AFFAIRE KONSTANTOPOULOS AE ET AUTRES c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

10.07.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire rejetée (non-épuisement);Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE KONSTANTOPOULOS AE ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

În cazul Konstantopoulos AE și al altor state membre ale UE, această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 alineatul (2) din convenție. În cazul Konstantopoulos AE și al altor state membre, Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mei Vajić Botosarova Zagrebelsky, Steiner judecători și din grefierul adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 mai 2002 și 19 iunie 2003, a adoptat hotărârea adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 58634/00) îndreptată împotriva Republicii Elene de trei societăți, Konstantopoulos AE, Z. și Z. Makri & Cie și Tasos Th. Priskomatis AE ( Societățile reclamante sunt reprezentate în fața Curții de către dl Horomidis și I. Horomidis, avocați în baroul din Salonic. Guvernul elen ( mai mult decât) este reprezentat de delegatul agentului său, dl S. Spiropoulos, care se ocupă de Consiliul Juridic al statului. Recurentele se plângeau, în special, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. (1) din regulament. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 16 mai 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă. Atât societățile solicitante, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din regulament). ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPĂLĂTOARELE sunt societăți anonime sau în nume colectiv cu sediul la 3, 6 și respectiv 12 km de drumul național care leagă orașele Katherini și Larissa. La 1 iunie 1994, printr-o decizie comună a ministrului de finanțe și a ministrului de lucrări publice (n 1061381/3733/0010), statul elen a efectuat exproprierea de bunuri imobiliare cu o suprafață totală de 405 120 m2, în scopul amenajării anumitor tronsoane ale drumului național care leagă orașele Plataomonas și Katherini, la Pieria (Grecia Nordică). Prima reclamantă a fost expropriată 5 529,45 m2 și 1 717,43 m2, a doua 1 311 m2 și a treia 2 407 m2 și 905,21 m2 (care poartă în registrul cadastral numerelenapectice............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................ 653/1977 stabilește o prezumție conform căreia, atunci când există o nouă rută națională, proprietarii de clădiri riverane profită de aceasta și, prin urmare, prevede că trebuie să participe la cheltuielile de expropriere a acestor bunuri (a se vedea mai jos). În conformitate cu această prezumție, administrația a decis, în acest caz, că pentru 1 149,96 m2 din terenul nr 183, 400,34 m2 din terenul nr. 184, 518.72 m2 din terenul nr. 115 și 1 317.91 m2 din terenul nr. 42, societățile reclamante nu ar trebui să primească nicio compensație, deoarece acestea trebuiau considerate ca fiind favorizate de construcția drumului. 11. La 27 mai 1997, Tribunalul de Primă Instanță din Katherini a fixat prețul unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat (judecată nr. 123/1997). La 23 octombrie 1997, societățile solicitante au sesizat Curtea de Apel din Salonic cu o cerere de stabilire a indemnizației definitive de expropriere. În observațiile lor, acestea au arătat că prezumția legală ireproșabilă, potrivit căreia proprietarul a cărui clădire avea o fațadă pe un spațiu public profita de extinderea acestui spațiu, era contrară articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. Societățile solicitante au solicitat, de asemenea, o compensație specială pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor. În această privință, autoritățile chineze au susținut că părțile respective au suferit o depreciere substanțială a valorii lor de piață ca urmare a realizării lucrării vizate de expropriere, care ar fi cauza dificultăților de acces la părțile respective, a obstacolelor vizuale etc. 13. Prin decizia din 29 iunie 1998, Curtea de Apel s-a declarat incompetentă să examineze dacă proprietarii expropriați profitau de construirea noului drum național. În special, Comisia a considerat că, pentru a stabili cuantumul unitar al despăgubirii pentru clădirile expropriate în scopul construirii unui drum național, instanța se limitează la a stabili suma respectivă, fără a examina existența și amploarea obligației riveranelor, care beneficiază de această construcție, de a contribui la costurile exproprierii în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 653/1977. În plus, Comisia a respins cererea societăților reclamante de stabilire a unei indemnizații speciale pentru părțile care nu sunt expropriate de terenurile lor pe motiv că, potrivit jurisprudenței, indemnizația specială este acordată numai atunci când valoarea părților rămase este redusă serios din cauza amputării părții expropriate; în schimb, deprecierea valorii părților rămase din cauza realizării lucrării vizate de expropriere nu poate da naștere unei indemnizații speciale, deoarece proprietarul expropriet s-ar afla în avantaj față de vecinii săi care nu sunt vizate de expropriere, dar ale căror proprietăți sunt supuse, de asemenea, unei deprecieri a valorii lor ca urmare a realizării lucrării în cauză (Curtea de Casație n. În cele din urmă, Curtea de Apel a dispus o expertiză pentru evaluarea valorii reale a proprietăților expropriate (judecata nr 2387/1998). 14. La 27 aprilie 1999, Curtea de Apel a stabilit valoarea unitară definitivă a indemnizației (cu excepția unei clădiri situate pe teren n 183, pentru care și-a amânat examinarea și a ordonat o expertiză suplimentară. În plus, a decis că statul trebuia să plătească 100 000 de drahme pentru cheltuielile de judecată ale societăților reclamante și onorariile avocaților acestora. % din cuantumul indemnizației de expropriere, care urma să fie depuse în baroul Salonic (judecata nr. 1316/1999). La 21 iunie 1999, societățile solicitante s-au ocupat de casare. În mijloacele lor, ele au reproșat instanței de apel încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 16. martie 2000, a treia cameră a Curții de Casație a retrimis motivul întemeiat pe modul în care Curtea de Apel a hotărât în materie de cheltuieli de judecată și de onorarii de avocat în fața formării plenare a Curții de Casație și a respins restul mijloacelor societăților solicitante ca fiind lipsite de temei (hotărârea nr. 349/200017). La 29 iunie 2000, formarea plenară a Curții de Casație a considerat că modul în care Curtea de Apel a decis în materie de cheltuieli de judecată și de onorarii ale avocaților reducea, într-adevăr, compensația percepută și aducea atingere dreptului recurentelor la respectarea proprietăților lor. Prin urmare, Comisia a clasat această parte a hotărârii atacate și a trimis cauza în fața unei noi formări a Curții de Apel pentru a stabili din nou cheltuielile în cauză (hotărârea nr. 18/2000). II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 18. Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care derivă din aceasta nu se pot exercita în detrimentul interesului general. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică, dovedită în mod corespunzător, în cazuri și în conformitate cu procedura stabilită de lege și întotdeauna cu o indemnizație prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o deține proprietatea expropriată în ziua ședinței asupra cauzei cu privire la stabilirea provizorie a indemnizației de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a indemnizației definitive, se ia în considerare valoarea pe care o deține proprietatea expropriată în ziua audierii Tribunalului la această cerere (...) 19. Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale. În conformitate cu art. 13 alin. (1), indemnizația se calculează în raport cu valoarea reală a proprietății expropriate în momentul publicării deciziei care anunță exproprierea. În conformitate cu alineatul (4) al aceluiași articol În cazul exproprierii unei părți a unei clădiri și în cazul în care partea rămasă a proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau se face inutilizabilă, hotărârea care stabilește indemnizația determină, de asemenea, indemnizația specială pentru această parte. Această compensație specială se plătește proprietarului împreună cu cea pentru partea expropriată 20. Prin urmare, dispozițiile relevante ale articolului 1 din Legea nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 privind obligațiile proprietarilor de drumuri interioare în ceea ce privește străpungerea drumurilor naționale sunt formulate. În cazul în care, în afara planului de urbanism, există drumuri naționale cu o lățime de până la 30 de metri, proprietarii riveranelor care profită de acestea sunt obligați să plătească pentru o zonă cu o lățime de 15 metri, contribuind astfel la cheltuielile de expropriere a clădirilor aflate pe aceste drumuri. Totuși, această sarcină nu poate depăși jumătate din suprafața clădirii în cauză.... În scopul aplicării prezentului articol, se consideră proprietari riveranți avantajați cei ale căror clădiri dobândesc o fațadă pe drumurile sparte. În cazul în care titularii de drepturi la indemnizație din cauza unei exproprieri sunt, în același timp, debitori ai plății unei părți din aceasta, există compensații pentru drepturi și obligații. 21. Această prezumție, potrivit căreia cea mai mare parte a lucrărilor de amenajare rutieră constituie o despăgubire suficientă, a fost considerată pentru o lungă perioadă de timp ca ireproșabilă. Ca urmare a hotărârilor Curții în cauzele Katikaridis și în alte cauze c. Grecia Tsomtsos și alții c. Grecia (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Rec., p. 31423/96, § 49, EHR 1999-II), instanțele naționale admit acum că prezumția în cauză nu mai este ireproșabilă. Prin urmare, părțile interesate pot sesiza instanțele civile pentru a se pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior și pot percepe, dacă este cazul, o despăgubire suplimentară (a se vedea în special hotărârea n 34081/2002 al Tribunalului de Mare Instanță din Salonic care, sesizat cu o cerere similară în cadrul unei alte cauze, a acordat reclamanților o indemnizație suplimentară; statul interjet a solicitat această hotărâre și ședința a fost stabilită la 3 noiembrie 2003). Recurentele se plâng că proprietățile lor au fost expropriate fără a li se plăti compensații integrale pentru toate părțile expropriate ale acestora. Într-adevăr, acestea ar fi considerate, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 653/1977 ca proprietari avantajați de străfulgerarea drumului și, prin urmare, trebuiau să participe la cheltuielile de expropriere a clădirilor lor. Societățile solicitante invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care dispunea Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 23. Curtea amintește că, în decizia sa privind admisibilitatea cererii, aceasta a anexat în fond excepția preliminară a guvernului întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne, în acest caz acțiunea în fața instanțelor civile care urmărește să demonstreze că societățile reclamante nu sunt proprietari avantajați în sensul legii criticate. Potrivit guvernului, o astfel de acțiune ar fi permis societăților solicitante, după caz, să obțină o compensație suplimentară. 24. În ceea ce privește fondul, guvernul susține că despăgubirea stabilită în speță de instanțele interne era în mod rezonabil legată de valoarea bunurilor expropriate. 25. Societățile reclamante susțin că proprietarii nu ar trebui să fie obligați să inițieze o nouă acțiune în fața Tribunalului de Mare Instanță pentru ca acesta să examineze dacă proprietarul riveran este avantajat. În opinia acestora, necesitatea de a introduce o astfel de acțiune nu respectă art. 1 din Protocolul nr 1 și termenul rezonabil, garantat prin art. 6 1 din Convenție, deoarece va dura cel puțin patru sau cinci ani până la adoptarea unei decizii definitive. 26. Întreprinderile solicitante se referă la cerințele art. 17 alin. 2 din Constituție pentru o despăgubire prealabilă completă și concluzionează că acestea au suportat o pierdere economică semnificativă, ceea ce duce la o ruptură a echilibrului corect care trebuie să domine între protejarea dreptului de proprietate și cerințele interesului general. 27. Curtea amintește că o măsură de interferență în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să aibă un echilibru corect Între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea, printre altele, Sporrong și Lönnroth c. Suedia, Hotărârea din 23 septembrie 1982, seria A n 52, p. 26, § 69). Pentru a evalua dacă măsura contestată respectă echilibrul corect dorit și, în special, dacă aceasta nu impune o sarcină disproporționată pentru solicitant, ar trebui luate în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația internă. În această privință, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie în mod normal o încălcare excesivă care nu poate fi justificată pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea amintește că, în cauzele Katikaridis și alții c. Grecia Tsomtsos și alții c. Grecia, Curtea sancționase prezumția ireproșabilă stabilită prin art. 1 alineatul (3) din Legea nr. 653/1977. Comisia a considerat că, de o rigiditate excesivă, acest sistem nu ține seama de diversitatea situațiilor, necunoaștend diferențele care rezultă în special din natura lucrărilor și a configurației locurilor, ceea ce a determinat-o să ajungă la concluzia încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârile Katikaridis și alții c. Grecia, op. cit., p. 1688-1689, § 49). În urma acestor hotărâri, instanțele elene au renunțat la jurisprudența lor conform căreia prezumția că proprietarii beneficiau de un avantaj din activitatea de îmbunătățire a unui drum era ireproșabilă. În prezent, instanțele civile care stabilesc cuantumul unitar al despăgubirii nu sunt competente să examineze dacă proprietarii unui teren expropriat beneficiază sau nu de un avantaj din activitatea de trecere, astfel încât aceștia, în cazul în care consideră că sunt afectați, trebuie să inițieze o nouă procedură în fața instanțelor civile. 30. Curtea consideră că, în cazul în care bunurile unei persoane fac obiectul unei exproprieri, trebuie să existe o procedură care să asigure o apreciere globală a consecințelor unei exproprieri, și anume acordarea unei indemnizații în legătură cu valoarea bunului expropriat, determinarea titularilor indemnizației și orice altă chestiune legată de expropriere. 31. Curtea constată că, în cazul în care instanțele naționale recunosc acum că prezumția, potrivit căreia valoarea adăugată rezultată din lucrările de amenajare rutieră constituie o compensație suficientă, nu mai este ireproșabilă, sistemul de compensare a proprietarilor afectați de o măsură de expropriere nu s-a îmbunătățit în mod semnificativ. Într-adevăr, prezumția există încă, iar instanțele care determină cuantumul despăgubirii nu iau în considerare natura lucrărilor efectuate și dacă acestea îi avantajează sau nu pe proprietari. În schimb, sistemul astfel cum funcționează în prezent îi obligă pe proprietarii care consideră că sunt afectați de lucrări să sesizeze din nou instanțele civile pentru a dovedi că proprietățile lor sunt de fapt dezavantajate. Această procedură riscă să dureze mai mult dacă una dintre părți decide să facă uz de căile de atac care îi sunt disponibile; aceasta s-ar adăuga atunci celei care vizează stabilirea cuantumului unitar al despăgubirii, care cuprinde trei etape: stabilirea sumei unitare, în primul rând provizorie și apoi definitivă a despăgubirii și recunoașterea titularilor dreptului la despăgubiri. 32. Curtea amintește că Convenția urmărește să garanteze drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (a se vedea Matthews c. Regatul Unit [GC], n 24833/94, § 34, CEDO 1999-I). 1 din Convenție, aceasta implică în special ca circumstanțele create în mod voluntar de autorități să fie astfel încât părțile interesate să aibă o posibilitate realistă de a-l introduce. Or, acest lucru nu este cazul în cazul de față, astfel încât trebuie respinsă excepția preliminară de care este vorba. 33. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, prin menținerea prezumției de auto-compensare În consecință, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 34. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se elimine numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Societățile solicitante nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea adresată consiliului lor la 27 mai 2002, atenția lor a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise privind fondul. Prin urmare, având în vedere lipsa unui răspuns în termenele stabilite în scrisoarea care însoțește decizia privind admisibilitatea, Curtea consideră că nu este necesar să se acorde o sumă în temeiul articolului 41 din convenție ( Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003, nepublicată). că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul n în limba franceză și a fost comunicat în scris la 10 iulie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte