la contradiction entre l’arrêt n
o
408/2006 de la Cour de cassation et l’arrêt n
o
2620/2010 du Conseil d’Etat. Elle invitait la Cour suprême spéciale à dire que la bonne interprétation des articles 1136 du code civil et 25 du règlement général de construction était celle donnée par la Cour de cassation. D’autre part, elle soutenait qu’il appartenait exclusivement aux juridictions civiles (en l’occurrence au juge de paix d’Oros), et non à l’administration, de décider quant à la réunion des conditions relatives à l’extinction d’une servitude.
Par un arrêt n
o
38/2011 du 9 juin 2011, la Cour suprême spéciale rejeta la requête de S.N. comme irrecevable. Concernant le premier moyen de la requête, elle considéra qu’il n’y avait pas contradiction entre les deux juridictions car celles-ci avaient interprété des dispositions différentes concernant des questions différentes. Quant au deuxième moyen, elle releva que S.N contestait en réalité la décision du Conseil d’Etat relative à l’interprétation de l’article 25 du règlement général de construction.
Le 15 septembre 2011, le maire de Corfou prolongea rétroactivement la validité du permis de construire n
o
106/2003, aux fins de l’extension de la maison du requérant, pour la période du 29 mai 2006 au 5 février 2007. Le 22 septembre 2011, la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou prolongea encore ledit permis à partir de cette date et jusqu’au 29 mai 2012.
Le 26 octobre 2011, suite à une demande du requérant, la même Direction révoqua un permis de construire qui avait été accordée à S.N. en 1999, au motif qu’il l’avait été en violation des dispositions du code de l’urbanisme. À cet égard, un arrêt n
o
1675/2009 de la Cour de cassation avait conclu que ce permis avait été émis sur la base de faux documents.
Le 29 février 2012, par un jugement avant dire droit, le juge de paix d’Oros (qui avait été saisi par le requérant le 30 mars 2007) nomma un expert avec pour mission de déterminer les limites des terrains du requérant et de S.N., d’examiner si la propriété de cette dernière avait accès à la voie communale et, dans l’affirmative, s’il fallait effectuer des travaux pour aménager cet accès et quel en serait leur coût.
Le 26 septembre 2012, le juge de paix d’Oros rendit un jugement n
o
29/2012 par lequel il supprimait la servitude de passage sous condition de paiement par le requérant d’une somme de 20
000 euros à titre de compensation afin de permettre à S.N. d’effectuer les travaux nécessaires pour avoir accès à la voie communale.
Le 30 janvier 2013, la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou prolongea la validité du permis n
o
106/2003 du requérant jusqu’au 29 mai 2016.
Le 19 juin 2013, le requérant interjeta appel contre le jugement n
o
29/2012 devant le tribunal de première instance de Corfou. Il demandait que la compensation à verser à S.N. soit fixée à 1
000 euros. S.N. forma également un appel contre ce jugement.
Par un arrêt n
o
1487/2014 du 26 novembre 2014, le tribunal de première instance de Corfou considéra que la servitude de passage litigieuse était éteinte et réduisit à 3
712,12 la compensation devant être versée par le requérant à S.N. En outre, elle rejeta l’appel de cette dernière.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 1136 du code civil dispose
:
«
La servitude s’éteint lorsqu’elle ne peut plus être exercée pour des raisons de fait ou de droit.
»
L’article 25 du règlement général de construction (loi n
o
1577/1985) prévoit
:
«
1.L’établissement des servitudes qui ont pour conséquence de restreindre la possibilité de construire ou d’étendre de bâtiments ou d’installations, conformément aux dispositions du code de l’urbanisme, est prohibée. N’est pas couverte par cette prohibition la servitude de passage qui constitue l’unique accès à un espace public (...)
2.Les servitudes qui ont été établies jusqu’à la publication de la présente loi n’empêchent pas l’émission d’un permis de construire, conformément aux dispositions en vigueur. Ces servitudes sont supprimées conformément à la procédure prévue aux articles suivants, si un permis de construire légal a été émis en vue d’effectuer des travaux sur le bien grevé par la servitude qui rendent impossible, totalement ou partiellement, l’exercice de la servitude. La servitude de passage (...) n’est pas couverte par le présent paragraphe.
3.Le bénéficiaire de la servitude qui a été éteinte a droit à une compensation. La détermination du montant de l’indemnité (...) est faite par le juge de paix (...)
»
Invoquant les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, le requérant se plaint de l’inexécution de l’arrêt n
o
2620/2010 du Conseil d’Etat et de l’impossibilité d’obtenir un permis de construire.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des violations susmentionnées, notamment en raison des pouvoirs limités du comité des trois membres du Conseil d’Etat.
1.
Le requérant peut-il encore se prétendre «
victime
» au sens de l’article
35 §1 de la Convention, eu égard à l’arrêt n
o
2620/2010 du Conseil d’Etat, à l’arrêt n
o
38/2011 de la Cour suprême spéciale, à la décision du 30
janvier 2013 par laquelle la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou a prolongé la validité du permis n
o
106/2003, ainsi qu’aux décisions n
o
29/2012 du juge de paix et n
o
1487/2014 du tribunal de première instance d’Athènes
?
2.
Le prétendu refus de l’administration de se conformer à la décision n
o
2620/2010 du Conseil d’Etat porte-t-il atteinte au droit du requérant à une protection judiciaire effective de ses droits de caractère civil, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention
?
3.Dans l’affirmative, le requérant a-t-il à sa disposition un recours effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, pour se plaindre de l’omission de l’administration d’exécuter l’arrêt susmentionné ? À cet égard, les parties sont invitées à indiquer si le comité des trois membres du Conseil d’Etat a déjà examiné la demande du 29 octobre 2010, par laquelle le requérant invitait cet organe à contrôler si l’administration entendait se conformer à l’arrêt n
o
2620/2010.
4.
Y a-t-il eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, en raison de l’arrêt des travaux en exécution du permis n
o
106/2003 du 5 mai 2004 et de la révocation dudit permis le 29 mai 2006
?