A. MOKSEL A.G. c. GRECE

Reclamanta este o societate anonimă germană, A. Moksel A.G., cu sediul social la Buchloe, în Germania. Ea este reprezentată în fața Curții de Doamna S. Tsakyrakis și Doamna K. Roussos, avocate la Atena. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegatele agentului său, Doamna K. Paraskevopoulou, asesoare la Consiliul Juridic al Statului, și Doamna Z. Hadjipavlou, auditoare la Consiliul Juridic al Statului. A. Circumstanțele cazului

Faptele cazului, așa cum au fost prezentate de către ambele părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta era coproprietară (în indiviziune cu alte 2.512 persoane) a unui teren (numit "Patima Dimogli") cu o suprafață de 1.240.220 m² la Thrakomakedones, în Attica. Printr-o decizie comună din 7 decembrie 1999, miniștrii Economiei, Culturii, Mediului, Planificării Teritoriale și Lucrărilor Publice, precum și Muncii și Protecției Sociale au decis exproprierea integrală a acestui teren pentru Jocurile Olimpice din 2004 și anume pentru construcția satului olimpic. Costul exproprierii trebuia suportat de o persoană juridică de drept public, Oficiul de Locuințe Sociale (Organismos Ergatikis Katoikias – "OEK").

Actul de expropriere a fost publicat la 9 decembrie 1999 în Jurnalul Oficial și un rezumat al acestuia a apărut, de asemenea, în două mari cotidiane naționale la 28 și 29 decembrie 1999. A fost, de asemenea, afișat la primăria locului unde era situat terenul și înregistrat la biroul ipotecilor.

La 11 ianuarie 2000, OEK a cerut tribunalului de prima instanță din Atena să fixeze suma unitară provizorie a despăgubirii de expropriere pentru teren și clădirile situate pe acesta, conform procedurii legii 797/1971 în vigoare la acea vreme. Printr-o hotărâre (nr. 779/2000) din 17 aprilie 2000, tribunalul a fixat această sumă la 12.000 drahme (35,22 euro) pe metru pătrat. Reclamanta nu a fost individual citată la procedură.

Exproprierea a fost considerată realizată la 12 iunie 2000 cu depunerea despăgubirii provizorii fixate de tribunalul de prima instanță la Casa de Depozite și Consignații (articolul 7 § 1 din decretul 797/1971). Anunțul acestei depuneri a fost publicat în Jurnalul oficial din 21 iunie 2000, deși această publicare nu era cerută de lege (articolul 7 § 6 din legea nr. 2730/1999), care scutea autoritățile de această formalitate pentru expropriările făcute în contextul lucrărilor pentru Jocurile Olimpice. Mai mult, la cererea reclamantei, terenul său a fost inclus într-un registru care indica terenurile vizate de expropriere, datat din 27 iulie 2000.

Prin hotărâre nr. 6672/2001 din 31 august 2001, pronunțată la cererea OEK, curtea de apel din Atena a fixat suma unitară definitivă a despăgubirii la 20.000 drahme (58,69 euro) pe metru pătrat. Reclamanta, precum și o parte din ceilalți coproprietari, nu era nici ea parte la această procedură. Pentru ei, hotărârea preciza că suma definitivă a despăgubirii ar fi cea fixată de tribunalul de mare instanță, și anume 35,22 euro pe metru pătrat.

Mai precis, hotărârea a fost formulată după cum urmează: "Cât privește restul ayantilor dreptului care nu au exercitat în termenul stabilit o acțiune autonomă împotriva OEK (...), această sumă trebuie fixată la același nivel ca și cea fixată pentru ei prin decizia privind suma provizorie, cu excepția cazului în care prezenta hotărâre fixa o sumă mai mică, deoarece, în conformitate cu articolul 19 § 6 din legea 797/1971, despagubirea fixată de tribunalul de mare instanță este considerată definitivă pentru ayantu dreptului nesilitor care a lăsat să treacă termenul prevăzut la paragrafele 2 și 5 ale aceluiași articol (...)."

La 20 iunie 2003, președintele comisiei administrative încărcate cu identificarea ayantilor dreptului la despagubirea de expropriere i-a invitat, printr-un anunț în presă, pe toți cei care pretindeau să aibă drepturi de proprietate pe acest teren să depună documentele justificative în termen de trei luni.

La 5 august 2003, reclamanta a sesizat această comisie cu o cerere pentru a fi recunoscută ca ayantu dreptului la despagubire. Prin decizia nr. 476/2006, comisia a admis parțial cererea reclamantei.

La 2 septembrie 2004, reclamanta, reprezentată de avocatul ei grec, a depus în fața tribunalului de prima instanță din Atena o opoziție în vederea să fie recunoscută ca ayantu dreptului la despagubire la același nivel ca și alți ayanti ai dreptului recunoscuți de comisia administrativă.

La 8 martie 2006, comisia administrativă a recunoscut că reclamanta era coproprietară a terenului și avea drept la despagubire.

La 29 mai 2006, reclamanta a invitat OEK să o despăgubească la nivelul sumei definitive fixate de curtea de apel pentru acei coproprietari care au participat la procedură, și anume 58,69 euro pe metru pătrat.

La 24 iulie 2006, reclamanta a primit suma corespunzând sumei unitare provizorii a despăgubirii fixate de tribunalul de mare instanță, și anume suma de 674.121,90 euro.

În aceeași zi, reclamanta a cerut curții de apel să fixeze suma unitară definitivă a despăgubirii pentru exproprirea terenului său la 100 euro pe metru pătrat.

Prin hotărâre din 17 aprilie 2007, curtea de apel a declarat inadmisibilă acțiunea reclamantei pe motiv că nu a fost exercitată în termenul de cinci ani prevăzut de articolul 21 din codul exproprierii imobilelor. În motivele sale, curtea de apel s-a exprimat după cum urmează: "(...) cum că se trează de o expropriere hotărâtă după 1 februarie 1971 și realizată înainte de intrarea în vigoare a legii 2882/2001 și în special la 12 iunie 2000, termenul acordat reclamantei (care nu a fost citată la procedură și nu a participat la procedura de fixare a despăgubirii) pentru a cere fixarea sumei unitare definitive era de cinci ani începând din intrarea în vigoare a legii 2882/2001, și anume 7 mai 2001, și expirând la 7 mai 2006. Or reclamanta a sesizat tribunalul la 24 iulie 2006, și anume după expirarea termenului menționat mai sus (...)."

Reclamanta a depus curs în casație. Ea alega încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1 și 6 § 1 din Convenție. Ea critica dispozițiile cu privire la termene, care aveau ca urmare s-o priveze de dreptul la despăgubire completă; ea denunța faptul că nu s-a făcut niciun efort pentru a o putea cita la procedură și sublinia că data la care a luat cunoștință de expropriere era fără importanță, deoarece oricum legea prevedea un termen de cinci ani.

La 27 ianuarie 2009, Curtea de Casație a respins cursul. Ea a reținut că termenul de cinci ani se aplică în toate cazurile și că data la care reclamanta a luat cunoștință de expropriere avea puțin interes. Dispozițiile cu privire la termene nu au privat reclamanta nici de dreptul de proprietate, deoarece plata unei despăgubiri complete era prevăzută, nici de dreptul de acces la tribunale, deoarece avea posibilitatea, în limitele acestor termene, să-și exercite acțiunea în mod legal și la timp beneficiind de toate căile de atac existente.

Curtea de Casație a considerat că o referință la data la care reclamanta a luat cunoștință de fixarea despăgubirii nu era necesară. Ea a justificat această concluzie prin faptul că curtea de apel a admis că pretenția reclamantei era prescrisă din cauza scurgerii termenului de cinci ani prevăzut de legea nr. 2882/2001 (paragrafele 22-24 mai jos). B. Dreptul și practica internă relevante

Reglementând materia până în 2001, articolul 19 din decretul nr. 797/1971 prevedea: "2. În termen de treizeci de zile cel mult, de la notificarea deciziei tribunalului de mare instanță care fixează suma unitară provizorie a despăgubirii, ayantii dreptului au dreptul de a sesiza curtea de apel pentru a cere fixarea sumei unitare definitive a despăgubirii. Dacă decizia tribunalului de mare instanță nu a fost notificată, termenul pentru introducerea acțiunii tendente la fixarea sumei definitive este de șase luni de la publicarea deciziei. 5. Dacă vreunul dintre ayantii dreptului rămâne în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, termenul prevăzut la paragraful 2, prima propoziție, este, pentru toți ayantii dreptului, de șaizeci de zile. Termenul prevăzut la paragraful 2, a doua propoziție, se aplică fără deosebire, chiar dacă părțile locuiesc în străinătate sau nu au domiciliul cunoscut. 6. La expirarea termenelor prevăzute la paragrafele 2 și 5, suma provizorie a despăgubirii fixate de tribunalul de mare instanță este considerată definitivă pentru ayantu dreptului nesilitor. Orice acțiune în termene din partea ayantu dreptului privește exclusiv interesul personal al acestuia la creșterea sau diminuarea despăgubirii fixate provizoriu."

Aceste dispoziții vizează ayantii dreptului cărora decizia tribunalului de mare instanță a fost notificată sau care au fost părți la procedura în fața acestuia. Persoanele care nu au primit notificare a acestei decizii sau care nu au fost părți la procedură beneficiau, în scopul fixării sumei definitive, de dispozițiile generale ale codului civil privind prescripția. Din aceasta rezulta că termenul de prescripție aplicabil acțiunii lor era de douăzeci de ani de la realizarea exproprierii (Curtea de Casație, formație plenară, hotărâre nr. 565/1998).

La 7 mai 2001, legea nr. 2882/2001 (codul exproprierii imobilelor) a intrat în vigoare, înlocuind decretul nr. 797/1971. În articolul 9 § 4 b), ea prevede: "Cel care nu a fost citat la procedură și nu a participat la procedura de fixare a despăgubirii are dreptul de a exercita o acțiune pentru a obține o despagubire definitivă mai mare, conform articolului 21 din prezenta lege, într-un termen de cinci ani de la realizarea exproprierii sau, în cazul în care este dovedit că a luat cunoștință [de fixarea despăgubirii], într-un termen de șase luni de la data la care a luat cunoștință."

Articolul 29 § 3 conține o dispoziție tranzitorie care prevede că dispozițiile privind prescripția și termene se aplică exproprierii care au fost hotărâte după 1 februarie 1971, când prețioasele au născut dar nu erau încă prescrise la intrarea în vigoare a acestui articol. Pentru aceste exproprierii, termenul pentru exercitarea acțiunii în vederea fixării sumei definitive a despăgubirii este de cinci ani și începe să curgă de la data intrării în vigoare a legii (7 mai 2001). Dacă persoana expropriată a luat cunoștință de fixarea sumei provizorii a despăgubirii dar nu a fost citată la procedură sau nu a putut participa, termenul pentru a cere o sumă definitivă mai mare este de șase luni de la această luare de cunoștință (Curtea de Casație, hotărâri nr. 1635/2003, 517/2005, 1266/2006, 17/2006, 180/2009, 1367/2010).

Articolele 7 § 1 din decretul nr. 797/1971 și 7 § 1 a) din legea nr. 2882/2001 prevăd că exproprierea este realizată în momentul în care despagubirea este depusă la Casa de Depozite și Consignații și anunțul acestei depuneri este publicat în Jurnalul Oficial. PLÂNGERE

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului său la respectul bunurilor din cauza refuzului autorităților de a-i acorda suma unitară definitivă a despăgubirii fixate de curtea de apel din Atena pentru ceilalți coproprietari ai terenului expropriat. LEGEA

Reclamanta se plânge de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, considerând că nu a primit o despagubire rezonabilă pentru exproprirea proprietății sale, din faptul că despagubirea de expropriere care i-a fost versată de autorități nu corespunde valorii stabilite ca definitivă dar doar celei care a fost reținută ca provizorie, care era considerabil mai mică. Deși a fost recunoscută ca ayantu dreptului la despăgubire în 2006, ar fi fost privată de dreptul de a participa la procedura de fixare a sumei definitive a despăgubirii din cauza unei legi care a intrat în vigoare după expropriere și prevedea un termen care era deja expirat. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede: "Toată persoana fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul Statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor taxe sau a amenzilor." A. Argumentele părților

Guvernul afirmă că termenul de cinci ani prevăzut de articolul 9 § 4 b) din legea nr. 2882/2001 a început să curgă la 7 mai 2001, cu intrarea în vigoare a legii, și a expirat la 7 mai 2006. Codul exproprierii este reglementat de preocuparea de a conclui cât mai repede posibil procedurile de expropriere și procedurile judiciare aferente. În pofida acestei necesități, legiuitorul a ținut seama în acest caz de interesele proprietarilor suprafeței expropriate care nu au fost citați sau au putut participa la procedura de fixare a despăgubirii provizorii și a instituit un termen de cinci ani pentru ca aceștia să poată sesiza tribunalele și să ceară fixarea sumei definitive a despăgubirii. Acest termen este suficient de lung pentru a proteja interesele acestor proprietari. Doar în cazul în care este dovedit că aceștia au luat cunoștință de despagubirea provizorie, termenul este de șase luni și începe să curgă de la data acestei luări de cunoștință. Acest termen, deși scurt, este rezonabil și suficient, deoarece intră în joc de la această luare de cunoștință. Dacă aceasta survine la un moment posterior intrării în vigoare a legii nr. 2882/2001, termenul începe să curgă de la acel moment, dar în niciun caz nu poate fi prelungit dincolo de cinci ani care urmează realizării exproprierii, după cum a subliniat Curtea de Casație în acest caz.

Guvernul subliniază că această situație reflectă clar litera articolului 9 § 4 b) din legea nr. 2882/2001 și nu lasă loc interpretării. Ea este în conformitate cu scopul legiuitorului care stabilește un termen de cinci ani al cărui început și sfârsit sunt fixate obiectiv pentru a exista un punct stabil în timp dincolo de care cererile de fixare a despăgubirii definitive nu pot fi depuse.

Reclamanta răspunde că nu a fost invitată să participe la procedură și că nici decizia tribunalului de prima instanță nici cea a curții de apel nu i-au fost notificate. Ea susține că a luat cunoștință de deciziile relative la expropriere doar după ce a fost recunoscută de comisia administrativă ca ayantu dreptului la despagubire. Ea îi reproșează jurisdicțiilor grecești că nu au examinat de când a luat cunoștință de o asemenea cunoaștere. Ea subliniază că, în timp ce înainte de intrarea în vigoare a legii nr. 2882/2001, termenul pentru a cere fixarea despăgubirii definitive era de douăzeci de ani, noua lege l-a redus la cinci ani disociindu-l de orice considerație a momentului în care cerând a luat de fapt cunoștință a sumei reținute pentru despagubirea de expropriere.

Reclamanta afirmă că un proprietar care nu a fost în cunoștință de expropriere timp de cinci ani, de exemplu, deoarece locuiește în străinătate, pierde dreptul de a participa la procedura judiciară de fixare a despăgubirii. Autoritățile nu au datorii de a-i notifica actul de expropriere și nici nu există publicare a actului nici într-o gazetă nici sub orice altă formă.

Fiind coproprietară în indiviziune a terenului litigios, reclamanta consideră că ar fi trebuit ipso facto să aibă dreptul la aceeași despagubire ca și ceilalți coproprietari, indiferent de problema participării la procedură. Exigerea fiecărui coproprietar să-și deschidă o procedură separată, în timp ce Statul a fixat o sumă definitivă pentru despagubire, demonstrează intenția Statului de a nu plăti tuturor despagubirea legală. Aceasta este cu atât mai evidentă, deoarece conform hotărârii nr. 6672/2001 a curții de apel, orice persoană care a lăsat să treacă termenul pentru a cere fixarea despăgubirii definitive nu putea primi de fapt suma acesteia decât în cazul în care era mai mică decât cea a despăgubirii provizorii. B. Aprecierea Curții 1. Principii generale

Curtea reamintește că, pentru a fi compatibilă cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, o încălcare a dreptului unei persoane la respectul bunurilor trebuie în primul rând să respecte principiul legalității și nu trebuie să aibă caracter arbitrar (Iatridis împotriva Greciei [GC], nr. 31107/96, § 58, CEDH 1999-II). De asemenea, trebuie să asigure un "echilibru just" între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei, hotărâre din 23 septembrie 1982, § 69, seria A nr. 52).

Căutarea acestui echilibru se reflectă în structura articolului 1 din Protocolul nr. 1 în întregime, independent de alineatul în joc în fiecare caz; trebuie să existe întotdeauna un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. În controlul respectării acestei cerințe, Curtea recunoaște Statului o marjă largă de apreciere atât pentru a alege modalitățile de implementare a măsurilor în cauză cât și pentru a judeca dacă consecințele acestora se găsesc legitimă, în interesul general, de dorința de a atinge obiectivul încălcării denunțate. Acest echilibru este rupt dacă persoana în cauză a trebuit să suporte o sarcină specială și excesivă (Depalle împotriva Franței [GC], nr. 34044/02, § 83, 29 martie 2010).

Verificarea existenței unui asemenea echilibru necesită o examinare globală a diferitelor interese în cauză. Curtea consideră că o asemenea examinare ar trebui să se efectueze având în vedere două elemente importante. Pe de o parte, individul expropriat trebuie în principiu să obțină o despagubire "rezonabil raportată la valoarea bunului" din care a fost privat, deși "obiective legitime de "utilitate publică" (...) pot milita pentru o rambursare inferioară valorii pe piață deplină". Controlul Curții se limitează la a verifica dacă modalitățile alese depășesc marja largă de apreciere de care dispune Statul în această materie (Saints monasterii împotriva Greciei, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-A, § 71). Pe de altă parte, exproprierea în cauză, hotărâtă în 1999, privea un teren care era destinat construcției satului olimpic pentru Jocurile Olimpice din Atena din 2004 și care aparținea în indiviziune la 2.512 coproprietari, dintre care reclamanta.

Curtea reamintește, de asemenea, că este în primul rând la autoritățile naționale să cuvină interpretarea legislației interne; rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Aceasta este mai adevărat cu privire la interpretarea de către tribunale a regulilor de natură procedurală, cum sunt termene care reglementează depunerea documentelor sau introducerea de recurs (a se vedea, printre altele, Tejedor García împotriva Spaniei, hotărâre din 16 decembrie 1997, Rechemare 1997-VIII, § 31; Zvolský și Zvolská împotriva Republicii Cehe, nr. 46129/99, § 46, CEDH 2002-IX). Curtea trebuie să reamintească că reglementarea privind formalitățile și termene care trebuie respectate pentru a forma un recurs vizează să asigure o bună administrare a justiției și respectul, în special, a principiului securității juridice. Cei în cauză trebuie să se aștepte ca aceste reguli să fie aplicate (Faber împotriva Republicii Cehe, nr. 35883/02, §§ 55-56, 17 mai 2005).

Curtea a afirmat în repetate rânduri că previzibilitatea unei legi nu se opune faptului că persoana în cauză să fie dusă să recurgeți la consilieri iluminați pentru a evalua, la un grad rezonabil în circumstanțele cazului, consecințele care ar putea rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, mutatis mutandis, Grigoriades împotriva Greciei, hotărâre din 25 noiembrie 1997, § 37; July și Sarl Libération împotriva Franței, nr. 20893/03, § 51, CEDH 2008).

În final, Curtea reamintește că a considerat deja că "dreptul de acțiune sau de recurs trebuie exercitat de la momentul în care cei în cauză pot efectiv cunoaște deciziile judiciare care le impun o sarcină sau ar putea vătăma drepturile sau interesele lor legitime". De asemenea, a considerat că absența unei notificări personale a unui terț interesat nu era de natură să afecteze substanța dreptului de acces la un tribunal dacă cei în cauză avea cunoaștere a procedurii litigioase prin căi extrajudiciare, așa că dacă nu s-ar intervenit, era din cauza unui lipsei de diligență care-i era imputabilă (Libert împotriva Belgiei (decizie), nr. 44737/98, 8 iulie 2004). 2. Aplicarea principiilor în cazul de faţă

Curtea observă de la bun început că, din cauza urgență a proiectului și a numărului mare al coproprietarilor, Statul a trebuit să accelereze procedura de expropriere. Astfel, actul de expropriere a fost adoptat la 9 decembrie 1999, și suma provizorie a despăgubirii a fost fixată de tribunalul de prima instanță la 17 aprilie 2000. OEK a depus această sumă la Casa de Depozite și Consignații la 12 iunie 2000, data la care procedura de expropriere a fost considerată completă conform legii. La 31 august 2001, curtea de apel a fixat suma definitivă a exproprierii pentru proprietarii care o ceruse conform articolului 19 § 2 din decretul nr. 797/1971. Având în vedere numărul mare de coproprietari și pentru a evita proceduri judiciare lungi tendente la determinarea calității lor de proprietari și ayantu dreptului la despagubire, Statul a încredințat această determinare unei comisii administrative create special în acest scop.

De altfel, în adopția legii nr. 2882/2001, legiuitorul a prevăzut un termen de cinci ani de la realizarea exproprierii pentru a permite celor care nu au fost citați să participe la procedură sau care au fost citați dar nu au putut participa să ceară fixarea sumei definitive a despăgubirii (articolul 9 § 4 b) din legea nr. 2882/2001). Totuși, pentru a nu surprinde pe persoanele expropriate în baza legislației anterioare (decretul nr. 797/1971), cum este reclamanta, legiuitorul a prevăzut că termenul menționat mai sus ar începe să curgă de la intrarea în vigoare a noii legi, și anume 7 mai 2001. În cazul reclamantei, acest termen ajungea la sfârsit la 7 mai 2006. Reclamanta și-a pierdut orice posibilitate de a cere modificarea sumei după expirarea acestui termen.

În acest sens, în hotărârea din 17 aprilie 2007, curtea de apel a relevat că termenul acordat reclamantei (care nu a fost citată la procedură și nu a participat la procedura de fixare a despăgubirii) pentru a cere fixarea sumei unitare definitive era de cinci ani începând din intrarea în vigoare a legii 2882/2001, și anume 7 mai 2001, și expirând la 7 mai 2006 și că reclamanta a sesizat tribunalul la 24 iulie 2006, și anume după expirarea termenului menționat mai sus. De asemenea, în hotărârea din 27 ianuarie 2009, Curtea de Casație a subliniat că termenul de cinci ani se aplică în toate cazurile și că data la care reclamanta a luat cunoștință de expropriere avea puțin interes. Pronunțând astfel, aceste două jurisdicții au interpretat dreptul intern relevant într-o manieră care nu pare nici arbitrară nici nerezonabilă.

Curtea observă, de asemenea, că, deși reclamanta nu a primit o notificare individuală privind exproprierea litigioasă, aceasta din urmă a fost supusă unei publici de anvergură: decizia care anunța exproprierea a fost publicată la 9 decembrie 1999 în Jurnalul Oficial și un rezumat al acesteia a fost în două mari cotidiane naționale la 28 și 29 decembrie 1999. De asemenea, a fost afișată la primăria locului unde era situat terenul și înregistrată la biroul ipotecilor. De altfel, depunerea de către OEK a despăgubirii provizorii la Casa de Depozite și Consignații a fost, de asemenea, anunțată în Jurnalul oficial din 21 iunie 2000, deși această publicare nu era cerută de lege (articolul 7 § 6 din legea nr. 2730/1999), care scutea autoritățile de această formalitate pentru exproprierii făcute în contextul lucrărilor pentru Jocurile Olimpice.

Curtea consideră că sistemul de publicitate la care a fost supusă exproprierea litigioasă era coerent și urmărea un scop legitim, acela de a asigura stabilitatea situațiilor juridice și de a ușura formalitățile de implementare a procedurii de expropriere, având în vedere în special faptul că era caracterizată de urgență și acoperea parcele aparținând unui număr mare de persoane.

De altminteri, reclamanta a luat cunoștință de expropriere cel puțin din 2000, când a cerut să fie inclus terenul în registrul care indica terenurile expropriate, datat din 27 iulie 2000 (paragraful 6 mai sus). De altfel, la 5 august 2003, reclamanta a sesizat comisia administrativă încărcată cu identificarea ayantilor dreptului la despagubirea de expropriere cu o cerere pentru a fi recunoscută ca ayantu dreptului la aceasta (paragraful 10 mai sus). De altminteri, la 2 septembrie 2004, a depus în fața tribunalului de prima instanță din Atena o opoziție tendente să fie recunoscută ca ayantu dreptului la despagubire la același nivel ca și alți ayanti ai dreptului recunoscuți de comisia administrativă (paragraful 11 mai sus).

În aceste condiții, Curtea consideră că reclamanta nu poate beneficia de statut de societate cu sediul în străinătate și de absența notificării individuale a deciziilor relevante, în timp ce a intervenit în procedura de expropriere în derulare în diferite stadii ale acesteia, în special din 2000 și până în 2004. În lumina diferitelor măsuri de publicitate care s-au întâmplat în contextul exproprierii litigioase, Curtea nu vede cum reclamanta, profitând eventualmente de sfaturile avocatului grec care o reprezenta, nu și-a exercitat la timp posibilitatea de a cere fixarea definitivă a despăgubirii în termenul care i-a fost acordat pentru aceasta, de la 7 mai 2001 la 7 mai 2006. Ea și-a introdus acțiunea doar la 24 iulie 2006, și anume mai mult de două luni după expirarea termenului, deci jurisdicțiile grecești au declarat-o inadmisibilă pentru tardivitate.

De altminteri, Curtea observă că despagubirea de expropriere pe care a primit-o reclamanta se ridică la 674.121,90 euro și era bazată pe suma unitară provizorie fixată de tribunalul de prima instanță, și anume 35,22 euro pe metru pătrat.

În aceste condiții, Curtea consideră că exproprierea litigioasă nu a pus pe reclamant o sarcină disproporționată. Din aceasta rezultă că prezenta cerere trebuie să fie respinge ca fiind vădit nefondată, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Nina Vajić Registrar Președintă

La requérante est une société anonyme allemande, A. Moksel A.G., ayant son siège social à Buchloe, en Allemagne. Elle est représentée devant la Cour par M es S. Tsakyrakis et K. Roussos, avocats à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les déléguées de son agent, M me K. Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante était copropriétaire (en indivision avec 2 512 autres personnes) d’un terrain (dit « Patima Dimogli ») d’une superficie de 1 240 220 m² à Thrakomakedones, dans l’Attique. Par une décision commune du 7 décembre 1999, les ministres de l’Economie, de la Culture, de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics, ainsi que du Travail et de la Sécurité sociale décidèrent d’exproprier l’intégralité de ce terrain en vue des Jeux Olympiques de 2004 et notamment de la construction du village olympique. Le coût de l’expropriation devait être supporté par une personne morale de droit public, l’Office de l’habitat social ( Organismos Ergatikis Katoikias – « OEK »).

L’acte d’expropriation fut publié le 9 décembre 1999 au Journal Officiel et un résumé de celui-ci parut également dans deux grands quotidiens nationaux les 28 et 29 décembre 1999. Il fut aussi affiché à la mairie du lieu où était situé le terrain et inscrit au bureau des hypothèques.

Le 11 janvier 2000, l’OEK demanda au tribunal de première instance d’Athènes de fixer le montant unitaire provisoire de l’indemnité d’expropriation pour le terrain et les immeubles situés sur celui-ci, selon la procédure de la loi 797/1971 en vigueur à l’époque. Par un jugement (n o 779/2000) du 17 avril 2000, le tribunal fixa ce montant à 12 000 drachmes (35,22 euros) le mètre carré. La requérante ne fut pas individuellement appelée à la procédure.

L’expropriation fut considérée comme opérée le 12 juin 2000 avec le dépôt de l’indemnité provisoire fixée par le tribunal de première instance à la Caisse des dépôts et consignations (article 7 § 1 du décret 797/1971). L’annonce de ce dépôt fut publiée dans le Journal officiel du 21 juin 2000 bien que cette publication ne fût pas exigée par la loi (article 7 § 6 de la loi n o 2730/1999), qui exemptait les autorités de cette formalité pour les expropriations faites dans le cadre des travaux pour les Jeux Olympiques. Par ailleurs, à la demande de la requérante, son terrain fut inclus dans un registre indiquant les terrains concernés par l’expropriation, daté du 27 juillet 2000.

Par un arrêt n o 6672/2001 du 31 août 2001, rendu à la demande de l’OEK, la cour d’appel d’Athènes fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité à 20 000 drachmes (58,69 euros) le mètre carré. La requérante, ainsi qu’une partie des autres copropriétaires, n’était pas non plus partie à cette procédure. Pour eux, l’arrêt précisait que le montant définitif de l’indemnité serait celui fixé par le tribunal de grande instance, soit 35,22 euros le mètre carré.

Plus précisément, l’arrêt était ainsi formulé : « Quant au restant des ayants droit qui n’ont pas exercé dans le délai une action autonome contre l’OEK (...), ce montant doit être fixé au même niveau que celui fixé pour eux par la décision portant sur le montant provisoire, sauf si le présent arrêt fixait un montant moins élevé, puisque, conformément à l’article 19 § 6 de la loi 797/1971, l’indemnité fixée par le tribunal de grande instance est considérée comme définitive pour l’intéressé non diligent qui a laissé passer le délai prévu aux paragraphes 2 et 5 du même article (...). »

Le 20 juin 2003, le président de la commission administrative chargée d’identifier les ayants droit à l’indemnité d’expropriation invita, par voie d’annonce dans la presse, toutes les personnes qui prétendaient avoir des droits de propriété sur ce terrain de soumettre leurs justificatifs dans un délai de trois mois.

Le 5 août 2003, la requérante saisit cette commission d’une demande tendant à la reconnaître comme ayant droit à l’indemnité. Par une décision n o 476/2006, la commission accueillit partiellement la demande de la requérante.

Le 2 septembre 2004, la requérante, représentée par son avocat grec, forma devant le tribunal de première instance d’Athènes une opposition en vue de se faire reconnaître comme ayant droit à l’indemnité à la même hauteur que d’autres ayants droit reconnus par la commission administrative.

Le 8 mars 2006, la commission administrative reconnut que la requérante était copropriétaire du terrain et avait droit à indemnité.

Le 29 mai 2006, la requérante invita l’OEK à l’indemniser à la hauteur du montant définitif fixé par la cour d’appel pour ceux des copropriétaires qui avaient participé à la procédure, soit 58,69 euros le mètre carré.

Le 24 juillet 2006, la requérante reçut la somme correspondant au montant unitaire provisoire de l’indemnité fixé par le tribunal de grande instance, soit une somme de 674 121,90 euros.

Le même jour, la requérante demanda à la cour d’appel de fixer le montant unitaire définitif de l’indemnité pour l’expropriation de son terrain à 100 euros le mètre carré.

Par un arrêt du 17 avril 2007, la cour d’appel déclara irrecevable l’action de la requérante au motif qu’elle n’avait pas été exercée dans le délai de cinq ans prévu à l’article 21 du code de l’expropriation des immeubles. Dans ses motifs, la cour d’appel s’exprima ainsi: « (...) comme il s’agit d’une expropriation décidée après le 1 er février 1971 et réalisée avant l’entrée en vigueur de la loi 2882/2001 et en particulier le 12 juin 2000, le délai accordé à la requérante (qui n’a pas été citée à comparaître et n’a pas participé à la procédure de fixation de l’indemnité) pour demander la fixation du montant unitaire définitif était de cinq ans commençant dès l’entrée en vigueur de la loi 2882/2001, soit le 7 mai 2001, et prenant fin le 7 mai 2006. Or la requérante a saisi le tribunal le 24 juillet 2006, soit après l’expiration du délai susmentionné (...). »

La requérante se pourvut en cassation. Elle alléguait une violation des articles 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention. Elle critiquait les dispositions relatives aux délais, qui avaient eu pour conséquence de la priver de son droit à une indemnisation pleine ; elle dénonçait le fait qu’aucun effort n’avait été fait pour qu’elle puisse être citée à comparaître et soulignait que la date à laquelle elle avait eu connaissance de l’expropriation était sans importance car de toute façon la loi prévoyait un délai de cinq ans.

Le 27 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle releva que le délai de cinq ans s’appliquait dans tous les cas et que la date à laquelle la requérante avait pris connaissance de l’expropriation importait peu. Les dispositions relatives aux délais ne privaient la requérante ni de son droit de propriété, car le versement d’une indemnité complète était prévu, ni de son droit d’accès à un tribunal car elle avait la possibilité, dans la limite de ces délais, d’exercer son action de manière légale et à temps en bénéficiant de toutes les voies de recours existantes.

La Cour de cassation estima qu’une référence à la date à laquelle la requérante avait pris connaissance de la fixation de l’indemnité n’était pas nécessaire. Elle justifia cette conclusion par le fait que la cour d’appel avait admis que la prétention de la requérante était prescrite en raison de l’écoulement du délai de cinq ans prévu par la loi n o 2882/2001 (paragraphes 22-24 ci-dessous). B. Le droit et la pratique internes pertinents

Régissant la matière jusqu’en 2001, l’article 19 du décret n o 797/1971 disposait : « 2. Dans un délai de trente jours au plus tard, à compter de la notification de la décision du tribunal de grande instance fixant le montant unitaire provisoire de l’indemnité, les intéressés ont le droit de saisir la cour d’appel pour demander la fixation du montant unitaire définitif de l’indemnité. Si la décision du tribunal de grande instance n’a pas fait l’objet d’une notification, le délai pour l’introduction de l’action tendant à la fixation du montant définitif est de six mois à compter de la publication de la décision. 5. Si l’un des intéressés demeure à l’étranger ou n’a pas de domicile connu, le délai prévu au paragraphe 2, première phrase, est, pour tous les intéressés, de soixante jours. Le délai prévu au paragraphe 2, deuxième phrase, s’applique sans distinction, même si les parties résident à l’étranger ou n’ont pas de domicile connu. 6. A l’expiration des délais prévus aux paragraphes 2 et 5, le montant provisoire de l’indemnité fixé par le tribunal de grande instance est considéré comme définitif pour l’intéressé non diligent. Toute action dans les délais de la part de l’intéressé concerne exclusivement son intérêt personnel à l’augmentation ou à la diminution de l’indemnité fixée provisoirement. »

Ces dispositions visent les ayants droit auxquels la décision du tribunal de grande instance a été notifiée ou qui étaient parties à la procédure devant celui-ci. Les personnes n’ayant pas reçu notification de ladite décision ou qui n’étaient pas parties à la procédure bénéficiaient, aux fins de la fixation du montant définitif, des dispositions générales du code civil relatives à la prescription. Il en résultait que le délai de prescription applicable à leur action était de vingt ans à compter de la réalisation de l’expropriation (Cour de cassation, formation plénière, arrêt n o 565/1998).

Le 7 mai 2001, la loi n o 2882/2001 (code de l’expropriation des immeubles) est entrée en vigueur, en remplacement du décret n o 797/1971. En son article 9 § 4 b), elle prévoit : « Celui qui n’a pas été cité à comparaître et n’a pas participé à la procédure pour la fixation de l’indemnité a le droit d’exercer une action afin d’obtenir une indemnité définitive supérieure, selon l’article 21 de la présente loi, dans un délai de cinq ans à compter de la conclusion de l’expropriation ou, dans le cas où il est prouvé qu’il a pris connaissance [de la fixation de l’indemnité], dans un délai de six mois à compter de la date à laquelle il en a eu connaissance. »

L’article 29 § 3 contient une disposition transitoire qui prévoit que les disposions relatives à la prescription et aux délais s’appliquent aux expropriations qui ont été décidées après le 1 er février 1971, lorsque des prétentions étaient nées mais non encore prescrites à l’entrée en vigueur de cet article. Pour ces expropriations, le délai pour l’exercice de l’action en vue de la fixation de l’indemnité définitive est de cinq ans, et commence à courir à compter de la date de l’entrée en vigueur de la loi (le 7 mai 2001). Si la personne expropriée a eu connaissance de la fixation du montant provisoire de l’indemnité mais n’avait pas été appelée à la procédure ou n’a pas pu y participer, le délai pour demander un montant définitif supérieur est de six mois à compter de cette prise de connaissance (Cour de cassation, arrêts n o 1635/2003, 517/2005, 1266/2006, 17/2006, 180/2009, 1367/2010).

Les articles 7 § 1 du décret n o 797/1971 et 7 § 1 a) de la loi n o 2882/2001 prévoient que l’expropriation est réalisée au moment où l’indemnité est déposée à la Caisse des dépôts et consignations et que l’annonce de ce dépôt est publiée au Journal Officiel. GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect des biens en raison du refus des autorités de lui accorder le montant unitaire définitif de l’indemnité fixé par la cour d’appel d’Athènes pour les autres copropriétaires du terrain exproprié. EN DROIT

La requérante se plaint d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, estimant n’avoir pas reçu une indemnité raisonnable pour l’expropriation de sa propriété, du fait que l’indemnité d’expropriation qui lui a été versée par les autorités ne correspond pas à la valeur arrêtée à titre définitif mais seulement à celle qui avait été retenue à titre provisoire, laquelle était considérablement inférieure. Bien qu’elle ait été reconnue comme ayant droit à indemnisation en 2006, elle aurait été privée de son droit de participer à la procédure de fixation de l’indemnité définitive en raison d’une loi qui était entrée en vigueur postérieurement à l’expropriation et prévoyait un délai qui était déjà révolu. L’article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Arguments des parties

Le Gouvernement affirme que le délai de cinq ans prévu par l’article 9 § 4 b) de la loi n o 2882/2001 a commencé à courir le 7 mai 2001, avec l’entrée en vigueur de la loi, et a pris fin le 7 mai 2006. Le code d’expropriation est régi par le souci de conclure le plus rapidement possible les procédures d’expropriation et les procédures judiciaires y afférentes. En dépit de cette nécessité, le législateur a pris en compte en l’espèce les intérêts des propriétaires de la superficie expropriée qui n’avaient pas été cités ou pu participer à la procédure de fixation de l’indemnité provisoire et instituait un délai de cinq ans afin qu’ils puissent saisir les tribunaux et demander la fixation de l’indemnité définitive. Ce délai est suffisamment long pour protéger les intérêts de ces propriétaires. Ce n’est que dans le cas où il est prouvé que ceux-ci ont pris connaissance de l’indemnité provisoire que le délai est de six mois et commence à courir de la date de cette prise de connaissance. Ce délai, bien que bref, est raisonnable et suffisant car il entre en jeu à partir de cette prise de connaissance. Si celle-ci survient à un moment postérieur à l’entrée en vigueur de la loi n o 2882/2001, le délai commence à courir à partir de ce moment là, mais ne saurait en aucun cas être prolongé au-delà des cinq ans qui suivent la réalisation de l’expropriation, comme l’a souligné la Cour de cassation en l’espèce.

Le Gouvernement souligne que cette situation reflète clairement la lettre de l’article 9 § 4 b) de la loi n o 2882/2001 et ne laisse aucune place à l’interprétation. Elle est conforme au but du législateur qui établit un délai de cinq ans dont le début et la fin sont fixés objectivement afin qu’il y ait un point stable dans le temps au-delà duquel les demandes de fixation de l’indemnité définitive ne peuvent être soumises.

La requérante rétorque qu’elle n’a pas été invitée à participer à la procédure et que ni la décision du tribunal de première instance ni celle de la cour d’appel ne lui ont été notifiées. Elle soutient qu’elle a eu connaissance des décisions relatives à l’expropriation seulement après avoir été reconnue par la commission administrative comme ayant droit à l’indemnité. Elle reproche aux juridictions grecques de ne pas avoir examiné à partir de quand elle avait eu une telle connaissance. Elle souligne qu’alors qu’avant l’entrée en vigueur de la loi n o 2882/2001, le délai pour demander la fixation de l’indemnité définitive était de vingt ans, la nouvelle loi l’a réduit à cinq ans en le dissociant de surcroît de toute considération du moment où le demandeur a effectivement eu connaissance du montant retenu pour l’indemnité d’expropriation.

La requérante affirme qu’un propriétaire qui n’a pas été au courant de l’expropriation pendant cinq ans, par exemple parce qu’il réside à l’étranger, perd son droit de participer à la procédure judiciaire de fixation de l’indemnité. Les autorités n’ont pas le devoir de lui notifier l’acte d’expropriation et il n’y a pas non plus publication de l’acte ni dans un journal ni sous une autre forme.

Etant copropriétaire en indivision du terrain litigieux, la requérante estime qu’elle aurait dû ipso facto avoir droit à la même indemnité que les autres copropriétaires, indépendamment de la question de sa participation à la procédure. Exiger de chaque copropriétaire d’engager une procédure séparée, alors que l’Etat a fixé un montant définitif pour l’indemnité, démontre l’intention de l’Etat de ne pas payer à tous l’indemnité légale. Cela est d’autant plus évident que selon l’arrêt n o 6672/2001 de la cour d’appel, toute personne ayant laissé passer le délai pour demander la fixation de l’indemnité définitive ne pouvait en recevoir effectivement le montant que dans le cas où celui-ci était inférieur à celui de l’indemnité provisoire. B. Appréciation de la Cour 1. Principes généraux

La Cour rappelle que, pour être compatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, une atteinte au droit d’une personne au respect de ses biens doit d’abord respecter le principe de la légalité et ne pas revêtir un caractère arbitraire ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 58, CEDH 1999-II). Elle doit également ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu ( Sporrong et Lönnroth c. Suède, arrêt du 23 septembre 1982, § 69, série A n o 52).

La recherche de cet équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 du Protocole n o 1 tout entier, indépendamment des alinéas en jeu dans chaque affaire ; il doit toujours exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. En contrôlant le respect de cette exigence, la Cour reconnaît à l’Etat une large marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre des mesures en cause que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de l’ingérence dénoncée. Cet équilibre est rompu si la personne concernée a eu à subir une charge spéciale et exorbitante ( Depalle c. France [GC], n o 34044/02, § 83, 29 mars 2010).

La vérification de l’existence d’un tel équilibre exige un examen global des différents intérêts en cause. La Cour estime qu’il convient de procéder à un tel examen en ayant égard à deux éléments importants. D’une part, l’individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation « raisonnablement en rapport avec la valeur du bien » dont il a été privé, même si « des objectifs légitimes « d’utilité publique » (...) peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande ». Le contrôle de la Cour se limite à rechercher si les modalités choisies excèdent la large marge d’appréciation dont l’Etat jouit en la matière ( Saints monastères c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 301-A, § 71). D’autre part, l’expropriation en cause, décidée en 1999, concernait un terrain qui était destiné à la construction du village olympique pour les Jeux Olympiques d’Athènes de 2004 et qui appartenait en indivision à 2 512 copropriétaires, dont la requérante.

La Cour rappelle également que c’est au premier chef aux autorités nationales qu’il incombe d’interpréter la législation interne ; le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale telles que les délais régissant le dépôt des documents ou l’introduction de recours (voir, parmi beaucoup d’autres, Tejedor García c. Espagne , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 31 ; Zvolský et Zvolská c. République tchèque , n o 46129/99, § 46, CEDH 2002 ‑ IX). La Cour se doit de rappeler que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer une bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Les intéressés doivent s’attendre à ce que ces règles soient appliquées ( Faber c. République Tchèque , n o 35883/02, §§ 55-56, 17 mai 2005).

La Cour a, à maintes reprises, affirmé que la prévisibilité d’une loi ne s’oppose pas à ce que la personne concernée soit amenée à recourir à des conseils éclairés pour évaluer, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences pouvant résulter d’un acte déterminé (voir, mutatis mutandis , Grigoriades c. Grèce , arrêt du 25 novembre 1997, § 37 ; July et Sarl Libération c. France , n o 20893/03, § 51, CEDH 2008).

Enfin, la Cour rappelle qu’elle a déjà considéré que le « droit d’action ou de recours doit s’exercer à partir du moment où les intéressés peuvent effectivement connaître les décisions judiciaires qui leur imposent une charge ou pourraient porter atteinte à leurs droits ou intérêts légitimes ». Elle a aussi considéré que l’absence de notification personnelle d’un tiers intéressé n’était pas de nature à affecter dans sa substance même le droit d’accès à un tribunal si l’intéressé avait eu connaissance de la procédure litigieuse par voie extrajudiciaire de sorte que s’il n’était pas intervenu, c’était en raison d’un manque de diligence qui lui était imputable ( Libert c. Belgique (déc.), n o 44737/98, 8 juillet 2004). 2. Application des principes en l’espèce

La Cour note d’emblée qu’en raison de l’urgence du projet et du grand nombre des copropriétaires, l’Etat a dû accélérer la procédure d’expropriation. Ainsi, l’acte d’expropriation a été adopté le 9 décembre 1999, et le montant provisoire de l’indemnité a été fixé par le tribunal de première instance le 17 avril 2000. L’OEK a déposé ce montant auprès de la Caisse des dépôts et consignations le 12 juin 2000, date à laquelle la procédure d’expropriation a été considérée comme conclue conformément à la loi. Le 31 août 2001, la cour d’appel a fixé le montant définitif de l’expropriation pour les propriétaires qui l’avaient demandé conformément à l’article 19 § 2 du décret n o 797/1971. Compte tenu du grand nombre de copropriétaires et afin d’éviter de longues procédures judiciaires tendant à la détermination de leur qualité de propriétaires et d’ayants droit à l’indemnité, l’Etat a confié cette détermination à une commission administrative créée spécialement à cet effet.

En outre, en adoptant la loi n o 2882/2001, le législateur a prévu un délai de cinq ans à compter de la conclusion de l’expropriation pour permettre à ceux qui n’avaient pas été cités à participer à la procédure ou qui avaient été cités mais n’avaient pas pu participer de demander la fixation du montant définitif de l’indemnité (article 9 § 4 b) de la loi n o 2882/2001). Toutefois afin de ne pas prendre au dépourvu les personnes expropriées en vertu de l’ancienne législation (le décret n o 797/1971), comme la requérante, le législateur a prévu que le délai susmentionné commencerait à courir à partir de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, soit le 7 mai 2001. Dans le cas de la requérante, ce délai arrivait à son terme le 7 mai 2006. La requérante avait perdu toute possibilité de demander la modification du montant à l’issue de ce délai.

A cet égard, dans son arrêt du 17 avril 2007, la cour d’appel a relevé que le délai accordé à la requérante (qui n’a pas été citée à comparaître et n’a pas participé à la procédure de fixation de l’indemnité) pour demander la fixation du montant unitaire définitif était de cinq ans commençant dès l’entrée en vigueur de la loi 2882/2001, soit le 7 mai 2001, et prenant fin le 7 mai 2006 et que la requérante avait saisi le tribunal le 24 juillet 2006, soit après l’expiration du délai susmentionné. De même, dans son arrêt du 27 janvier 2009, la Cour de cassation a souligné que le délai de cinq ans s’appliquait dans tous les cas et que la date à laquelle la requérante avait pris connaissance de l’expropriation importait peu. En statuant ainsi, ces deux juridictions ont interprété le droit interne pertinent de manière qui ne semble ni arbitraire ni déraisonnable.

La Cour note de surcroît que si la requérante n’a pas reçu de notification individuelle concernant l’expropriation litigieuse, cette dernière a fait l’objet d’une publicité d’envergure : la décision qui annonçait l’expropriation a été publiée le 9 décembre 1999 au Journal Officiel et un résumé de celle-ci l’a été dans deux grands quotidiens nationaux les 28 et 29 décembre 1999. Elle a aussi été affichée à la mairie du lieu où était situé le terrain et inscrite au bureau des hypothèques. De plus, le dépôt par l’OEK de l’indemnité provisoire auprès de la Caisse des dépôts et consignations fit également l’objet d’une annonce dans le Journal officiel du 21 juin 2000 bien que cette publication ne fût pas exigée par la loi (article 7 § 6 de la loi n o 2730/1999), qui exemptait les autorités de cette formalité pour les expropriations faites dans le cadre des travaux pour les Jeux Olympiques.

La Cour considère que le système de publicité auquel a été soumise l’expropriation litigieuse était cohérent et poursuivait un but légitime, celui d’assurer la stabilité des situations juridiques et d’alléger les formalités de mise en œuvre de la procédure d’expropriation, compte tenu en particulier du fait qu’elle était caractérisée par l’urgence et couvrait des parcelles appartenant à un grand nombre de personnes.

Au reste, la requérante a eu connaissance de l’expropriation au moins à partir de 2000, lorsqu’elle a demandé que son terrain soit inclus dans un registre indiquant les terrains expropriés, daté du 27 juillet 2000 (paragraphe 6 ci-dessus). En outre, le 5 août 2003, la requérante a saisi la commission administrative chargée d’identifier les ayants droit à l’indemnité d’expropriation d’une demande tendant à la reconnaître comme ayant droit à celle-ci (paragraphe 10 ci-dessus). Par ailleurs, le 2 septembre 2004, elle a formé devant le tribunal de première instance d’Athènes une opposition tendant à se faire reconnaître comme ayant droit à l’indemnité à la même hauteur que d’autres ayants droit reconnus par la commission administrative (paragraphe 11 ci-dessus).

Dans ces conditions, la Cour estime que la requérante ne saurait se prévaloir de son statut de société ayant son siège à l’étranger et de l’absence de notification individuelle des décisions pertinentes, alors qu’elle est intervenue dans la procédure d’expropriation en cours à différents stades de celle-ci, notamment à partir de 2000 et jusqu’en 2004. Au vu des diverses mesures de publication intervenues dans le cadre de l’expropriation litigieuse, la Cour n’aperçoit pas comment la requérante, en tirant le cas échéant profit des conseils de l’avocat grec qui la représentait, n’a pas fait usage en temps utile de la possibilité de demander la fixation définitive de l’indemnité dans le délai qui lui était imparti, à cette fin, du 7 mai 2001 au 7 mai 2006. Elle n’a introduit son action que le 24 juillet 2006, soit plus de deux mois après l’expiration du délai, de sorte que les juridictions grecques l’ont déclarée irrecevable pour tardiveté.

Par ailleurs, la Cour note que l’indemnité d’expropriation que la requérante a perçue s’élève à 674 121,90 euros et était fondée sur le montant unitaire provisoire fixé par le tribunal de première instance, soit 35,22 euros le mètre carré.

Dans ces conditions, la Cour considère que l’expropriation litigieuse n’a pas fait peser sur la requérante une charge disproportionnée. Il s’ensuit que la présente requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente