NIKOLOUZOS c. GRÈCE

NIKOLOUZOS c. GRÈCE (CtEDO, 2017)

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 16474/11 Konstantinos NIKOLOUZOS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se înscrie la 11 iulie 2017 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Ksenija Turković, Tim Eicke, judecători, și Renata Degener, adjunctă secțiunii, având în vedere cererea formulată la 10 martie 2011, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Konstantinos Nikolouzos, este un resortisant grec născut în 1940 și rezident în Ilion (Atena). El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul P. Verbist, avocat la Heist Op Den Berg (Belgia). a fost reprezentat de delegații agentului său, dl Charitaki, consilier în Consiliul juridic al statului, și dl S. Papaioannou, auditor în Consiliul juridic al statului. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 august 1980, reclamantul a devenit proprietar al unui teren cu o suprafață de 1005,60 m2 pe care se află o casă veche, în orașul Thinalion, în Corfu. Pe terenul în cauză exista o servitute de trecere (δουλεία διόδου ) în beneficiul terenului vecin. La momentul respectiv, terenul respectiv aparținea E.G. El este proprietatea, începând cu 20 iunie 1990, a fiicei lui E.G., S.N. La 22 martie 1996, reclamantul a solicitat pe lângă Hotărârea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și mediu a prefecturii Corfu ( Un permis de construcție pe terenul său, care și-a respins cererea pe motiv că stingerea servitutei de către terenul în cauză constituia o condiție prealabilă pentru acordarea permisului. La 24 octombrie 1997, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Corfu cu privire la o acțiune care, în principal, intenționează să înceteze servitutea și, în subsidiar, la deplasarea acesteia. La 25 septembrie 2001, Hotărârea menționată anterior a informat Hotărârea pentru mediu și amenajarea teritoriului Insulelor Ionice că, având în vedere litispendența, trebuia să aștepte decizia definitivă înainte de acordarea autorizației solicitate. De asemenea, aceasta a exprimat opinia potrivit căreia servitutea în cauză nu era susceptibilă să fie oprită în temeiul articolului 25 din Regulamentul general al construcțiilor ( ) deoarece, în sensul articolului menționat anterior, reclamantul nu a formulat o acțiune împotriva acestui aviz în fața Secretariatului General al Regiunii Insulelor Ionice. ; a susținut că servitutea trebuia considerată ca fiind stinsă, deoarece terenul părții adverse avea acces la un spațiu public din 1985, când o stradă privată aflată în apropierea terenului respectiv a devenit un drum public comun. La 28 decembrie 2001, Secretariatul General al Regiunii Insulelor Ionice a primit dreptul de a apela la solicitant pentru motivul că noțiunea de trecere unică nu mai exista atunci când terenul care beneficia de servitute avea acces la un spațiu public, indiferent de eventualele obstacole create de clădirile aflate pe acest teren la crearea trecerii. a avut acces la noua cale publică și, prin urmare, pasajul pentru care exista o servitute pe teren a reclamantului nu a fost unic. La 6 februarie 2003, Direcia de amenajare a teritoriului Corfu a aprobat reclamantului permisul de construire n 106/2003, care permitea să se efectueze lucrări pe partea de teren acoperită de servitutea de trecere. În urma acestei decizii, reclamantul declară că a inițiat lucrări de construcție. 10. Între timp, la 8 ianuarie 2003, Tribunalul de Primă Instanță din Corfu a decis că servitutea S.N. pe teren a fost oprită în temeiul articolului 1136 din Codul civil (judecata nr. 1/2003). 11. La apelul pârâtului, prin hotărârea nr. 47/2004 a Februarie 2004, instanța de apel a lui Corfu infirmă judecata menționată anterior. Ea a considerat că trecerea la beneficiul S.N. era unică, deoarece solul casei acesteia era situat la 1,07 m sub nivelul căii comune și că casa, construită înainte de 1950, fusese construită în funcție de servitute. : Fațada casei și intrarea acesteia erau situate în partea opusă a pasajului. Ea a precizat că, chiar și după crearea căii comune din terenul S.N., aceasta din urmă nu avea acces la un spațiu public, deoarece nu beneficia de acest acces în același mod ca și prin intermediul servitutei de trecere în litigiu. 12. La 5 mai 2004, în urma publicării hotărârii menționate anterior, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a încheiat lucrările de construcție întreprinse de solicitant. În temeiul articolului 1136 din Codul civil, aceasta a considerat că servirea de trecere încă exista. 13. La 21 iunie 2004, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii nr. 4/2004. 14. Prin hotărârea nr. 408/2006 din 1 martie 2006, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. În acest scop, aceasta se află sub aspectul articolului 1136 din Codul civil și nu sub cel al articolului 25 din Regulamentul general al construcției, care, în opinia sa, nu se referă la obligațiile de trecere stabilite înainte de intrarea în vigoare a acestui regulament, în 1985. Aceasta a considerat că servitutea de trecere în favoarea S.N.n. nu a fost oprită și că, prin urmare, revocarea permisului de construcție acordat reclamantului era obligatorie. În urma acestei hotărâri și pe baza acesteia, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a revocat permisul de construcție pe care îl acordase reclamantului la 6 februarie 2003 (Decizia din 29 mai 2006). La 18 septembrie 2006, reclamantul a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei decizii în fața instanței administrative din Ioannina. 16. La 30 martie 2007, recurentul sesizează judecătorul pentru pace d maiooros cu privire la o acțiune de eliminare a servitutei de trecere, în temeiul articolului 25 din Regulamentul general privind construcțiile. Lanțul, stabilit inițial la 18 decembrie 2007, a fost amânat la 15 aprilie 2008, apoi la 21 octombrie 2008, 26 mai 2009, 14 decembrie 2010, 22 martie și noiembrie 2011. La 27 octombrie 2008, Tribunalul nr. 210/2008 a considerat că revocarea permisului de construcție era legală și a respins recursul în anulare introdus la 18 septembrie 2006 de către reclamant pe motiv că serviciul de la 408/2006 al Curții de Casație. Aceasta a subliniat că hotărârea instanțelor civile conform căreia nu se stingea detenția, întrucât aceasta constituia trecerea în mod direct către o cale publică era obligatorie pentru administrație și că aceasta avea obligația de a revoca permisul acordat reclamantului. 18. Prin hotărârea nr. 2620/2010 din 9 august 2010, Consiliul de Stat, care fusese sesizat de solicitant, infirmat la Tribunalul nr. 210/2008 și a anulat decizia din mai 2006. În primul rând, Consiliul de Stat a subliniat că art. 25 din Regulamentul general al construcțiilor interzicea în prezent stabilirea de obligații care implicau restricții la construcții sau la extinderea clădirilor și a instalațiilor și constituiau un anacronism în materie de urbanism. Acesta a reamintit că, pentru servitutele stabilite înainte de publicarea regulamentului general al construcției din 1985, art. 25 din regulamentul menționat anterior prevedea ca acestea să fie oprite în conformitate cu o procedură care conține condiții formale și substanțiale diferite de cele prevăzute la art. 1136 din Codul civil. El a indicat în special că art. 25 menționat anterior prevedea ca aceste obligații să fie oprite în cazul în care un permis de construcție era acordat pentru lucrări care au fost efectuate în mod imposibil. În momentul eliberării permisului, serviciul de urbanism examina dacă servirea ar trebui păstrată deoarece permitea accesul pe scară largă al terenului sau al clădirii la calea publică. Decizia serviciului de urbanism în această privință s-a bazat pe criterii tehnice și putea fi expresă sau chiar tacită, cum ar fi acordarea unui permis de construcție. 20. Consiliul de Stat a considerat că decizia unei instanțe civile privind stingerea unei detenții de trecere era de competența autorității de a considera lucrul legat de serviciul de urbanism și de instanța administrativă în cazul în care acestea examinau dacă o servitute trebuia considerată ca fiind stinsă în vederea acordării unui permis de construcție în conformitate cu art. 25 din Regulamentul general al construcției. El a indicat că decizia instanței civile conform căreia ar trebui menținută o servitute nu constituie un motiv pentru refuzul de a acorda un permis de construcție sau revocarea sa. 21. Având în vedere faptele din speță, Consiliul de Stat a considerat că hotărârea nr. 408/2006 al Curții de Casație a examinat numai dacă au fost respectate condițiile prevăzute în art. 1136 din Codul civil privind stingerea servitutei. În hotărârea menționată anterior, Curtea de Casație nu era deloc pronunțată cu privire la problema dispariției servitutei în litigiu pe baza articolului 25 din Regulamentul general al construcției, aspect care nu fusese adus niciodată în fața instanțelor civile. Consiliul de Stat a precizat, de asemenea, că, într-un raport de expertiză prezentat de solicitant serviciului de urbanism, s-a afirmat că servitutea de trecere în litigiu era eliminată de efectul articolului 25 menționat anterior, deoarece bunul S.N. avea acum o fațadă care dădea spre drumul comun pe care putea fi montată o ușă. Prin acordarea permisului de construcție reclamantului, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a recunoscut, de asemenea, în mod tacit că servitutea a fost eliminată deoarece accesul la bunul de S.N. la calea comună era posibil din punct de vedere tehnic, iar această decizie nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare din partea S.N. Prin urmare, decizia Direciei pentru amenajarea teritoriului Corfu, care revocase permisul acordat reclamantului pe motiv că aceasta era obligată prin hotărârea Curții de Casație nu era legală, aceasta fiind pronunțată cu privire la o chestiune de natură diferită. 22. La 29 octombrie 2010, reclamantul a adresat o cerere comitetului a trei membri ai Consiliului de Stat prin care a solicitat executarea hotărârii nr. 2620/2010 de către administrația publică. Comitetul a hotărât la 24 noiembrie 2011. printr-o decizie din 25 aprilie 2012, certificată în conformitate cu 22 octombrie 2012, comitetul a constatat că administrația este conformă cu hotărârea nr. 2620/2010 a Consiliului de Stat. Prin decizia sa din 15 septembrie 2011, care constituia un act administrativ executoriu, primarul Corfu a aprobat prelungirea valabilității permisului de construcție din 6 februarie 2003, ceea ce permitea reclamantului să continue și să finalizeze lucrările menționate în acest permis, care fuseseră întrerupte. Pe de altă parte, comitetul consideră că nu era necesar să acorde o despăgubire cu titlu de sancțiune, aceasta fiind prevăzută numai în cazul refuzului de a se conforma unei hotărâri judecătorești. 23. Între timp, la 30 noiembrie 2010, S.N. a sesizat Curtea Supremă Specială cu privire la o cerere prin care solicita eliminarea contradicției existente între hotărârea nr. 408/2006 al Curții de Casație și la Tribunalul nr. 2620/2010 al Consiliului de Stat. Aceasta a solicitat Curții Supreme Speciale să declare că buna interpretare a articolelor 1136 din Codul civil și 25 din Regulamentul general al construcției era cea dată de Curtea de Casație. Pe de altă parte, aceasta susținea că aceasta aparținea exclusiv instanțelor civile (și, în acest caz, instanței pentru pace din Oros) și nu administrației de a decide care erau condițiile necesare pentru stingerea unei infracțiuni. 24. printr-o hotărâre nr. 38/2011 din 9 iunie 2011, Curtea Supremă specială respingea cererea S.N. pentru inadmisibilitate. În ceea ce privește primul motiv al cererii, Comisia a considerat că Õil n Õy nu era o contradicție între hotărârile pronunțate de cele două instanțe în cauză, deoarece acestea interpretaseseră dispoziții diferite privind aspecte diferite. În ceea ce privește al doilea motiv, aceasta observase că S.N. În realitate, contesta decizia Consiliului de Stat privind interpretarea articolului 25 din Regulamentul general privind construcțiile. 25. La 15 septembrie 2011, primarul Corfu, la propunerea Consiliului de amenajare a teritoriului, a habitatului și a mediului din Corfu, adoptată la 11 iulie 2011, a prelungit retroactiv September 2011, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a prelungit din nou valabilitatea permisului până la 29 mai 2012. La 29 februarie 2012, printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul, judecătorul pentru pace d.Oros (care fusese sesizat de reclamant la 30 martie 2007) a numit un expert care avea misiunea de a stabili limitele terenului reclamantului și al S.N., d mai exact dacă proprietatea acestuia din urmă are acces la căile comune și, în . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27. La 26 septembrie 2012, judecătorul de pace d La 3 mai 2012, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a revizuit, la cererea reclamantului, permisul de construcție nr. 106/2003 care i-a fost acordat. 29. La 30 ianuarie 2013, Comisia a solicitat reclamantului o nouă revizuire a permisului menționat anterior și a prelungit valabilitatea acestuia până în mai 2016. Este revizuit permisul de a construi în ceea ce privește planul topografic, studiul arhitectural, schimbarea de la inginer responsabil cu supravegherea și reglementarea unei părți a șantierului existent. L mai (..) este desemnat ca fiind noul inginer responsabil cu supravegherea și permisul este valabil până în mai 2016. 30. La 19 iunie 2013, reclamantul a formulat un apel împotriva hotărârii nr. 29/2012 în fața Tribunalului de Primă Instanță din Corfu și a solicitat ca compensația care trebuia plătită S.N. să fie stabilită la 1 000 EUR. S.N. a formulat, de asemenea, un apel împotriva hotărârii menționate anterior. 31. Prin hotărârea nr. 1487/2014 din 26 noiembrie 2014, Tribunalul de Primă Instanță din Corfu a considerat că servitutea de trecere în litigiu era oprită, a redus la 3 712,12 EUR compensația care urma să fie plătită de solicitant către S.N. și a respins cererea formulată de aceasta din urmă. Dreptul și practica internă relevantă [la art. 1136 din Codul civil] prevede următoarele: În cazul în care nu se mai poate exercita din motive de fapt sau de drept, aceasta nu mai poate fi exercitată. Õ La art. 25 din Regulamentul general privind construcțiile (Legea nr. 1577/1985) prevede că: (1) Stabilirea de obligații care au drept consecință restricționarea posibilității de a construi sau de a extinde clădiri sau instalații, în conformitate cu dispozițiile Codului de urbanism, este interzisă. Loialitatea de trecere care constituie la nivel de acces la un spațiu public nu este vizată de această prohibiție (...). servitutele care au fost stabilite până la publicarea prezentei legi nu împiedică emiterea unui permis de construcție, în conformitate cu dispozițiile în vigoare. Aceste obligații se elimină în conformitate cu procedura prevăzută în articolele următoare, în cazul în care un permis de construcție legal a fost emis pentru a efectua lucrări asupra bunului legat de o servitute care face imposibilă, în întregime sau parțial, exercitarea obligației menționate. Prezentul alineat nu se aplică servitutei de trecere (...). (3) Beneficiarul servitutei care a fost stinsă are dreptul la o indemnizație. Determinarea sumei la care se face plata... este făcută de judecătorul păcii (...). servitutea este stinsă prin depunerea la depozitul de depozite și consemnări. Lucrările pe care laon nu le putea efectua ca urmare a existenței servitutei sunt autorizate, în conformitate cu termenii permisului de construcție, de la stingerea servitutei. GRIFS 34. Invocând art. 6 alin. (1) și (13) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de executarea hotărârii nr. 2620/2010 a Consiliului de Stat și de la p o zi ț i e pentru el să obțină un permis de construcție într-un termen rezonabil. Guvernul excită din lipsa de putere acordată avocatului său de către reclamant. Acesta indică faptul că atât formularul de cerere, cât și puterea landantă sunt întocmite în numele Periklis Nikolouzos. 36. Reclamantul declară că, din greșeală, se menționează numai numele tatălui său, Periklis, și nu al lui, Konstantinos. El asigură că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea a primit rejudecare din partea reclamantului. Aceasta constată că, în scrisoarea sa din 10 martie 2011 adresată Curții, avocatul reclamantului, P. Verbist, a precizat următoarele: În plus, aceasta arată că o copie a cărții de identitate a reclamantului a fost anexată ca parte a dosarului în momentul introducerii cererii și că toate comunicările cu Curtea indică numele reclamantului. 38. În aceste condiții, Curtea nu are nici un motiv să se îndoiască că cererea care i-a fost prezentată rezultă dintr-un exercițiu autentic și valabil de către solicitant a dreptului individual de recurs recunoscut prin art. 34 din Convenție și că la .. ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Reclamantul se plânge, pe de o parte, de refuzul administrației de a-i acorda un permis de construire pe proprietatea sa, care era legat de o detenție de trecere în beneficiul proprietății vecine și, pe de altă parte, de obligația administrației de a se conforma unei hotărâri a Consiliului de Stat care pronunțase la data de revocare a permisului de construcție pronunțat de către administrație. De asemenea, se plânge de absența unei căi de atac eficiente pentru a se plânge de încălcările menționate anterior. În acest sens, el invocă art. 6 și 13 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Aceste dispoziții sunt astfel formulate în părțile lor relevante în speță art. 6 alin. (1) din Convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. art. 1 din Protocolul nr 1 la convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește interdicția sa în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 deoarece nu ar fi introdus o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil. De asemenea, susține că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima încălcării convenției pe care a denunțat-o. 41. În primul rând, reclamantul susține că, la data sesizării Curții, avea calitatea de victimă și că nu a pierdut de atunci. Dacă hotărârea Consiliului de Stat ar fi anulat revocarea permisului, acesta ar fi expirat deja și nu ar mai fi fost valabil. El consideră că administrația avea apoi datoria de a se asigura că acesta obține un nou permis în cel mai scurt timp, cu scopul de a elimina servirea de către judecătorul păcii și de a pune în aplicare lucrările de construcție. În al doilea rând, reclamantul susține că nicio hotărâre judecătorească care îl privește nu conținea o recunoaștere explicită sau, în esență, o astfel de încălcare. Curtea nu consideră că trebuie să se pronunțe cu privire la excepțiile ridicate de guvern înainte de a lua în considerare dacă obiecțiunile reclamantului cad sub noul criteriu de admisibilitate adăugat la art. 35 din convenție prin Protocolul nr. 14 care a intrat în vigoare la 1 iunie 2010. Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în temeiul articolului 34 atunci când consideră (...) că reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, cu excepția cazului în care respectarea drepturilor omului garantate de convenție și a protocoalelor sale necesită o examinare a cererii pe fond și cu condiția să nu se respingă, din acest motiv, nicio cauză care nu a fost examinată în mod corespunzător de o instanță internă. 43. , noua condiție de admisibilitate face trimitere la ideea că încălcarea unui drept, indiferent de realitatea sa din punct de vedere strict juridic, trebuie să atingă un prag minim de gravitate pentru a justifica o examinare de către o instanță internațională Adrian Mihai Ionescu c. România (dec.), n 36659/04, 1 iunie 2010 Korolev c. Rusia (dec.), nr 25551/05, 1 iulie 2010 Mura c. Polonia (dec.), 42442/08, § 20, 2 iunie 2016 și C.P. c. Regatul Unit, n 300/11, 6 septembrie 2016. Curtea va examina din oficiu dacă (a) reclamantul a suferit un prejudiciu important; (b) respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale necesită o examinare a cererii pe fond și (c) cauza a fost examinată în mod corespunzător de o instanță internă (Zwinkels c. Țările de Jos (dec.), 16593/10, 9 octombrie 2012).În ceea ce privește întrebarea dacă reclamantul a suferit un prejudiciu important 44. În speță, Curtea constată că, prin hotărârea nr. 2620/2010, Consiliul de Stat a anulat revocarea permisului de construcție al reclamantului. Aceasta subliniază că întrebarea care rămânea nesoluționată era dacă perioada de revocare ar trebui luată în considerare pentru prelungirea permisului, care a expirat între timp. Comisia constată că această chestiune a făcut obiectul acțiunii reclamantului în fața comitetului a trei membri ai Consiliului de Stat și că, printr-o decizie din 25 aprilie 2012, comitetul respectiv a constatat că administrația s Comisia observă, în special, că, prin decizia sa din 15 septembrie 2011, care constituia un act administrativ executoriu, primarul Corfu a aprobat prelungirea retroactivă a valabilității permisului de construcție pentru perioada cuprinsă între 29 mai 2006 și 5 februarie 2007. Comisia observă că, ulterior, la 22 septembrie 2011, Hotărârea pentru amenajarea teritoriului Corfu a prelungit valabilitatea permisului la 29 mai 2012 și că, la 30 ianuarie 2013, aceeași direcție a prelungit din nou, la cererea reclamantului, valabilitatea permisului până la 29 mai 2016. 45. Prin urmare, în opinia Curții, începând cu septembrie, 2011. Prelungirile de valabilitate a permisului menționat anterior au fost de natură să permită reclamantului să continue și să finalizeze, dacă dorește, lucrările menționate în permisul nr. 106/2003 care au fost întrerupte la 5 mai 2004 (punctul 11 de mai sus). 2620/2010, Consiliul de Stat a considerat că servitutea era stinsă prin acordarea permisului de construcție și sub rezerva stabilirii de către instanța de pace a dreptului de a presta despăgubiri în favoarea beneficiarului servitutei și depunerii unei astfel de despăgubiri către fondul de depozite și consemnări. 46. Pe de altă parte, Comisia consideră că hotărârile pronunțate de judecătorul de pace al d.O.S. și de Tribunalul de Primă Instanță al Corfu elimină servitutea de care beneficia S.N. și reduce la minimum plata despăgubirii de către reclamant a acesteia din urmă, precum și deciziile din 15 și 22 septembrie 2011 și În ianuarie 2013 de prelungire a valabilității permisului de construcție al reclamantului, constituie o despăgubire suficientă pentru repercusiunile negative pe care le-ar fi putut avea situația în litigiu asupra reclamantului. 47. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea concluzionează că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important din cauza presupuselor încălcări. Pe punctul de a afla dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale necesită o examinare a cererii în fond 48. Cel de-al doilea element al noului criteriu este conceput ca o clauză de salvgardare (raport explicativ, § 81) care obligă Curtea să continue examinarea cererii chiar și atunci când reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important, dacă respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale impune ( Korolev c. Rusia Această componentă a noului criteriu de bază se aplică în cazul în care o cauză ridică probleme de natură generală care afectează respectarea convenției, de exemplu atunci când este necesar să se precizeze obligațiile unui stat care decurg din convenție sau dacă statul pârât a soluționat probleme sistemice (C.P. c. Regatul Unit, citată anterior, punctul 49). 49. În acest caz, Curtea nu vede niciun motiv imperativ în ceea ce privește ordinea publică sau drepturile omului garantate prin convenție și protocoalele sale care ar justifica o examinare pe fond. În ceea ce privește măsura în care cauza a fost examinată în mod corespunzător de o instanță internă 50. Cel de-al treilea element al noului criteriu d O instanță internă trebuie să se refere la cauza (în sensul cererii, acțiune, pretenție) pe care reclamantul a înaintat-o în fața instanței respective, mai degrabă decât la obiecțiunile astfel cum sunt prezentate ulterior Curții (Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugalia (dec.), nr 49639/09, §§ 46-47, 3 aprilie 2012). 51. Curtea ia notă de faptul că cauza reclamantului a condus la un număr mare de proceduri în fața instanțelor, atât civile, cât și penale și administrative, precum și în fața autorităților administrative dejjuridice, și că aceste proceduri au continuat după sesizarea Curții. Reclamantul a obținut în cele din urmă câștig de cauză deoarece nu numai 9 În august 2010, Consiliul de Stat a anulat revocarea permisului de construcție al reclamantului, dar autoritățile administrative au prelungit valabilitatea permisului până în 2016, iar instanțele civile au eliminat servititatea de trecere (tribunalul de primă instanță care acționează în apel la 26 noiembrie 2014). 52. 53. În concluzie, având în vedere cele trei condiții prevăzute în art. 35 lit. (b) din Convenție, astfel cum a fost modificată prin Protocolul nr. 14, Curtea declară că prezenta cerere este inadmisibilă. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 7 septembrie 2017. Renata Degener Kristina Pardalos Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

16474/11

Konstantinos NIKOLOUZOS

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 11 juillet 2017 en un comité composé de

:

Kristina Pardalos,

présidente,

Ksenija Turković,

Tim Eicke,

juges,

et de Renata Degener,

greffière adjointe de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mars 2011,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Konstantinos Nikolouzos, est un ressortissant grec né en 1940 et résidant à Ilion (Athènes). Il a été représenté devant la Cour par M

e

P. Verbist, avocat à Heist Op Den Berg (Belgique).

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les déléguées de son agent, M

me

S. Charitaki, conseillère au Conseil juridique de l’État, et M

me

S. Papaïoannou, auditrice au Conseil juridique de l’État.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 5 août 1980, le requérant devint propriétaire d’un terrain d’une superficie de 1005,60 m² sur lequel se trouve une maison ancienne, dans la ville de Thinalion, à Corfou. Sur le terrain en question existait une servitude de passage (

δουλεία διόδου

) au profit du terrain voisin. À l’époque, ledit terrain appartenait à E.G. Il est la propriété, depuis le 20

juin

1990, de la fille de E.G., S.N.

5.

Le 22 mars 1996, le requérant sollicita auprès de la Direction de l’aménagement du territoire, de l’urbanisme et de l’environnement de la préfecture de Corfou («

la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou

») un permis de construire sur son terrain. Celle-ci rejeta sa demande au motif que l’extinction de la servitude dont était grevé le terrain en cause constituait une condition préalable à l’octroi du permis.

6.

Le 24 octobre 1997, le requérant saisit le tribunal de première instance de Corfou d’une action tendant, à titre principal, à l’extinction de la servitude et, à titre subsidiaire, à son déplacement.

7.

Le 25 septembre 2001, la Direction précitée informa la Direction de l’environnement et de l’aménagement du territoire de la région des Îles ioniennes que, compte tenu de la litispendance, elle devait attendre la décision judiciaire définitive avant d’accorder le permis demandé. Elle exprima aussi l’avis que la servitude litigieuse n’était pas susceptible d’être éteinte en application de l’article 25 du règlement général de la construction (

Γενικός Οικοδομικός Κανονισμός

) car il n’existait pas, au sens de cet article, d’autre passage pour le terrain appartenant à S.N. Le requérant introduisit alors un recours hiérarchique contre cet avis devant le Secrétariat général de la région des Îles ioniennes

; il soutenait que la servitude devait être considérée comme éteinte car le terrain de la partie adverse avait accès à un espace public depuis 1985, année lors de laquelle une rue privée attenante audit terrain était devenue une voie publique communale.

8.

Le 28 décembre 2001, le Secrétariat général de la région des Îles ioniennes fit droit au recours du requérant au motif que la notion de passage unique n’existait plus lorsque le terrain bénéficiant de la servitude avait accès à un espace public, indépendamment des obstacles éventuels formés par les bâtiments sis sur ce terrain à la création du passage. Il conclut que le terrain de S.N. avait accès à la nouvelle voie publique et que, par conséquent, le passage pour lequel il existait une servitude sur le terrain du requérant n’était pas unique.

9.

Le 6 février 2003, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou accorda au requérant le permis de construire n

o

106/2003, lequel autorisait l’intéressé à effectuer des travaux sur la partie du terrain couverte par la servitude de passage. À la suite de cette décision, le requérant déclare avoir engagé des travaux de construction.

10.

Entre-temps, le 8 janvier 2003, le tribunal de première instance de Corfou avait décidé que la servitude de S.N. sur le terrain du requérant avait été éteinte en application de l’article 1136 du code civil (jugement n

o

1/2003).

11.

Sur appel de la partie défenderesse, par l’arrêt n

o

47/2004 du

6

février 2004, la cour d’appel de Corfou infirma le jugement précité. Elle considéra que le passage au bénéfice de S.N. était unique car le sol de la maison de celle-ci était situé à 1,07 m sous le niveau de la voie communale et que la maison, construite avant 1950, avait été édifiée en fonction de la servitude

: la façade de la maison et son entrée se situaient sur le côté du passage. Elle précisa que, même après la création de la voie communale attenante au terrain de S.N., celle-ci n’avait pour autant pas accès à un espace public car elle ne bénéficiait pas de cet accès de la même manière que par le biais de la servitude de passage litigieuse.

12.

Le 5 mai 2004, à la suite à la publication de l’arrêt précité, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou demanda l’arrêt des travaux de construction engagés par le requérant. Elle considéra, sur le fondement de l’article 1136 du code civil, que la servitude de passage existait toujours.

13.

Le 21 juin 2004, le requérant se pourvut en cassation contre l’arrêt n

o

47/2004.

14.

Par un arrêt n

o

408/2006 du 1

er

mars 2006, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’appel. Pour ce faire, elle se plaça sous l’angle de l’article

1136 du code civil et non sous celui de l’article 25 du règlement général de la construction, lequel, selon elle, ne s’appliquait pas aux servitudes de passage établies avant l’entrée en vigueur de ce règlement, en

15.

À la suite de cet arrêt, et en se fondant sur lui, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou révoqua le permis de construire qu’elle avait accordé au requérant le 6 février 2003 (décision du 29 mai 2006). Le 18

septembre

2006, le requérant introduisit un recours en annulation contre cette décision devant la cour d’appel administrative de Ioannina.

16.

Le 30 mars 2007, le requérant saisit le juge de paix d’Oros d’une action tendant à la suppression de la servitude de passage, sur le fondement de l’article 25 du règlement général de la construction. L’audience, initialement fixée au 18 décembre 2007, fut ajournée au 15 avril 2008, puis aux 21

octobre 2008, 26 mai 2009, 14 décembre 2010, 22 mars et

22

novembre 2011.

17.

Le 27 octobre 2008, par l’arrêt n

o

210/2008, la cour d’appel administrative de Ioannina considéra que la révocation du permis de construire était légale et elle rejeta le recours en annulation introduit le 18

septembre 2006 par le requérant au motif que le service de l’urbanisme était lié par la force de chose jugée acquise par l’arrêt n

o

408/2006 de la Cour de cassation. Elle souligna que la décision des juridictions civiles selon laquelle la servitude n’était pas éteinte car elle constituait l’unique passage vers une voie publique était contraignante pour l’administration et que celle-ci avait l’obligation de révoquer le permis accordé au requérant.

18.

Par l’arrêt n

o

2620/2010 du 9 août 2010, le Conseil d’État, qui avait été saisi par le requérant, infirma l’arrêt n

o

210/2008 et annula la décision du

29

mai 2006. Il conclut que la révocation du permis de construire du requérant était illégale.

19.

En premier lieu, le Conseil d’État souligna que l’article 25 du règlement général de la construction interdisait désormais l’établissement de servitudes qui entraînaient des restrictions à la construction ou à l’extension de bâtiments et d’installations et constituaient un anachronisme en matière d’urbanisme. Il rappela que, pour les servitudes établies avant la publication du règlement général de la construction de 1985, l’article 25 de ce règlement prévoyait que celles-ci étaient éteintes conformément à une procédure comportant des conditions formelles et substantielles différentes de celles prévues par l’article 1136 du code civil. Il indiqua plus particulièrement que l’article 25 susmentionné prévoyait que ces servitudes étaient éteintes si un permis de construire était accordé pour des travaux qui en rendaient l’exercice impossible. Au moment de la délivrance du permis, le service de l’urbanisme examinait si la servitude devait être conservée car elle permettait l’unique accès du terrain ou du bâtiment à la voie publique. La décision du service de l’urbanisme à cet égard se fondait sur des critères techniques et pouvait être expresse ou même tacite, comme lors de l’octroi d’un permis de construire.

20.

Le Conseil d’État considéra que la décision d’une juridiction civile concernant l’extinction d’une servitude de passage était dépourvue de l’autorité de la chose jugée à l’égard du service de l’urbanisme et à l’égard de la cour d’appel administrative lorsque ceux-ci examinaient si une servitude devait être considérée comme éteinte en vue d’octroyer un permis de construire conformément à l’article 25 du règlement général de la construction. Il indiqua que la décision de la juridiction civile selon laquelle une servitude devait être maintenue ne constituait pas un motif justifiant le refus d’octroyer un permis de construire ou sa révocation.

21.

Considérant les faits de l’espèce, le Conseil d’État releva que l’arrêt n

o

408/2006 de la Cour de cassation avait seulement examiné si les conditions de l’article 1136 du code civil relatives à l’extinction de la servitude avaient été respectées. Dans l’arrêt précité, la Cour de cassation ne s’était pas du tout prononcée sur la question de l’extinction de la servitude litigieuse sur le fondement de l’article 25 du règlement général de la construction, question qui n’avait jamais été portée devant les juridictions civiles. Le Conseil d’État releva aussi que, dans un rapport d’expertise soumis par le requérant au service de l’urbanisme, il était affirmé que la servitude de passage litigieuse était supprimée par l’effet de l’article 25 précité, car le bien de S.N. avait désormais une façade donnant sur la voie communale sur laquelle une porte pouvait être installée. En accordant le permis de construire au requérant, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou avait aussi tacitement admis que la servitude était supprimée car l’accès du bien de S.N. à la voie communale était techniquement possible, et cette décision n’avait pas fait l’objet d’un recours en annulation de la part de S.N. Par conséquent, la décision de la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou, qui avait révoqué le permis accordé au requérant au motif qu’elle était liée par l’arrêt de la Cour de cassation n’était pas légale, celle-ci s’étant prononcée sur une question d’une nature différente.

22.

Le 29 octobre 2010, le requérant déposa une requête auprès du comité de trois membres du Conseil d’État par laquelle il réclamait l’exécution de l’arrêt n

o

2620/2010 par l’administration. Le comité délibéra le 24 novembre 2011. Par une décision du 25 avril 2012, certifiée conforme le 22 octobre 2012, le comité constata que l’administration s’était conformée à l’arrêt n

o

2620/2010 du Conseil d’État. Il releva que, par sa décision du 15 septembre 2011, qui constituait un acte administratif exécutoire, le maire de Corfou avait approuvé la prolongation de la validité du permis de construire du 6 février 2003, ce qui permettait au requérant de poursuivre et de terminer les travaux mentionnés dans ce permis, qui avaient été interrompus. En revanche, le comité estima qu’il n’y avait pas lieu d’accorder une indemnité à titre de sanction, cela étant prévu seulement en cas de refus de se conformer à une décision judiciaire.

23.

Entre-temps, le 30 novembre 2010, S.N. avait saisi la Cour suprême spéciale d’une requête par laquelle elle sollicitait la suppression de la contradiction existant selon elle entre l’arrêt n

o

408/2006 de la Cour de cassation et l’arrêt n

o

2620/2010 du Conseil d’État. Elle demandait à la Cour suprême spéciale de dire que la bonne interprétation des articles 1136 du code civil et 25 du règlement général de la construction était celle donnée par la Cour de cassation. D’autre part, elle soutenait qu’il appartenait exclusivement aux juridictions civiles (et, en l’occurrence, au juge de paix d’Oros) et non à l’administration de décider quelles étaient les conditions nécessaires à l’extinction d’une servitude.

24.

Par un arrêt n

o

38/2011 du 9 juin 2011, la Cour suprême spéciale avait rejeté la requête de S.N. pour irrecevabilité. Concernant le premier moyen de la requête, elle avait considéré qu’il n’y avait pas de contradiction entre les arrêts rendus par les deux juridictions en cause car celles-ci avaient interprété des dispositions différentes concernant des questions différentes. Quant au deuxième moyen, elle avait relevé que S.N. contestait en réalité la décision du Conseil d’État relative à l’interprétation de l’article 25 du règlement général de la construction.

25.

Le 15 septembre 2011, le maire de Corfou, sur proposition du Conseil de l’aménagement du territoire, de l’habitat et de l’environnement de Corfou adoptée le 11 juillet 2011, avait prolongé rétroactivement – pour la période du 29 mai 2006 au 5 février 2007 – la validité du permis de construire n

o

106/2003 aux fins de l’extension de la maison du requérant. Le

22

septembre 2011, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou avait à nouveau prolongé la validité du permis jusqu’au 29 mai 2012.

26.

Le 29 février 2012, par un jugement avant dire droit, le juge de paix d’Oros (qui avait été saisi par le requérant le 30 mars 2007) avait nommé un expert qui avait pour mission de déterminer les limites des terrains du requérant et de S.N., d’examiner si la propriété de cette dernière disposait d’un accès à la voie communale et, dans l’affirmative, s’il fallait réaliser des travaux pour aménager cet accès et quel en serait le coût.

27.

Le 26 septembre 2012, le juge de paix d’Oros rendit le jugement n

o

29/2012 par lequel il supprima la servitude de passage sous condition de paiement par le requérant d’une somme de 20

000 euros (EUR) à titre de compensation afin de permettre à S.N. d’effectuer les travaux nécessaires à l’accès de son terrain à la voie communale.

28.

Le 3 mai 2012, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou révisa, à la demande du requérant, le permis de construire n

o

106/2003 qui lui avait été accordé.

29.

Le 30 janvier 2013, elle procéda, à la demande du requérant, à une nouvelle révision du permis précité et en prolongea la validité jusqu’au

29

mai 2016. Elle s’exprima en ces termes

:

«

Est révisé le permis de construire quant au plan topographique, à l’étude architecturale, au changement de l’ingénieur chargé de la supervision et à la régularisation d’une partie du chantier existant. L’ingénieur (....) est désigné comme étant le nouvel ingénieur chargé de la supervision et le permis est valable jusqu’au

29

mai 2016.

»

30.

Le 19 juin 2013, le requérant interjeta appel contre le jugement n

o

29/2012 devant le tribunal de première instance de Corfou. Il demandait que la compensation à verser à S.N. fût fixée à 1

000 EUR. S.N. forma également un appel contre le jugement précité.

31.

Par le jugement n

o

1487/2014 du 26 novembre 2014, le tribunal de première instance de Corfou considéra que la servitude de passage litigieuse était éteinte, réduisit à 3

712,12 EUR la compensation devant être versée par le requérant à S.N. et rejeta l’appel formé par cette dernière.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

32.

L’article 1136 du code civil dispose ce qui suit

:

«

La servitude s’éteint lorsqu’elle ne peut plus être exercée pour des raisons de fait ou de droit.

»

33.

L’article 25 du règlement général de la construction (loi n

o

1577/1985) prévoit que

:

«

4.

La servitude est éteinte par le dépôt de l’indemnité à la Caisse des dépôts et consignations. Les travaux que l’on ne pouvait pas effectuer du fait de l’existence de la servitude sont autorisés, selon les termes du permis de construire, à partir de l’extinction de la servitude.

»

GRIEFS

34.

Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, le requérant se plaint de l’inexécution de l’arrêt n

o

2620/2010 du Conseil d’État et de l’impossibilité pour lui d’obtenir un permis de construire dans un délai raisonnable.

EN DROIT

A.

Sur l’exception du Gouvernement tirée de l’invalidité du pouvoir du représentant du requérant

35.

Le Gouvernement excipe de l’absence de pouvoir donné à son avocat par le requérant. Il indique que tant le formulaire de requête que le pouvoir l’accompagnant sont établis au nom de Periklis Nikolouzos.

36.

Le requérant déclare que c’est par inadvertance que seul le prénom de son père, Periklis, et non le sien, Konstantinos, est mentionné. Il assure qu’il est de coutume en Grèce d’ajouter le prénom du père au prénom et au nom de famille d’une partie sur les pièces du dossier devant un tribunal.

37.

La Cour accueille l’explication du requérant. Elle note que, dans sa lettre du 10 mars 2011 à la Cour, l’avocat du requérant, M

e

P. Verbist, précisait ce qui suit

: «

Mon client Konstantinos Nikolouzos (...) souhaite introduire une requête en vertu de l’article 34 de la Convention contre l’État susmentionné

». En outre, elle relève qu’une copie de la carte d’identité du requérant a été jointe comme pièce du dossier lors de l’introduction de la requête et que toutes les communications avec la Cour mentionnent le nom du requérant.

38.

Dans ces conditions, la Cour n’a aucune raison de douter que la requête qui lui a été soumise résulte d’un exercice véritable et valable par le requérant du droit de recours individuel reconnu par l’article

34 de la Convention et que l’intéressé a été valablement représenté devant elle par son avocat. Dès lors, elle estime que l’exception que le Gouvernement tire de l’invalidité du pouvoir doit être rejetée.

B.

Sur les violations alléguées des articles 6 § 1 et 13 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

39.

Le requérant se plaint, d’une part, du refus de l’administration de lui accorder un permis de construire sur sa propriété, qui était grevée d’une servitude de passage au bénéfice de la propriété voisine et, d’autre part, de l’omission de l’administration de se conformer à un arrêt du Conseil d’État qui avait prononcé l’illégalité de la révocation du permis de construire prononcée par l’administration. Il se plaint aussi de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre des violations susmentionnées. Il invoque à cet égard les articles 6 et 13 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention. Ces dispositions sont ainsi libellées en leurs parties pertinentes en l’espèce

:

Article 6 § 1 de la Convention

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 13 de la Convention

«

Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.

»

Article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

1.

Les arguments des parties

40.

Le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes en ce qui concerne son grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 car il n’aurait pas introduit d’action en dommages-intérêts sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Il soutient aussi que le requérant ne peut plus se prétendre victime des violations de la Convention qu’il a dénoncées.

41.

En premier lieu, le requérant soutient que, à la date de la saisine de la Cour, il avait la qualité de victime et qu’il ne l’a pas perdue depuis. Si l’arrêt du Conseil d’État avait annulé la révocation du permis, celui-ci avait déjà expiré et n’était plus valide. Il estime que l’administration avait alors le devoir de faire en sorte qu’il obtînt un nouveau permis dans les plus brefs délais, dans le but de faire supprimer la servitude par le juge de paix et d’entamer les travaux de construction. En deuxième lieu, le requérant argue qu’aucune décision judiciaire le concernant ne contenaient de reconnaissance explicite ou en substance des violations alléguées.

2.

L’appréciation de la Cour

42.

La Cour n’estime pas devoir se prononcer sur les exceptions soulevées par le Gouvernement avant d’examiner si les griefs du requérant tombent sous le nouveau critère de recevabilité ajouté à l’article 35 de la Convention par le Protocole n

o

14 qui est entré en vigueur le 1

er

juin 2010. L’article 35 §

3 b) se lit ainsi

:

«

3.

La Cour déclare irrecevable toute requête individuelle introduite en application de l’article

34 lorsqu’elle estime

:

(...)

b)

que le requérant n’a subi aucun préjudice important, sauf si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et à condition de ne rejeter pour ce motif aucune affaire qui n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne.

»

43.

Issue du principe

de

minimis non curat praetor

, la nouvelle condition de recevabilité renvoie à l’idée que la violation d’un droit, quelle que soit sa réalité d’un point de vue strictement juridique, doit atteindre un seuil minimum de gravité pour justifier un examen par une juridiction internationale

(

Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie

(déc.), n

o

36659/04, 1

er

juin 2010

;

Korolev c. Russie

(déc.), n

o

25551/05, 1

er

juillet

2010

;

Mura c.

Pologne

(déc.), n

o

42442/08, § 20, 2 juin 2016 et

C.P. c.

Royaume-Uni

, n

o

300/11, 6 septembre 2016). La Cour examinera donc d’office si a) le requérant a subi un préjudice important

; b) le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond et c) l’affaire a été dûment examinée par un tribunal interne (

Zwinkels c. Pays-Bas

(déc.), n

o

16593/10, 9 octobre 2012).

a)

Sur le point de savoir si le requérant a subi un préjudice important

44.

En l’espèce, la Cour note que, par l’arrêt n

o

2620/2010, le Conseil d’État a annulé la révocation du permis de construire du requérant. Elle relève que la question qui demeurait en suspens était celle de savoir si la période de révocation devait être prise en compte en vue de la prolongation dudit permis, qui avait entre-temps expiré. Elle constate que cette question a été l’objet de l’action du requérant devant le comité de trois membres du Conseil d’État et que, par une décision du 25 avril 2012, ledit comité a constaté que l’administration s’était conformée à l’arrêt susmentionné du Conseil d’État. Elle observe plus particulièrement que le comité a relevé que, par sa décision du 15 septembre 2011, qui constituait un acte administratif exécutoire, le maire de Corfou avait approuvé la prolongation rétroactive de la validité du permis de construire pour la période du 29 mai 2006 au 5 février 2007. Elle note que, par la suite, le 22 septembre 2011, la Direction de l’aménagement du territoire de Corfou a prolongé la validité du permis de cette date au 29 mai 2012 et que, le 30 janvier 2013, la même Direction a de nouveau prolongé, cette fois à la demande du requérant, la validité du permis jusqu’au 29 mai 2016.

45.

Il en résulte donc aux yeux de la Cour que, à partir de septembre

2011, les prolongations de validité du permis susmentionnées étaient de nature à permettre au requérant de poursuivre et d’achever, s’il le souhaitait, les travaux mentionnés dans le permis n

o

106/2003 qui avaient été interrompus le 5 mai 2004 (paragraphe 11 ci-dessus). Dans son arrêt n

o

2620/2010, le Conseil d’État a considéré que la servitude était éteinte par l’octroi du permis de construire et sous réserve de la fixation par le juge de paix de l’indemnité due au bénéficiaire de la servitude et du dépôt de ladite indemnité à la Caisse des dépôts et consignations.

46.

Par ailleurs, elle juge que les décisions rendues par le juge de paix d’Oros et par le tribunal de première instance de Corfou supprimant la servitude dont bénéficiait S.N. et réduisant l’indemnité due par le requérant à cette dernière, ainsi que les décisions des 15 et 22 septembre 2011 et

30

janvier 2013 prolongeant la validité du permis de construire du requérant, constituent une réparation suffisante des répercussions négatives que la situation litigieuse avait pu avoir pour le requérant.

47.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour conclut que le requérant n’a pas subi de préjudice important du fait des violations alléguées.

b)

Sur le point de savoir si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles exige un examen de la requête au fond

48.

Le second élément contenu dans le nouveau critère est conçu comme une clause de sauvegarde (rapport explicatif, § 81) qui oblige la Cour à poursuivre l’examen de la requête même lorsque le requérant n’a subi aucun préjudice important, si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige (

Korolev c. Russie

, précitée). Cet élément du nouveau critère s’applique lorsque une affaire soulève des questions de caractère général qui touchent au respect de la Convention, par exemple lorsqu’il est nécessaire de préciser les obligations d’un État découlant de la Convention ou d’inciter l’État défendeur à résoudre de problèmes systémiques (

C.P. c. Royaume-Uni

, précitée, § 49).

49.

En l’espèce, la présente requête concernant le prétendu refus de l’administration d’accorder un permis de construire au requérant, la Cour ne voit aucune raison impérieuse touchant à l’ordre public ou aux droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles qui justifierait un examen au fond.

c)

Sur le point de savoir si l’affaire a été dûment examinée par un tribunal interne

50.

Le troisième élément du nouveau critère d’irrecevabilité vise à assurer qu’aucune requête ne sera rejetée de cette manière par la Cour si l’affaire n’a pas été dûment examinée par un tribunal interne. La Cour a déjà eu l’occasion de préciser à cet égard qu’un tel «

examen

» par un tribunal interne doit porter sur l’affaire (au sens de demande, action, prétention) que le requérant a portée devant ledit tribunal, plutôt que sur les griefs tels qu’ils sont ensuite soumis à la Cour (

Liga Portuguesa de Futebol Profissional c.

Portugal

(déc.), n

o

49639/09, §§ 46-47, 3 avril 2012).

51.

La Cour note que l’affaire du requérant a donné lieu à un grand nombre de procédures devant les juridictions, tant civiles que pénales et administratives ainsi que devant les autorités administratives d’urbanisme, et que ces procédures se sont poursuivies postérieurement à la saisine de la Cour. Le requérant a eu finalement gain de cause car non seulement le 9

août 2010, le Conseil d’État a annulé la révocation du permis de construire du requérant, mais les autorités administratives ont prolongé la validité du permis jusqu’en 2016 et les juridictions civiles ont supprimé la servitude de passage (tribunal de première instance statuant en appel le 26 novembre 2014).

52.

Dans ces conditions, l’on ne saurait prétendre que l’affaire du requérant n’a pas été dûment examinée.

53.

En conclusion, eu égard aux trois conditions posées à l’article 35 §

3

b) de la Convention telle qu’amendée par le Protocole n

o

14, la Cour déclare la présente requête irrecevable.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 7 septembre 2017.

Renata Degener

Kristina Pardalos

Greffière adjointe

Présidente