KONSTANTOPOULOS AE et AUTRES contre la GRECE

KONSTANTOPOULOS AE et AUTRES contre la GRECE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58634/00 prezentate de KONSTANTOPOULOS AE și alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se întrunește la 16 mai 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dl C.L Rozakis Bonello Levits Bototarova Kovler Steiner judecători Dl Nielsen grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 iunie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de societățile solicitante, După ce au deliberat, face următoarea decizie FACÂND recurentele, Konstantopoulos AE, Z. și Z. Makri & Cie și Tasos Th. Priskomatis AE, sunt societăți anonime sau în nume colectiv având sediul la 3 , 6 și 12 km de drumul național care leagă orașele Katherini și Larissa. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul K. Horomidis și, respectiv, I. Horomidis, avocați la baroul din Salonic. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. iunie 1994, printr-o decizie comună a ministrului de finanțe și a ministrului de lucrări publice (nr. 1061381/3733/ m2, în scopul amenajării anumitor tronsoane ale drumului național care leagă orașele Plataomonas și Katherini, Pieria (Grecia de Nord). Prima reclamantă a fost expropriată 5 529,45 m2 și 1 717,43 m2, a doua 1 311 m2 și a treia 2 407 m2 și 905,21 m2 (care poartă în registrul cadastral numerele 183 653/1977 stabilește o prezumție conform căreia, atunci când există construcția unui nou drum național, proprietarii de clădiri de pe malul râului profită de aceasta; prin urmare, prevede că acestea trebuie să participe la cheltuielile de expropriere a acestor bunuri (a se vedea mai jos 141,96 m2 din terenul nr. 183, 400,34 m2 din terenul nr. 184, 518.72 m2 din terenul nr. 115 și 1 317,91 m2 din terenul nr. 42, societățile solicitante nu ar trebui să primească nici o indemnizație, deoarece acestea ar trebui considerate ca fiind favorizate de construcția drumului. La 27 mai 1997, Tribunalul de Primă Instanță de la Katherini a stabilit prețul unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat (judecarea nr. 123/1997). La 23 octombrie 1997, societățile reclamante au sesizat instanța de apel a Salonicului cu o cerere de fixare a dreptului definitiv de proprietate. În observațiile lor, acestea au arătat că prezumția legală ireproșabilă, potrivit căreia proprietarul a cărui proprietate avea o fațadă pe un spațiu public profita de extinderea acestui spațiu, era contrară articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. Societățile solicitante au solicitat, de asemenea, o compensație specială pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor. În acest sens, acestea susțineau că părțile menționate anterior au suferit o depreciere substanțială a valorii lor de piață ca urmare a realizării de lucrări vizate de expropriere, care ar fi la originea dificultăților de acces la părțile menționate, de dinamism vizual etc. Prin decizia din 29 iunie 1998, instanța de apel a declarat incompetență pentru a examina dacă proprietarii expropriați profitau de construcția noului drum național. În special, Comisia a considerat că, pentru a stabili valoarea unitară a despăgubirii pentru clădirile expropriate în scopul construirii unui drum național, instanța se limitează la stabilirea sumei respective, fără a lua în considerare existența și sfera de aplicare a obligației de către viereni, care profită de această construcție, de a contribui la cheltuielile de expropriere în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 653/1977. În plus, Comisia a respins cererea societăților solicitante de stabilire a unei despăgubiri speciale pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor pe motiv că, potrivit jurisprudenței, se acordă dreptul de a presta servicii speciale numai în cazul în care valoarea părților rămase este redusă serios din cauza amputării părții expropriate ;în schimb, deprecierea valorii părților rămase ca urmare a realizării de lucrări vizate de expropriere nu poate duce la o despăgubire specială, deoarece proprietarul expropriat s ë ar fi considerat avantajat în raport cu vecinii săi care nu sunt vizate de expropriere, dar ale căror proprietăți sunt supuse, de asemenea, unei deprecieri a valorii lor ca urmare a realizării lucrării în cauză (Curtea de Casație nr. 8/1999). În cele din urmă, instanța de apel a acordat o expertiză pentru evaluarea valorii reale a proprietăților expropriate (judecarea nr. 2387/1998). La 27 aprilie 1999, instanța de apel a stabilit suma unitară definitivă a liturghiei (cu excepția unei clădiri situate pe terenul nr. 183, pentru care a amânat examinarea și a dispus o expertiză suplimentară; în plus, aceasta a decis că statul trebuia să plătească 100 000 de drahme pentru cheltuielile de judecată ale societăților solicitante și onorariile avocaților acestora; ea a stabilit aceste onorarii la un procent de 4 La 21 iunie 1999, societățile solicitante s-au ocupat de casare. În mijloacele lor, ele au reproșat instanței de apel că au încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 martie 2000, a treia cameră a Curții de Casație a retrimis motivul întemeiat pe modul în care instanța de apel a acționat în materia cheltuielilor de justiție și d.Onoraire d.a. avocat în fața formării plenare a Curții de Casație și a respins restul mijloacelor societăților solicitante ca fiind lipsite de temei (hotărârea nr. 349/2000). La 29 iunie 2000, formarea plenară a Curții de Casație a considerat că modul în care instanța de apel a acționat în materia cheltuielilor de justiție și a cheltuielilor de funcționare ale avocaților a redus într-adevăr dreptul la despăgubiri și a adus atingere dreptului recurentelor de a-și respecta bunurile. Prin urmare, Comisia a clasat această parte a hotărârii atacate și a trimis cauza în fața unei noi formări a instanței judecătorești pentru a stabili din nou cheltuielile în cauză (hotărârea nr. 18/2000). Dreptul și practica internă relevantă L Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care decurg din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este numai din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna prin intermediul unei indemnizații prealabile complete. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o deține proprietatea expropriată în ziua în care are loc în instanță cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate asupra cauzei de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de proprietate finală, se ia în considerare valoarea pe care o deține proprietatea expropriată în ziua în care instanța de judecată o deține la această cerere (...) Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale. În conformitate cu alineatul (4) al aceluiași articol În cazul în care o parte a unei clădiri este expropriată și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau se face inutilizabilă, hotărârea care stabilește o parte a acesteia determină, de asemenea, dreptul special pentru această parte. Această despăgubire specială este plătită proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată. Prin urmare, dispozițiile relevante ale articolului 1 din Legea nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 privind obligațiile proprietarilor de drumuri interioare în ceea ce privește străpungerea drumurilor naționale sunt formulate. În cazul unei străpungeri, în afara planului de urbanism, a drumurilor naționale cu o lățime de până la 30 de metri, proprietarii de terenuri care profită de aceasta sunt obligați să plătească pentru o zonă cu o lățime de 15 metri, contribuind astfel la cheltuielile de expropriere a clădirilor aflate pe aceste drumuri. Totuși, această sarcină nu poate depăși jumătate din suprafața clădirii în cauză. (...) În sensul aplicării prezentului articol, se consideră proprietari de terenuri de agrement cei ale căror clădiri dobândesc o fațadă pe drumurile sparte. În cazul în care titularii de drepturi la despăgubire din cauza unei exproprieri sunt, în același timp, debitori ai plății unei părți din aceasta, există compensații pentru drepturi și obligații. Această prezumție, potrivit căreia cea mai mare parte a lucrărilor de amenajare rutieră constituie o despăgubire suficientă, a fost considerată pentru multă vreme ca fiind ireproșabilă. Ca urmare a hotărârilor Curții în cauzele Katikaridis și în alte cauze c. Grecia, Tsomtsos și alții (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Rec., p. Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Rec., p. 49, EHR 1999-II), instanțele naționale recunosc acum că prezumția în cauză nu mai este ireproșabilă; prin urmare, cei interesați pot sesiza instanțele civile pentru a pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior și pot primi, dacă este cazul, o indemnizație suplimentară (a se vedea, printre altele, Hotărârea nr. 10737/1998 al Tribunalului de Primă Instanță care, sesizat cu o cerere similară în cadrul unei alte cauze, a dispus o expertiză pentru a stabili dacă reclamanții, în calitate de proprietari de terenuri, au profitat efectiv de pe urma exproprierii de care au fost supuși. GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, societățile reclamante se plâng că proprietățile lor au fost expropriate fără să li se plătească despăgubiri integrale pentru toate părțile expropriate ale acestora. Potrivit acestora, necesitatea de a introduce o nouă acțiune în fața instanțelor civile, pentru ca acestea să poată fi judecate din nou, nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior, le aduce atingere dreptului lor de a-și respecta bunurile, precum și dreptului lor de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. Invocând aceleași dispoziții, societățile reclamante se plângeau, de asemenea, de refuzul instanțelor sesizate de a stabili o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor. Invocând aceleași dispoziții, societățile reclamante se plângeau, în sfârșit, de modul în care instanța de apel se pronunțase în speță în materia cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de judecată. ÎN DREPT, societățile reclamante se plâng în primul rând că proprietățile lor au fost expropriate fără a li se plăti o despăgubire integrală pentru toate părțile expropriate ale acestora; într-adevăr, ele ar fi considerate, în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 653/1977 ca proprietari avantajați de străfulgerarea drumului și, astfel, trebuiau să participe la cheltuielile de expropriere a clădirilor lor, în timp ce în realitate au suferit o pierdere economică semnificativă. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține în principal că societățile reclamante nu au epuizat căile de atac interne din cauza faptului că au sesizat instanțele civile pentru a se pronunța că acestea nu sunt proprietari avantajați în sensul legii criticate. O astfel de acțiune le-ar fi permis, dacă ar fi fost cazul, să obțină o despăgubire suplimentară. Guvernul afirmă că, în orice caz, exproprierea în litigiu era conformă cu cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 și că plata despăgubirii stabilite în speță de instanțele interne era în mod rezonabil în raport cu valoarea bunurilor expropriate. Societățile reclamante răspund că necesitatea de a introduce o nouă acțiune în fața instanțelor civile, pentru a rejudeca că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior, ignoră art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și termenul rezonabil 1 din Convenție, deoarece va dura cel puțin patru sau cinci ani până la luarea unei decizii definitive; în ceea ce privește fondul, societățile reclamante susțin că au suportat o pierdere economică semnificativă, ceea ce duce la o ruptură a echilibrului corect care trebuie să domine între protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general. Curtea reamintește că temeiul regulii privind epuizarea căilor de atac interne prevăzute la art. 35 1 din Convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi dat dreptul la soluționarea presupuselor încălcări prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 2918/93, § 37, CEDH 1999.I). Curtea a statuat deja, în cadrul unor cauze similare, că: a obține o despăgubire completă pentru exproprierea unor părți de teren aflate la marginea drumului, din cauza unei prezumții ireproșabile conform căreia valoarea adăugată a lucrărilor de amenajare rutieră constituia o despăgubire suficientă, a reprezentat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârile Katikaridis și alții c. Grecia, Tsomtsos și alții c. Grecia și Papachelas c. Grecia , op. cit.). Această prezumție există în continuare și instanțele care determină cuantumul landului nu țin seama de natura lucrărilor efectuate și de dacă acestea îi avantajează sau nu pe proprietari. În schimb, instanțele naționale recunosc acum că prezumția în cauză nu mai este irefusabilă. ; prin urmare, proprietarii care sunt considerați afectați de lucrări trebuie să sesizeze din nou instanțele civile pentru a dovedi că proprietățile lor sunt de fapt dezavantajate. Prin urmare, în opinia Curții, se pune întrebarea dacă acest nou sistem asigură echilibrul corect între protecția drepturilor individuale și cerințele de interes general, în sensul art. 1 din Protocolul nr. (1) Prin urmare, excepția de neobosire a căilor de atac interne ridicate de guvern în această privință este strâns legată de substanța fondului și trebuie să fie anexată la examinarea de fond a acestuia. Întradevăr, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În al doilea rând, societățile reclamante se plâng, sub aspectul art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, de refuzul instanțelor sesizate de a stabili o indemnizație specială pentru părțile neexpropriate ale teritoriului lor. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Guvernul reamintește că Curtea nu este un al patrulea grad de competență și nu are competența de a revizui dovezile pe care s-au bazat instanțele naționale pentru a refuza să acorde societăților solicitante o despăgubire specială pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor. Guvernul adaugă că deciziile de respingere a acestei cereri au fost pe deplin motivate, de fapt ca în drept, și au fost pronunțate la termen într-o procedură contradictorie, în cursul căreia societățile solicitante și-au putut prezenta toate argumentele. În cele din urmă, guvernul susține că refuzul de a acorda o despăgubire specială nu a adus atingere dreptului societăților solicitante de a-și respecta bunurile. Societățile reclamante contestă motivarea reținută de instanțele interne pentru a respinge cererea lor din partea unor persoane fizice și susțin că părțile care nu au fost expropriete de terenurile lor au suferit o depreciere semnificativă care nu a fost niciodată despăgubită. Curtea nu poate înlocui instanțele elene pentru a se pronunța cu privire la problema dacă părțile neexpropriate ale proprietăților societăților reclamante au suferit o depreciere a valorii lor ca urmare a realizării actului vizat de expropriere și dacă instanțele naționale ar fi trebuit să stabilească o compensație specială în această privință (a se vedea mutatis mutandis Malama c. Grecia , nr. 43622/98, § 51, ECHR 2001 Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind vădit nefondat. În cele din urmă, societățile reclamante se plângeau că modul în care instanța de apel a pronunțat în speță în materia cheltuielilor de judecată și de judecător a încălcat art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau a protocoalelor sale (...) Curtea amintește că, în primul rând, revine autorităților naționale obligația de a remedia o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima presupusei încălcări apare în toate etapele procedurii în ceea ce privește Convenția (a se vedea Malama c. Grecia (dec.), nr. 43622/98, 25.11.1999, nepublicată). În cazul de față, Curtea arată că, sesizată cu un recurs formulat de societățile reclamante, Curtea de Casație a considerat că practica denunțată reducea efectiv dreptul la despăgubiri în cazul exproprierii și a clasat partea incriminată a hotărârii instanței judecătorești. Prin urmare, în opinia Curții, hotărârea Curții de Casație a remediat la nivel intern presupusa încălcare a Convenției. Prin urmare, societățile reclamante nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor lor garantate de aceasta. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ obține o reparație completă pentru Õ exproprierea părților din terenul lor Õ Õ Õ , Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Ö Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Õ Ö Õ Ö Ö Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°

58634/00

présentée par

KONSTANTOPOULOS AE et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 16 mai 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

présidente

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

G.

Bonello

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

M.

A.

Kovler

,

M

me

E.

Steiner

,

juges

,

et

de

M. S.

Nielsen

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 21 juin 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les sociétés requérantes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérantes, Konstantopoulos AE, Z. et Z. Makri & Cie et Tasos Th.

Priskomatis AE, sont des sociétés anonymes ou en nom collectif ayant leur siège au 3

e

, 6

e

et 12

e

km respectivement de la route nationale reliant les villes de Katerini et Larissa. Elles sont représentées devant la Cour par M

es

K. Horomidis et I. Horomidis, avocats au barreau de Salonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 1

er

juin 1994, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui des Travaux publics (n°

1061381/3733/0010), l’Etat grec procéda à l’expropriation de biens fonciers d’une superficie totale de 405

120

m², aux fins d’aménagement de certains tronçons de la route nationale reliant les villes de Platamonas et Katerini, à Pieria (Grèce septentrionale). La première requérante se vit exproprier 5

529,45

m² et 1

717,43

m², la deuxième 1

311

m² et la troisième 2

407

m² et 905,21

m² (portant sur le registre cadastral les numéros 183–4, 115 et 42 respectivement).

La loi n°

653/1977 établit une présomption selon laquelle, lorsqu’il y a construction d’une nouvelle route nationale, les propriétaires d’immeubles riverains en tirent profit. Elle prévoit dès lors qu’ils doivent participer aux frais d’expropriation de ces biens (voir ci-dessous « Droit et pratique internes pertinents »). En application de cette présomption, l’administration décida, en l’espèce, que pour 1

149,96

m² du terrain n°

183, 400,34

m² du terrain n°

184, 518,72

m² du terrain n°

115 et 1

317,91

m² du terrain n°

42, les sociétés requérantes ne devraient recevoir aucune indemnité car elles devaient être considérées comme avantagées par la construction de la route.

Le 27 mai 1997, le tribunal de première instance de Katerini fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré (jugement n°

123/1997).

Le 23 octobre 1997, les sociétés requérantes saisirent la cour d’appel de Salonique d’une demande tendant à la fixation de l’indemnité définitive d’expropriation. Dans leurs observations, elles exposèrent que la présomption légale irréfragable, selon laquelle le propriétaire dont l’immeuble avait une façade sur un espace public tirait profit de l’élargissement de cet espace, était contraire aux articles

17 de la Constitution et 1 du Protocole n°

Par une décision avant dire droit du 29 juin 1998, la cour d’appel se déclara incompétente pour examiner si les propriétaires expropriées tiraient profit de la construction de la nouvelle route nationale. En particulier, elle estima que pour fixer le montant unitaire de l’indemnité pour les immeubles expropriés aux fins de la construction d’une route nationale, le tribunal se limite à fixer ledit montant, sans examiner l’existence et l’étendue de l’obligation des riverains, qui tirent profit de cette construction, de contribuer aux frais de l’expropriation conformément à l’article

1 de la loi n°

653/1977. Elle rejeta en outre la demande des sociétés requérantes tendant à la fixation d’une indemnité spéciale pour les parties non

‑

expropriées de leurs terrains au motif que, selon la jurisprudence, l’indemnité spéciale n’est accordée que lorsque la valeur des parties restantes est sérieusement diminuée en raison de l’amputation de la partie expropriée

; en revanche, la dépréciation de la valeur des parties restantes en raison de la réalisation de l’ouvrage visé par l’expropriation ne saurait donner lieu à une indemnité spéciale, car le propriétaire exproprié s’en trouverait avantagé par rapport à ses voisins non visés par l’expropriation, mais dont les propriétés subissent, elles aussi, une dépréciation de leur valeur en raison de la réalisation de l’ouvrage en question (Cour de cassation n°

8/1999). Enfin, la cour d’appel ordonna une expertise pour l’évaluation de la valeur réelle des propriétés expropriées (jugement n°

2387/1998).

Le 27 avril 1999, la cour d’appel fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité (sauf pour un immeuble situé sur le terrain n°

183, pour lequel elle ajourna son examen et ordonna une expertise complémentaire). Par ailleurs, elle décida que l’Etat devait payer 100

000 drachmes pour les frais de justice des sociétés requérantes et les honoraires des avocats de celles-ci. Elle fixa lesdits honoraires à un pourcentage de 4

% du montant de l’indemnité d’expropriation, qui devaient être déposés au barreau de Salonique (jugement n°

1316/1999).

Le 21 juin 1999, les sociétés requérantes se pourvurent en cassation. Dans leurs moyens, elles reprochèrent à la cour d’appel d’avoir violé les articles

6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

1.

Le 1

er

mars 2000, la troisième chambre de la Cour de cassation renvoya le moyen tiré de la manière dont la cour d’appel avait statué en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat devant la formation plénière de la Cour de cassation et rejeta le restant des moyens des sociétés requérantes comme étant dépourvus de fondement (arrêt n°

349/2000).

Le 29 juin 2000, la formation plénière de la Cour de cassation considéra que la manière dont la cour d’appel avait statué en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat diminuait en effet l’indemnisation perçue et portait atteinte au droit des requérantes au respect de leurs biens. Dès lors, elle cassa cette partie du jugement attaqué et renvoya l’affaire devant une nouvelle formation de la cour d’appel pour fixer à nouveau les frais en question (arrêt n°

18/2000).

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article pertinent de la Constitution de 1975 se lit ainsi

:

Article

17

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l’Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s’exercer au détriment de l’intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n’est que pour cause d’utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminés par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l’audience sur l’affaire concernant la fixation provisoire de l’indemnité par le tribunal. Dans le cas d’une demande visant à la fixation immédiate de l’indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l’audience du tribunal sur cette demande (...)

»

2.

Le décret-loi n°

797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. D’après l’article

13 §

1, l’indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l’expropriation.

Aux termes du paragraphe 4 du même article

:

«

En cas d’expropriation d’une partie d’un immeuble et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou se rend inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée.

»

3.

Les dispositions pertinentes de l’article

1 de la loi n°

653/1977 des 25

juillet/5 août 1977, relative aux obligations de propriétaires riverains en matière de percée de routes nationales, sont ainsi libellées

:

«

1.

En cas de percée, en dehors du plan d’urbanisme, de routes nationales d’une largeur jusqu’à trente mètres, les propriétaires riverains qui en tirent profit sont astreints à payer pour une zone d’une largeur de quinze mètres, participant ainsi aux frais d’expropriation des immeubles sis sur ces routes. Cette charge ne peut pas toutefois dépasser la moitié de la surface de l’immeuble concerné.

(...)

3.

Aux fins de l’application du présent article, sont considérés comme propriétaires riverains avantagés ceux dont les immeubles acquièrent une façade sur les routes percées.

4.

Lorsque les ayants droit à indemnité en raison d’une expropriation sont en même temps débiteurs du paiement d’une partie de celle-ci, il y a compensation des droits et obligations.

»

Cette présomption, selon laquelle la plus–value tirée de travaux d’aménagement routier constitue une indemnité suffisante, a longtemps été considérée comme irréfragable. Suite aux arrêts de la Cour dans les affaires Katikaridis et autres c.

Grèce, Tsomtsos et autres c.

Grèce (arrêts des 15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996–V) et

Papachelas c.

Grèce

([GC], n°

31423/96, §

49, ECHR 1999-II), les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n’est plus irréfragable. Dès lors, les intéressés peuvent saisir les juridictions civiles pour faire juger qu’ils ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de la loi susmentionnée et percevoir, le cas échéant, une indemnité complémentaire (voir, entre autres, l’arrêt n°

10737/1998 de la cour d’appel d’Athènes qui, saisie d’une demande similaire dans le cadre d’une autre affaire, ordonna une expertise pour faire constater si les demandeurs avaient, en tant que propriétaires riverains, réellement tiré avantage de l’expropriation dont ils furent l’objet).

GRIEFS

1.

Invoquant les articles 6 §

1 de la Convention et l’article

1 du Protocole n°

1, les sociétés requérantes se plaignent que leurs propriétés furent expropriées sans qu’une indemnisation intégrale leur soit versée pour toutes les parties expropriées de celles-ci. Selon elles, le fait de devoir introduire une nouvelle action devant les juridictions civiles, pour faire juger à nouveau qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagées au sens de la loi susmentionnée, porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens, ainsi qu’à leur droit de voir leur cause jugée dans un délai raisonnable.

2.

Invoquant les mêmes dispositions, les sociétés requérantes se plaignent en outre du refus des juridictions saisies de fixer une indemnité spéciale pour les parties non-expropriées de leurs terrains.

3.

Invoquant les mêmes dispositions, les sociétés requérantes se plaignaient enfin de la manière dont la cour d’appel avait statué en l’espèce en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat.

EN DROIT

1.

Les sociétés requérantes se plaignent en premier lieu que leurs propriétés furent expropriées sans qu’une indemnisation intégrale leur soit versée pour toutes les parties expropriées de celles-ci. En effet, elles seraient considérées, en vertu de l’article

1 de la loi n°

653/1977, comme des propriétaires avantagées par la percée de la route, et devaient participer ainsi aux frais d’expropriation de leurs immeubles, alors qu’en réalité elles ont subi une perte économique importante. Elles invoquent l’article

1 du Protocole n°

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient à titre principal que les sociétés requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes faute d’avoir saisi les juridictions civiles pour faire juger qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagées au sens de la loi critiquée. Une telle action leur aurait permis, le cas échéant, d’obtenir une indemnité complémentaire.

Le Gouvernement affirme qu’en tout état de cause, l’expropriation litigieuse était conforme aux exigences de l’article

1 du Protocole n°

1 et que l’indemnisation fixée en l’espèce par les juridictions internes était raisonnablement en rapport avec la valeur des biens expropriés.

Les sociétés requérantes répondent que le fait de devoir introduire une nouvelle action devant les juridictions civiles, pour faire juger à nouveau qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de la loi susmentionnée, méconnaît l’article

1 du Protocole n°

1 ainsi que le «

délai raisonnable

», garanti par l’article

6 §

1 de la Convention, car elle durera au moins quatre ou cinq ans jusqu’à la prise d’une décision définitive.

Quant au fond, les sociétés requérantes affirment avoir supporté une perte économique importante conduisant à une rupture du juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général.

La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans l’article

35 §

1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, l’arrêt

Fressoz et Roire c.

France

[GC], n°

29183/95, §

37, CEDH 1999–I).

La Cour a déjà jugé, dans le cadre des affaires similaires, que l’impossibilité d’obtenir une réparation complète pour l’expropriation de parties de terrains sis au bord d’une route, en raison d’une présomption irréfragable selon laquelle la plus-value tirée de travaux d’aménagement routier constituait une indemnité suffisante, entraînait une violation de l’article

1 du Protocole n°

1 (voir les arrêts Katikaridis et autres c.

Grèce, Tsomtsos et autres c.

Grèce et

Papachelas c.

Grèce

, op. cit.). Cette présomption existe toujours et les juridictions qui déterminent le montant de l’indemnité ne tiennent pas compte de la nature des travaux effectués et de la question de savoir si ceux-ci avantagent ou non les propriétaires. En revanche, les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n’est plus irréfragable

; dès lors, les propriétaires qui s’estiment lésés par les travaux doivent saisir à nouveau les juridictions civiles afin de prouver que leurs propriétés sont en réalité désavantagées.

De l’avis de la Cour, la question se pose donc de savoir si ce nouveau système assure le juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l’intérêt général, au sens de l’article

1 du Protocole n°

En effet, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

En deuxième lieu, les sociétés requérantes se plaignent, sous l’angle des articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

1, du refus des juridictions saisies de fixer une indemnité spéciale pour les parties non

‑

expropriées de leurs terrains. L’article

6 §

1 de la Convention, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Le Gouvernement rappelle que la Cour n’est pas un quatrième degré d’instance et n’a pas compétence pour réexaminer les preuves sur lesquelles se sont fondées les juridictions nationales pour refuser d’accorder aux sociétés requérantes une indemnisation spéciale pour les parties non

‑

expropriées de leurs terrains. Le Gouvernement ajoute que les décisions rejetant cette demande étaient amplement motivées, en fait comme en droit, et furent rendues à l’issue d’une procédure contradictoire, au cours de laquelle les sociétés requérantes ont pu présenter tous leurs arguments. Enfin, le Gouvernement affirme que le refus d’accorder une indemnité spéciale ne porta pas atteinte au droit des sociétés requérantes au respect de leurs biens.

Les sociétés requérantes contestent la motivation retenue par les juridictions internes pour rejeter leur demande d’indemnité spéciale et affirment que les parties non–expropriées de leurs terrains subirent une dépréciation importante qui n’a aucunement été indemnisée.

La Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question de savoir si les parties non-expropriées des propriétés des sociétés requérantes subirent une dépréciation de leur valeur en raison de la réalisation de l’ouvrage visé par l’expropriation et si les juridictions nationales auraient dû fixer une indemnisation spéciale à cet égard (voir

mutatis mutandis

,

Malama c.

Grèce

, n°

43622/98, §

51, ECHR 2001–II). Eu égard à la marge d’appréciation que l’article

1 du Protocole n°

1 laisse aux autorités nationales (voir

Papachelas c.

Grèce

, op. cit., §

49), la Cour n’aperçoit en l’espèce aucun indice donnant à penser que le refus d’indemniser les parties non–expropriées en question soulève un problème au regard de l’article

1 du Protocole n°

1.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

Les sociétés requérantes se plaignaient enfin que la manière dont la cour d’appel avait statué en l’espèce en matière des frais de justice et d’honoraires d’avocat, a violé les articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

1.

Aux termes de l’article

34 de la Convention, «

la Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...)

».

La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime de la violation alléguée, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir

Malama c.

Grèce

(déc.), n°

43622/98, 25.11.1999, non publiée).

Dans le cas d’espèce, la Cour relève que, saisie d’un pourvoi formé par les sociétés requérantes, la Cour de cassation considéra que la pratique dénoncée diminuait en effet l’indemnisation perçue en cas d’expropriation et cassa la partie incriminée du jugement de la cour d’appel. De l’avis de la Cour, l’arrêt de la Cour de cassation a donc réparé au niveau interne la violation alléguée de la Convention. Dès lors, les sociétés requérantes ne peuvent plus se prétendre victimes d’une violation de leurs droits garantis par celle-ci.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief des sociétés requérantes tiré de l’impossibilité d’obtenir une réparation complète pour l’expropriation de parties de leurs terrains

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Søren

Nielsen

Françoise

Tulkens

Greffier adjoint

Présidente