Xypolias și Xypolia împotriva Greciei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48159/07 prezentate de Pantelis XYPOLIAS și Sophia XYPOLIA împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 2 iulie 2009 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar hagiyev, Dean Spielmann, Suura Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători; și de Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 octombrie 2007, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVă a reclamanților, domnul Pantelis Xypolias și domnul Pantelis Xypolias.

Sophia Xypolia, sunt cetățeni greci, născuți în 1953 și 1928 și locuiește în Atena. Primul reclamant este fiul celei de-a doua reclamante. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul C. Xrysanthakis și, respectiv, I. Tasopoulos, avocați în barou da'.

Guvernul grec ( În cazul în care nu se poate stabili o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești sau a unei instanțe judecătorești sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități judiciare sau a unei autorități a unei autorități a Uniunii sau a unei autorități a Uniunii Europene sau a unei autorități a Uniunii Europene sau a unei autorități a unui stat membru sau a unei autorități a unui stat membru sau a unei autorități a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unei autorități a unui stat membru sau a unei autorități a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unei autorități a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat

membru al unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru al unui stat membru, a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru, a unui stat membru sau a cărui stat membru sau a cărui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a cărui stat membru sau a unui stat membru sau a cărui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a cărui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a cărui stat membru sau a cărui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat sau a unui stat membru sau a unui stat membru sau a unui stat stat membru sau a unui stat membru sau a 1031509/2772/0010 din 11 aprilie 2002, miniștrii de finanțe,

de amenajarea teritoriului și de lucrări publice și de transport au efectuat exproprierea unei suprafețe totale de 2 513 m2 situat în cartierul atenian d aaghioi Anargyroi, în beneficiul .Organism al căilor ferate Elene. Reclamanții, precum și sora primului reclamant și fiica celui de-al doilea, au fost exproprieți de un teren de 314,03 m2 pe care au construit o clădire utilizată în scopuri industriale, în special manufactura metalică. La 18 noiembrie 2002, instanța de primă instanță a stabilit prețul unitar provizoriu al despăgubirii. Instanța a respins cererea părților interesate de a le aloca o indemnizație pentru costurile de reinstalare, lipsa de câștig și scăderea veniturilor întreprinderilor lor înainte de a-și putea relansa activitatea pe un alt site și de a-și forma o nouă clientelă (Decizia nr. 2263/2002).

La 5 iulie 2004, instanța de apel din retea a stabilit prețul unitar definitiv de despăgubire. În special, aceasta a fixat plata în avans pentru valoarea de piață a terenului expropriat la 380 EUR pe metru pătrat și cea pentru instalațiile construite pe acesta din urmă la 1500 EUR pe metru pătrat. În plus, ea a alocat părților interesate 35 000 EUR pentru costurile suportate pentru obținerea unui nou permis de exploatare și pentru reinstalarea întreprinderilor lor ;în schimb, Comisia a respins cererea acestora de stabilire a unei despăgubiri care ar trebui să acopere perioada de transfer a întreprinderii într-un nou loc, atât pentru lipsa de câștig, cât și pentru prejudiciul comercial de care ar putea suferi întreprinderea lor în primii cinci ani ai noului său sediu.

Mai precis, instanța de apel a amintit că a reieșit din dreptul intern relevant și din art. 1 din Protocolul nr. 1 că sunt luate în considerare în calculul de la … În cazul în care această relocare nu este direct legată de valoarea bunului, aceaceasta este consecința exproprierii. În schimb, încetarea activităților întreprinderii cu sediul pe proprietatea expropriată nu face parte din dreptul de proprietate pentru expropriere (hotărârea nr. 4990/2004). La 12 mai 2005, părțile interesate s-au ocupat de casare. Invocând art. 1 din Protocolul nr. (1) s-au plâns în special că nu au primit nicio despăgubire sau pentru prejudiciul suferit în perioada de încetare provizorie a activităților întreprinderii lor sau pentru pierderea clienților lor locali.

În acest sens, ei au subliniat faptul că a devenit mai posibil să obțină un permis de funcționare pentru acest tip de întreprindere în același cartier și că ar pierde astfel o mare parte din clientela lor constituită de 40 de ani. La 23 februarie 2007, Curtea de Casație a respins recursul. Marele tribunal a considerat că, în conformitate cu legislația relevantă, dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a exproprierii nu includea o despăgubire legată de valoarea întreprinderii situate pe teren expropriat, ci că profiturile legate de activitatea desfășurată asupra proprietății expropriate erau luate în considerare la stabilirea valorii acestuia din urmă. Prin urmare, orice pagubă suferită de către întreprinderea na a fost nerambursabilă în speță (hotărârea nr. 375/2007).

Această hotărâre a fost netă și certificată în conformitate la 27 aprilie 2007. Reclamanții au primit o despăgubire totală de 826 314,20 EUR. Dreptul intern relevant Constituția art. 17 Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este din motive de interes public, dovedit în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropriate la data la care a fost pronunțată cauza cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate de către instanță.

În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de proprietate finală, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța își are reședința la această cerere. (...) Codul de expropriere a bunurilor imobile (Legea nr. 2882/2001) art. 13 (1) În cazul unei cereri de fixare imediată a terenului expropriat la data lansării în instanță, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța își are reședința la această cerere. (...) Profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat, precum și valoarea de piață a terenurilor învecinate și similare cu aceasta, astfel cum reiese din valoarea lor obiectivă și din prețurile contractelor de vânzare a bunurilor imobile întocmite în perioada în care a avut loc exproprierea, sunt considerate, în special, drept criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat.

(...) (4) În caz de expropriere a unei părți dintr-un bun și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau devine inutilizabilă, judecata care stabilește dreptul de proprietate stabilește, de asemenea, dreptul special pentru această parte. Această indemnizație specială se plătește proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată. GRIEF Invochează art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că instanțele interne au refuzat să le despăgubească pentru diversele prejudicii suferite de întreprinderea care funcționa pe terenul lor expropriat.

Reclamanții se plâng că refuzul instanțelor interne de a le compensa pentru pierderile comerciale ale întreprinderii lor ca urmare a exproprierii terenului pe care aceasta era situată a adus atingere dreptului la respectarea bunurilor lor, astfel cum a fost garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Guvernul susține că instanța de apel a stabilit o indemnizație care ar putea acoperi orice daune rezultate din expropriere, inclusiv cele cauzate de pierderea veniturilor reclamanților ca urmare a transferului întreprinderii lor. Având în vedere caracterul rezonabil al despăgubirii plătite, precum și marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 lasă autorităților, guvernul consideră că exproprierea în cauză nu a creat o sarcină disproporționată asupra reclamanților. În cazul în care instanța nu ar fi luat în considerare pierderea veniturilor întreprinderii reclamanților, aceasta ar fi stabilit o sumă mult mai mică decât cea reținută pentru proprietățile învecinate. În acest sens, guvernul observă că instanța de apel a stabilit suma unitară definitivă de despăgubire pentru terenul expropriat la 380 EUR pe metru pătrat, în timp ce valoarea sa obiectivă nu s-a situat decât la 227,50 EUR pe metru pătrat.

Reclamanții retorcă faptul că pierderea veniturilor întreprinderii lor nu a fost compensată nici luată în considerare într-un fel sau altul. Invocând pierderile inerente repornirii fiecărei activități pe un site nou, ei observă că terenul pe care a fost repusă în funcțiune se află la 40 km de cartierul comercial al capitalei, în care funcționase fără întrerupere timp de aproximativ 40 de ani și de unde provenea și majoritatea clienților săi. Reclamanții susțin că exproprierea în litigiu le-a făcut să-și piardă instrumentele de muncă mai întâi și consideră că au suferit un prejudiciu important pe care instanțele naționale au refuzat în mod arbitrar să îl repare.

Curtea arată că nu se contestă faptul că: exproprierea în cauză este vorba despre o privare de proprietate în sensul celei de-a doua teze a primului alineat din Protocolul nr. 1; nici că această măsură era legală în raport cu dreptul grecesc și urmărea un scop legitim de interes public Aceasta reamintește că o interferență în dreptul la respectarea bunurilor, cum ar fi exproprierea în litigiu, trebuie să aibă un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană de proprietatea sa (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Sfintele Mănăstiri c. Grecia , 9 decembrie 1994, § 70, seria A n 301-A.

Acest echilibru este rupt în cazul în care persoana vizată a trebuit să suporte o sarcină specială și exorbitantă (a se vedea în special Hotărârea James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 50 seria A n 98). În acest sens, Curtea a precizat că persoana expropriată trebuie, în principiu, să obțină o despăgubire în legătură cu valoarea bunului.

din care a fost privat, chiar dacă mai multe obiective legitime de interes public (...) pot milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea totală a profitului; ea a adăugat că controlul său În această privință, Curtea consideră că, în cazul în care bunul expropriat este la 46044/99, § 18, 11 aprilie 2002). În sprijinul acestei interpretări a articolului 1 din protocol, Comisia reamintește maximul său conform căruia Convenția constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea în special Hotărârile Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A n Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 65, seria A n 168 R.MD. c. Elveția , 26 Septembrie 1997, § 52, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-IV, și Partidul Comunist Unificat din Turcia și altele c. Turcia, 30 ianuarie 1998, § 33, Rec., 1998-1).

În ceea ce privește cazul de mai sus, Curtea constată că exproprierea în litigiu a avut ca efect împiedicarea reclamanților de a-și continua activitatea pe teren expropriat, dar că, în orice caz, reclamanții au reușit deja să reinstaleze și să repornească funcționarea întreprinderii lor pe un nou site. Prin urmare, nu este de competența sa să intre într-o dezbatere privind posibilitatea părții solicitante de a se muta sau de a găsi în regiune un alt teren adecvat exploatării sale. Desigur, Curtea nu ar putea pune la îndoială faptul că situația în plină aglomerație urbană era, fără îndoială, privilegiată și că continuarea activității pe un alt teren mai îndepărtat de centrul de risc de sine fi mai puțin profitabil.

Cu toate acestea, sarcina sa constă în principiu în a se asigura că dreptul la pensie plătit părții solicitante era de natură să acopere pierderea sa un instrument de lucru mai întâi sau după expropriere (Pangagiotou c. Grecia, (dec.) n 38361/03, 3 noiembrie 2005). În speță, Curtea constată că reclamanții au fost despăgubiți pentru terenul lor expropriat și pentru construcțiile ridicate pe acesta, precum și pentru cheltuielile suportate pentru obținerea unui nou permis de exploatare și pentru reinstalarea întreprinderii lor. Ei au primit în total o sumă de 826 314,20 EUR, sumă importantă care nu pare a fi rezonabilă. Prin urmare, se pune întrebarea dacă ar trebui plătită o despăgubire separată reclamanților pentru a acoperi, de asemenea, efectele indirecte ale exproprierii asupra valorii patrimoniale a întreprinderii lor.

Curtea este de părere că statul nu trebuie să se afle în obligația de a fi persoană sau societate ori de câte ori exproprierea duce la încetarea temporară sau definitivă a activității sale, dar consideră că nu este rezonabil ca instanțele interne să țină seama de acest element în evaluarea globală a efectelor de expropriere. Cu toate acestea, art. 13 din Codul de proprietate imobiliară prevede în mod explicit că profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat sunt considerate criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat. Acesta a fost cazul în speță, în care Curtea de Casație a precizat că dreptul de proprietate datorat ca urmare a exproprierii nu includea o despăgubire legată de valoarea întreprinderii situate pe terenul expropriat, dar că profitul legat de activitatea asupra bunului expropriat era luat în considerare pentru stabilirea valorii acestuia.

În aceste condiții și având în vedere absența arbitrară a autorităților naționale, Curtea nu poate înlocui propria interpretare a dreptului instanțelor naționale. Având în vedere marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr 1 o lasă autorităților naționale (a se vedea, printre altele, Papachelas c. Grecia [GC], 31423/96, § 49, CEDO 1999-II), Curtea consideră că exproprierea în litigiu nu a creat o sarcină disproporționată pentru solicitanți (a se vedea în acest sens LIDO A.E. c. Grecia (dec.), nr. 41407/06, 8 ianuarie 2009 și Axioglou c. Grecia (dec.), nr. 45145/06, 12 martie 2009). Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 48159/07 présentée par Pantelis XYPOLIAS et Sophia XYPOLIA contre la Grèce La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 2 juillet 2009 en une chambre composée de : Nina Vajić, présidente, Christos Rozakis, Khanlar Hajiyev, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, juges, et de Søren Nielsen, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 octobre 2007, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M. Pantelis Xypolias et M me Sophia Xypolia, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1953 et 1928 et résidant à Athènes.

Le premier requérant est le fils de la seconde requérante. Ils sont représentés devant la Cour par M es C. Xrysanthakis et I. Tasopoulos, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. S. Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me Z. Hatzipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Par une décision conjointe n o 1031509/2772/0010 du 11 avril 2002, les ministres des Finances, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics et des Transports procédèrent à l’expropriation d’une superficie totale de 2 513 m² située dans le quartier athénien d’Aghioi Anargyroi, au profit de l’Organisme des chemins de fer helléniques.

Les requérants, ainsi que la sœur du premier requérant et la fille de la seconde, se virent expropriés d’un terrain de 314,03 m² sur lequel ils avaient fait construire un immeuble utilisé à des fins industrielles, en particulier la manufacture métallique. Le 18 novembre 2002, le tribunal de première instance d’Athènes fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation. Le tribunal rejeta la demande des intéressés de leur allouer une indemnité pour les frais de réinstallation, le manque à gagner et la baisse des revenus de leur entreprise avant de pouvoir relancer son activité sur un autre site et se constituer une nouvelle clientèle (décision n o 2263/2002). Le 5 juillet 2004, la cour d’appel d’Athènes fixa le prix unitaire définitif d’indemnisation.

En particulier, elle fixa l’indemnité pour la valeur vénale du terrain exproprié à 380 EUR au mètre carré et celle pour les installations édifiées sur ce dernier à 1 500 EUR au mètre carré. Par ailleurs, elle alloua aux intéressés 35 000 EUR pour les frais engagés pour l’obtention d’un nouveau permis d’exploitation et pour la réinstallation de leur entreprise ; en revanche, elle rejeta leur demande quant à la fixation d’une indemnité censée couvrir la période de transfert de l’entreprise sur un nouveau site tant pour le manque à gagner que pour le préjudice commercial dont leur entreprise pourrait souffrir pendant les cinq premières années de sa nouvelle implantation.

Plus précisément, la cour d’appel rappela qu’il ressortait du droit interne pertinent et de l’article 1 du Protocole n o 1 que sont pris en considération dans le calcul de l’indemnité d’expropriation non seulement la valeur du bien exproprié mais aussi le coût de la réinstallation du propriétaire du bien. Si cette réinstallation n’est pas directement liée à la valeur du bien, elle est la conséquence de l’expropriation. En revanche, la cessation des activités de l’entreprise implantée sur le bien exproprié ne fait pas partie de l’indemnisation pour expropriation (arrêt n o 4990/2004). Le 12 mai 2005, les intéressés se pourvurent en cassation. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, ils se plaignirent notamment de n’avoir touché aucune indemnité ni pour le préjudice subi pendant la période de cessation provisoire des activités de leur entreprise, ni pour la perte de leur clientèle locale.

Ils soulignèrent à cet égard qu’il n’était désormais plus possible d’obtenir un permis d’exploitation pour ce type d’entreprise dans le même quartier et qu’ils perdraient ainsi une grande partie de leur clientèle constituée depuis 40 ans. Le 23 février 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. La haute juridiction considéra que, selon la législation pertinente, l’indemnité due en raison de l’expropriation ne comprenait pas une indemnité afférente à la valeur de l’entreprise située sur le terrain exproprié, mais que les profits liés à l’activité exercée sur le bien exproprié étaient pris en compte pour la fixation de la valeur de ce dernier. Dès lors, tout dommage subi par l’entreprise n’était pas indemnisable en l’espèce (arrêt n o 375/2007).

Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 27 avril 2007. Les requérants reçurent une indemnité totale de 826 314,20 EUR. B. Le droit interne pertinent 1. La Constitution Article 17 « 1. La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général. 2. Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminée par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur de la propriété expropriée à la date de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal.

Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l’audience du tribunal sur cette demande. (...) » 2. Le code d’expropriation des biens immobiliers (loi n o 2882/2001) Article 13 « 1. L’indemnisation doit être pleine et correspondre à la valeur du terrain exproprié à la date de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l’audience du tribunal sur cette demande.

(...) Les profits tirés de l’exploitation du terrain exproprié ainsi que la valeur vénale des terrains voisins et similaires à celui-ci, telle qu’elle ressort de leur valeur objective et des prix apparaissant dans des contrats de vente des biens immobiliers rédigés au temps de l’annonce de l’expropriation, sont considérés tout particulièrement comme critères pour l’appréciation de la valeur du bien exproprié. (...) 4. En cas d’expropriation d’une partie d’un bien et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou devient inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée.

» GRIEF Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent que les juridictions internes ont refusé de les indemniser pour les divers préjudices subis par l’entreprise qui fonctionnait sur leur terrain exproprié. EN DROIT Les requérants se plaignent que le refus des juridictions internes de les indemniser pour les pertes commerciales de leur entreprise suite à l’expropriation du terrain sur lequel celle-ci était implantée a porté atteinte au droit au respect de leurs biens, tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Cette disposition est ainsi libellée : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soutient que la cour d’appel a fixé une indemnité susceptible de couvrir tout dommage résultant de l’expropriation, y compris celui causé par la perte des recettes des requérants en raison du transfert de leur entreprise. Compte tenu du caractère raisonnable de l’indemnité versée ainsi que de la marge d’appréciation que l’article 1 du Protocole n o 1 laisse aux autorités, le Gouvernement estime que l’expropriation litigieuse n’a pas fait peser sur les requérants une charge disproportionnée.

L’indemnité perçue par les requérants était supérieure à celle fixée pour les biens voisins. Si la cour d’appel n’avait pas pris en compte la perte des recettes de l’entreprise des requérants, elle aurait fixé un montant bien inférieur, égal à celui retenu pour les propriétés voisines. A ce titre, le Gouvernement fait remarquer que la cour d’appel fixa le montant unitaire définitif d’indemnisation pour le terrain exproprié à 380 EUR au mètre carré, alors que sa valeur objective ne s’élevait qu’à 227,50 EUR au mètre carré. Les requérants rétorquent que la perte des revenus de leur entreprise n’a aucunement été indemnisée ni prise en compte d’une manière ou d’une autre.

Invoquant les pertes inhérentes au redémarrage de chaque activité sur un nouveau site, ils notent que le terrain sur lequel leur entreprise fut réimplantée se trouve à 40 kilomètres du quartier commercial de la capitale, dans lequel elle avait fonctionné sans interruption pendant quarante ans environ et d’où provenait aussi la majorité de sa clientèle. Les requérants affirment que l’expropriation litigieuse leur fit perdre leur « outil de travail » et estiment avoir subi un préjudice important que les juridictions nationales ont arbitrairement refusé de réparer.

La Cour relève qu’il n’est pas contesté que l’expropriation en question s’analyse en une privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l’article 1 du Protocole n o 1, ni que cette mesure était légale au regard du droit grec et poursuivait un but légitime d’ « intérêt public ». Elle rappelle qu’une ingérence dans le droit au respect des biens, telle que l’expropriation litigieuse, doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Saints monastères c. Grèce , 9 décembre 1994, § 70, série A n o 301-A).

Cet équilibre est rompu si la personne concernée a eu à subir « une charge spéciale et exorbitante » (voir, notamment, l’arrêt James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 50, série A n o 98). A ce titre, la Cour a précisé que l’individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation « raisonnablement en rapport avec la valeur du bien » dont il a été privé, même si « des objectifs légitimes d’utilité publique (...) peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande » ; elle a ajouté que son contrôle « se borne à rechercher si les modalités choisies excèdent la large marge d’appréciation dont l’Etat jouit en la matière » ( ibidem , § 54 ; voir également, par exemple, l’arrêt Saints monastères précité, § 71). A cet égard, la Cour estime que, nonobstant la marge d’appréciation de l’Etat, lorsque le bien exproprié est l’ « outil de travail » de l’ « exproprié », l’indemnité versée n’est pas « raisonnablement en rapport avec la valeur du bien » si, d’une manière ou d’une autre, elle ne couvre pas cette perte spécifique (voir Lallement c. France , n o 46044/99, § 18, 11 avril 2002). A l’appui de cette interprétation de l’article 1 du Protocole, elle rappelle sa maxime selon laquelle « la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs » (voir notamment les arrêts Artico c. Italie,

13 mai 1980, § 33, série A n o 37 ; Kamasinski c. Autriche, 19 décembre 1989, § 65, série A n o 168 ; R.MD. c. Suisse , 26 septembre 1997, § 52, Recueil des arrêts et décisions 1997-IV, et Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie , 30 janvier 1998, § 33, Recueil 1998-1). S’agissant du cas d’espèce, la Cour note que l’expropriation litigieuse a eu pour effet d’empêcher les requérants de poursuivre leur activité sur le terrain exproprié, mais que, de toute façon, les requérants ont déjà réussi à réinstaller et à redémarrer le fonctionnement de leur entreprise sur un nouveau site. Dès lors, il ne lui appartient pas d’entrer dans un débat sur la possibilité pour la partie requérante de déménager ou de trouver dans la région un autre terrain approprié à son exploitation.

Certes, la Cour ne saurait mettre en doute le fait que la situation en pleine agglomération urbaine était sans doute privilégiée et que la poursuite de l’activité sur un autre terrain plus éloigné du centre risque de s’avérer moins rentable. Toutefois, sa tâche consiste en principe à s’assurer que l’indemnité versée à la partie requérante était de nature à couvrir la perte de son « outil de travail », ou permettait la reconstitution de celui-ci après expropriation ( Panagiotou c. Grèce , (déc.) n o 38361/03, 3 novembre 2005). En l’occurrence, la Cour note que les requérants furent indemnisés pour leur terrain exproprié et les constructions érigées sur celui-ci, ainsi que pour les frais engagés pour l’obtention d’un nouveau permis d’exploitation et pour la réinstallation de leur entreprise.

Ils reçurent au total une somme de 826 314,20 EUR, somme importante qui a priori ne semble pas déraisonnable. La question qui se pose donc est celle de savoir si une indemnité distincte devait être versée aux requérants pour couvrir aussi les effets indirects de l’expropriation sur la valeur patrimoniale de leur entreprise. La Cour est d’avis que l’Etat ne doit pas se trouver dans l’obligation d’indemniser un individu ou une société chaque fois que l’expropriation entraîne la cessation provisoire ou définitive de son activité, mais il ne lui semble pas par principe déraisonnable que les juridictions internes tiennent compte de cet élément dans l’évaluation globale des effets de l’expropriation.

Or, l’article 13 du code d’expropriation des biens immobiliers prévoit explicitement que les profits tirés de l’exploitation du terrain exproprié sont considérés comme des critères pour l’appréciation de la valeur du bien exproprié. Tel fut le cas en l’espèce, où la Cour de cassation a précisé que l’indemnité due en raison de l’expropriation ne comprenait pas une indemnité afférente à la valeur de l’entreprise située sur le terrain exproprié, mais que les profits liés à l’activité exercée sur le bien exproprié étaient pris en compte pour la fixation de la valeur de ce dernier. Dans ces conditions, et vu l’absence d’arbitraire de la part des autorités nationales, la Cour ne saurait substituer sa propre interprétation du droit à celle des juridictions nationales.

Eu égard à la marge d’appréciation que l’article 1 du Protocole n o 1 laisse aux autorités nationales (voir, parmi beaucoup d’autres, Papachelas c. Grèce [GC], n o 31423/96, § 49, CEDH 1999-II), la Cour considère que l’expropriation litigieuse n’a pas fait peser sur les requérants une charge disproportionnée (voir, dans ce sens, LIDO A.E. c. Grèce (déc.), n o 41407/06, 8 janvier 2009 et Axioglou c. Grèce (déc.), n o 45145/06, 12 mars 2009). Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente