AFFAIRE SKONDRIANOS c. GRECE

La originea cauzei se află trei cereri (nr. 63000/00, 74291/01 și 74292/01) depuse împotriva Republicii Elenă și de care un cetățean al acestui stat, dl. Alexandros Skondrianos ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 29 iulie 2000 și 5 august 2000, în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de doamna H. Mylonas, avocat la barourile Atenei. Guvernul grec ("Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dl. M. Apessos, consilier la Consiliul Juridic al Statului, și doamna V. Pelekou, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul alega în special o violare a dreptului la procesul echitabil din cauza condamnării sale în lipsă, fără a putea fi audiat la vreun stadiu al procedurii. De asemenea, reclamantul susținea că Curtea de Casație a respins recursul său ca inadmisibil, bazându-se pe un motiv pentru care nu a avut ocazia să se apere.

Cererile au fost atribuite secțiunii I a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 al Convenției) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament. La 8 noiembrie 2001, Curtea a hotărât unirea cererilor.

Printr-o decizie din 26 septembrie 2002, Curtea a declarat cererile admisibile.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPT

Reclamantul nu s-a prezentat la ședința din fața curții de apel Larissa. Aceasta din urmă a dat citire unui certificat medical depozitat de un martor al apărării și eliberat cu o zi înainte de spitalul N. Ionia, redactat după cum urmează: "[Reclamantul] a fost admis astazi, 16 ianuarie 1995, în clinica patologică B din cauza unei crize de gastrite acută. Prezentul certificat este eliberat la cererea interesatului pentru a fi utilizat într-o procedură judiciară".

Martorul a declarat că reclamantul i-a telefonat pentru a-i anunța că este bolnav și a-i cere să depună certificatul și să solicite amânarea ședinței. Curtea de apel a refuzat amânarea dezbaterilor. A constatat că nu putea fi invocată cu valabilitate nicio cauză de forță majoră, deoarece nu reiese din certificat dacă acuzatul era încă spitalizat sau dacă gravitatea crizei i-a împiedecat comparuția în fața curții. A respins cererea ca neîntemeiat.

La 17 ianuarie 1995, curtea de apel l-a condamnat pe reclamant în lipsă la o pedeapsă de trei luni de închisoare în prima cauză și doi luni de închisoare în fiecare din celelalte două, convertibile într-o sancțiune pecuniară de 1.500 drahme pe zi de detenție (sentințe nr. 77/1995, 81/1995 și 83/1995).

La 23 martie 1995, trei extrase din sentințe, corespunzând dispozitivelor sentințelor, au fost notificate la domiciliul reclamantului și predate soției sale. Reclamantul a solicitat procurorului și a obținut o amânare a executării sancțiunii până la 9 septembrie 1999 (decizii nr. 8/1999, 9/1999 și 12/1999).

La 14 iulie 1999, reclamantul a depus caz în casație împotriva celor trei sentințe. La 1 octombrie 1999, procurorul de lângă Curtea de Casație a propus respingerea recursurilor ca tardive; a constatat că sentințele au fost notificate la 22 martie 1995 și că recursurile au fost introduse patru ani și jumătate mai târziu; în plus, reclamantul nu a menționat niciun motiv susceptibil să-l exonereze de respectarea termenelor legale. Procurorul a introdus recursurile în fața camerei de consiliu a Curții de Casație pentru a fi respinse. L-a citat pe reclamant să se prezinte și să-și prezinte argumentele.

De îndată ce a aflat de această propunere, reclamantul a depus, la 29 octombrie 1999, trei memorii complementare. Prin aceste memorii, reclamantul a susținut împotriva propunerii procurorului și a adăugat două mijloace de casație. În particular, susținea că recursurile sale nu sunt tardive deoarece a fost judecat în lipsă și nu a primit niciodată copie a sentințelor atacate; extrasele notificate soției sale nu puteau fi considerate o notificare legală și, ca urmare, termenul prevăzut la art. 473 § 1 nu a început niciodată să curgă împotriva sa.

La 16 noiembrie 1999, reclamantul și procurorul s-au prezentat în fața camerei de consiliu a Curții de Casație.

La 1 februarie 2000, camera de consiliu a Curții de Casație a respins recursurile ca inadmisibile, pentru următoarele motive: "Conform articolului 508 § 1 din codul de procedură penală, recursul în casație al celui condamnat la o pedeapsă privativă de libertate este admisibil dacă acesta dovedește până la momentul examinării recursului și prin intermediul unei atestații a directorului penitenciarului, că era deținut atunci când a introdus recursul. O asemenea atestat nu este necesară în anumite cazuri, inclusiv în cel în care executarea pedepsei a fost amânată. Conform sensului acestei dispoziții, dacă amânarea expiră înainte de examinarea recursului, interesatul trebuie să producă o atestat care confirmă că a fost deținut după expirarea amânării sau să dovedească că este exonerat de o asemenea obligație. Altfel, recursul este inadmisibil (...). Executarea sentinței menționate mai sus (nr. 77/1995) a fost amânată în virtutea deciziei nr. 12/1999 a procurorului de lângă curtea de apel Larissa, în conformitate cu art. 556 § 4 din codul de procedură penală, pentru șase luni, și anume până la 9 septembrie 1999. Cu toate acestea, [reclamantul], care s-a putut în casație la 14 iulie 1999, nu a prezentat, până la ziua discuției recursului (16 noiembrie 1999), o atestat a directorului penitenciarului, certificând că după expirarea amânării executării, reclamantul este deținut în penitenciar pentru a-și executa pedeapsa. În plus, nu reiese din dosar că reclamantul a deja plătit suma la care a fost condamnat, nici că recursul său avea efect suspensiv în virtutea articolului 471 § 2 din codul de procedură penală (...)"

Reclamantul subliniază că la momentul în care a introdus recursurile în casație, executarea pedepsei sale era suspendată, ca urmare el îndeplinea condițiile de admisibilitate ale recursului. Subliniază, de asemenea, că dispozițiile relevante ale dreptului intern, prevăzând inadmisibilitatea recursului în casație dacă interesatul nu s-a constituit deținut, sunt similare dispozițiilor din codurile de procedură penală franceză și belă, a căror aplicare a fost judecată contrară articolului 6 § 1 al Convenției de Curt în sentințele Omar c. Franța, Guérin c. Franța, Khalfaoui c. Franța, Van Pelt c. Franța și Goedhart c. Belgia. De asemenea, reclamantul subliniază că pierderea recursului în casație este cu atât mai inacceptabilă în măsura în care nu a putut fi audiat în fața curții de apel Larissa care l-a condamnat în lipsă din cauza neprezentării sale în fața acesteia.

În plus, reclamantul subliniază că motivul menționat mai sus reținut de Curtea de Casație nu avea niciun raport cu cel propus de procuror. În schimb, camera de consiliu nu s-a referit deloc la motivul de inadmisibilitate propus de acesta și s-a bazat pe altul, procedând la o apreciere diferită a faptelor de care nu l-a informat pe reclamant. Or, acesta se plânge că nu fusese cu niciun fel informat și că s-a găsit în imposibilitate să-și pregătească corespunzător apărarea. Reclamantul, referindu-se la sentința Quadrelli c. Italia, adaugă că camera de consiliu a Curții de Casație nu a luat în considerare memoriul său, în care sublinia că a primit doar extrase din deciziile litigioase, ca urmare termenul pentru a se pune în casație nu a început niciodată să curgă. Din acest punct de vedere, după opinia reclamantului, prezenta cauză ar fi similară cu cauza Pelissier și Sassi c. Franța. 2. Guvernul

Guvernul subliniază că reclamantul trebuia, la expirarea suspensiei executării pedepsei sale, și cum recursurile nu fuseseră încă examinate, să verse cel puțin suma la care a fost condamnat. Dacă nu doreau, de asemenea, să plătească această sumă, ar fi trebuit să ceară ca recursurile să aibă efect suspensiv, în aplicarea articolului 471 § 2 din codul de procedură penală.

În plus, conform Guvernului, atunci când un acuzat află că procurorul a propus inadmisibilitatea recursului, trebuie să se prezinte în fața camerei de consiliu și să susțină că nu există motiv de inadmisibilitate. Acuzatul nu trebuie să se mulțumească cu refutarea propunerii procurorului, ci trebuie să pledeze în mod general pentru admisibilitatea recursului deoarece camera de consiliu nu este legată de această propunere.

Or, reclamantul, jurist de profesie, cunoștea condițiile admisibilității unui recurs impuse de lege. Cu toate acestea, după cum remarcă Curtea de Casație, reclamantul nu s-a referit la art. 508 § 1 din codul de procedură penală și nu a depus niciun element tendind să dovedească că condițiile puse de acest articol au fost respectate. B. Aprecierea Curții

Curtea observă că reclamantul se plânge de o dublă violare a dreptului la procesul echitabil, garantat de art. 6 § 1 al Convenției. În primul rând, reclamantul consideră că respingerea recursului în casație în aplicarea articolului 508 din codul de procedură penală din motiv că nu prezentase atestat a directorului penitenciarului confirmând că era deținut, a încălcat dreptul la procesul echitabil. În al doilea rând, reclamantul susține că nu a putut să se apere la niciun stadiu al procedurii care a dus la condamnarea sa. Condamnat în prima instanță în lipsă, nu a putut combate argumentația Curții de Casație, care a declarat recursurile inadmisibile din motiv pe care îl contestă, în timp ce procurorul a propus un motiv cu totul diferit de respingere.

Curtea reamintește că dreptul la tribunal, al cărui drept de acces constituie un aspect, nu este absolut: poate da naștere la limitări, în special cu privire la condițiile admisibilității unui recurs. Cu toate acestea, limitările aplicate nu pot restrânge accesul deschis individului într-o manieră sau într-o măsură în care dreptul s-ar afla afectat în substanța sa însăși. Trebuie să urmărească un scop legitim și trebuie să existe o relație de proporționalitate rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (Brualla Gómez de la Torre c. Spania, sentință din 19 decembrie 1997, Colecția sentințelor și deciziilor 1997-VIII, p. 2955, § 33; Edificaciones March Gallego S.A. c. Spania, sentință din 19 februarie 1998, Colecția 1998-I, p. 290, § 34; Garcia Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, CEDO 2000-II, § 36).

Curtea a deja acceptat că prezența unui inculpat reveste o importanță capitală, datorită atât dreptului interesatului de a fi audiat cât și necesității de a controla exactitatea afirmațiilor sale și de a le confronta cu declarațiile victimei, ai cărei interese trebuie protejate, precum și interesele martorilor. Ca urmare, legiuitorul este, în principiu, abilitat să reglementeze dreptul de acces în justiție pentru a descuraja absențele nejustificate (Van Geyseghem c. Belgia [Marea Cameră], nr. 26103/95, § 33, CEDO 1999-I; Medenica c. Elveția, nr. 20491/92, § 54, 14 iunie 2001).

Cu toate acestea, puterea recunoscută legiuitorului în scopul de a garanta prezența unui inculpat nu trebuie să afecteze substanța dreptului la tribunal. Astfel, în varias cauze, Curtea a considerat că refuzul de a examina un recurs în casație din motiv că acuzatul nu s-a constituit deținut înainte de ședință reprezenta o entravă excesivă la dreptul de acces la tribunal și deci la dreptul la procesul echitabil. În particular, Curtea a deja acceptat că "inadmisibilitatea unui recurs în casație, bazată exclusiv pe faptul că reclamantul nu s-a constituit deținut în execuția deciziei de justiție care face obiectul recursului, constrânge interesatul să se impună deja privarea de libertate rezultând din decizia atacată, în timp ce această decizie nu poate fi considerată definitivă atâta timp cât nu s-a pronunțat asupra recursului sau termenul de recurs nu a expirat". Curtea a considerat că se rănește astfel "substanța dreptului de recurs, impunând reclamantului o sarcină disproporționată, rupând echilibrul just care trebuie să existe între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura execuția deciziilor de justiție și, pe de altă parte, dreptul de acces la judecătorul de casație și exercitarea drepturilor apărării" (Omar c. Franța și Guérin c. Franța, sentințe din 29 iulie 1998, Colecția 1998-V, p. 1841, § 40, și p. 1868, § 43, respectiv; Khalfaoui c. Franța, nr. 34791/97, § 49, CEDO 1999-IX; Krombach c. Franța, nr. 29731/96, §§ 82-91, CEDO 2001-II; Goedhart c. Belgia, nr. 34989/97, §§ 31-33, 20 martie 2001).

În cauza de față, Curtea constată că la 1 februarie 2000, camera de consiliu a Curții de Casație a declarat inadmisibile recursurile exercitate de reclamant doar din motiv că acesta nu dovedea că s-a constituit deținut în execuția deciziei de justiție care face obiectul recursului. În aceste condiții, Curtea nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită de cea adoptată în sentințele menționate mai sus.

Cu privire la al doilea aspect al pretendiniilor reclamantului, Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia nu-i aparține să se substituie jurisdicțiilor interne. Este în primul rând responsabilitatea autorităților naționale, și în special a instanțelor și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (v. Bulut c. Austria, sentință din 22 februarie 1996, Colecția 1996-II, p. 356, § 29; Brualla Gómez de la Torre c. Spania, mai sus citat, p. 2955, § 31). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări (Societatea anonimă "Sotiris și Nikos Koutras ATTEE" c. Grecia, nr. 39442/98, § 17, CEDO 2000-XII și, cel mai recent, Rodriguez Valin c. Spania, nr. 47792/99, § 22, 11 octombrie 2001).

Curtea observă că orice proces penal, incluzând aspectele procedurale, trebuie să aibă caracter contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: aceasta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la procesul echitabil. Dreptul la un proces penal contradictoriu implică, pentru acuzare ca și pentru apărare, posibilitatea de a lua cunoștință de observații sau de elemente de dovezi produse de cealaltă parte în vederea influențării deciziei judiciare (Fitt c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 29777/96, § 44, CEDO 2000-II). În aplicarea acestei reguli, Curtea a concluzionat în special că ne-comunicarea reclamantului în casație a concluziilor avocatului general înainte de ședință violeaza principiul contradictoriu (printre altele, Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, sentință din 31 martie 1998, Colecția 1998-II, p. 666, § 107; Richen și Gaucher c. Franța, nr. 31520/96 și 34359/97, § 39, 23 ianuarie 2003). Cu toate acestea, Curtea observă că prezenta cauză se distinge de cazurile menționate mai sus: în cauza de față, recursurile în casație ale reclamantului au fost declarate inadmisibile din motiv reținut de camera de consiliu a Curții de Casație ea însăși, fără a urmări propunerea procurorului.

Ca urmare, întrebarea care se pune este dacă pierderea recursurilor în casație din motiv unic reținut de oficiu de camera de consiliu a Curții de Casație a încălcat principiul contradictoriu. Curtea nu contestă argumentul Guvernului, conform căruia camera de consiliu a Curții de Casație, ca jurisdicție, este liberă să se bazeze pe orice motiv de inadmisibilitate care-i pare pertinent. Cu toate acestea, Curtea nu pierde din vedere că, în cauza de față, propunerea de inadmisibilitate a recursului emana doar din procuror și era bazată pe un singur motiv. Astfel, acuzatul era obligat să concentreze argumentația pe acest punct. Absența menționării oricărui alt motiv posibil de a funda inadmisibilitatea riscă să-l ia pe acuzat prin surprindere cu atât mai mult cu cât reclamantul putea legitimă crede că art. 508 nu ar putea servi de bază pentru o decizie de inadmisibilitate: într-adevăr, acest articol prevede că pedeapsa trebuie executată sau nu (în caz de amânare a executării pedepsei) la momentul în care recursul este exercitat și jurisprudența Curții de Casație admit că aplicabilitatea unui recurs se apreciază la momentul exercitării acestuia. Or, în cauza de față, atunci când reclamantul a introdus recursurile la 14 iulie 1999, încă beneficia de suspensie a pedepsei care i fusese acordată până la 9 septembrie 1999. De fapt, era substanță de a refuta propunerea procurorului, deoarece, conform reclamantului, termenul pentru a se pune în casație nu a început să curgă din cauză că acesta nu a primit copie a întregii sentințe a curții de apel care l-a condamnat.

Având în vedere circumstanțele cazului și în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea consideră că procedura în fața camerei de consiliu a Curții de Casație a încălcat principiul contradictoriu. De plus, reclamantul a suferit o entravă excesivă la dreptul de acces la tribunal și, deci, la dreptul la procesul echitabil.

A existat prin urmare violare a articolului 6 § 1 al Convenției.

Reclamantul cere o sumă de 126.000 de euro (EUR) cu titlu de daună morală suferită din cauza violării articolului 6 al Convenției.

Guvernul consideră că nu există legătură de cauzalitate între dauna pretinsă de reclamant și condamnarea sa de instanțele interne. Reclamantul nu ar putea specula asupra concluziei la care ar fi ajuns Curtea de Casație dacă nu ar fi declarat recursurile inadmisibile.

Curtea consideră că singurul temei pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cauza de față în faptul că reclamantul nu a putut să se bucure de garanțiile articolului 6 § 1 al Convenției. Curtea consideră, cu Guvernul, că nu ar putea specula asupra ceea ce ar fi fost rezultatul procedurii în caz contrar. Curtea consideră că constatarea violării articolului 6 constituie o reparație suficientă a daunei morale suferite. B. Taxe și cheltuieli

Cu titlu de taxe și cheltuieli, pentru procedura în fața Curții, reclamantul cere suma de 2.500 EUR.

Guvernul se declară gata să verseze reclamantului suma de 1.700 EUR pentru taxe și cheltuieli.

Curtea și-a apreciat cererea reclamantului în lumina principiilor care rezultă din jurisprudența sa (sentințe Nikolova c. Bulgaria [Marea Cameră], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II, Oztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 83, CEDO 1999-VI, și Witold Litwa c. Polonia, nr. 26629/95, § 88, CEDO 2000-III). Reamintește că în temeiul articolului 41 al Convenției, rambursează taxele și cheltuielile care sunt dovedite ca fiind cu adevărat și necesare suportate și sunt de valoare rezonabilă. Curtea constată că onorariile pe care reclamantul le-a versă efectiv avocatului pentru procedura în fața Curții se ridică, conform dovezii prezentate, la suma de 1.700 EUR. Ca urmare, acordă reclamantului suma de 1.700 EUR, cu acest titlu. C. Dobânzi de moratoriu

Curtea consideră oportun să bazeze rata dobânzilor de moratoriu pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenției; 2. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termenul de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.700 EUR (o mie șapte sute de euro) pentru taxe și cheltuieli, plus orice sumă datorată cu titlu de impozit; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 18 decembrie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Peer LORENZEN Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouvent trois requêtes (n os 63000/00, 74291/01 et 74292/01) dirigées contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alexandros Skondrianos (« le requérant »), a saisi la Cour les 29 juillet 2000 et 5 août 2000, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e H. Mylonas, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par le délégué de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat, et M me V. Pelekou, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

Le requérant alléguait en particulier une violation de son droit à un procès équitable en raison de sa condamnation par défaut, sans qu'il puisse être entendu à un quelconque stade de la procédure. De surcroît, le requérant soutenait que la Cour de cassation avait rejeté son pourvoi comme irrecevable, en se fondant sur un motif pour lequel il n'a pas eu l'occasion de se défendre.

Les requêtes ont été attribuées à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. Le 8 novembre 2001, la Cour a décidé de joindre les requêtes.

Par une décision du 26 septembre 2002, la Cour a déclaré les requêtes recevables.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le requérant ne comparut pas à l'audience devant la cour d'appel de Larissa. Cette dernière donna lecture d'un certificat médical déposé par un témoin de la défense et délivré la veille par l'hôpital de N. Ionia, ainsi rédigé : « [Le requérant] a été admis aujourd'hui, le 16 janvier 1995, à la clinique pathologique B en raison d'une crise de gastrite aiguë. Le présent certificat est délivré à la demande de l'intéressé pour être utilisé dans une procédure judiciaire ».

Le témoin déclara que le requérant lui avait téléphoné pour lui annoncer qu'il était malade et le prier de déposer ce certificat et demander l'ajournement de l'audience. La cour d'appel refusa d'ajourner les débats. Elle constata qu'aucune raison de force majeure ne pouvait être valablement invoquée, car il ne ressortait pas du certificat si l'accusé était encore hospitalisé ou si la gravité de la crise empêchait sa comparution devant la cour. Elle rejeta la demande comme mal fondée.

Le 17 janvier 1995, la cour d'appel condamna le requérant par défaut à une peine de trois mois d'emprisonnement dans la première affaire et de deux mois d'emprisonnement dans chacune des deux autres, convertibles en une sanction pécuniaire de 1 500 drachmes par jour de détention (jugements n os 77/1995, 81/1995 et 83/1995).

Le 23 mars 1995, trois extraits de jugements, correspondant aux dispositifs des jugements, furent notifiés au domicile du requérant et remis à son épouse. Le requérant sollicita auprès du procureur et obtint un report de l'exécution de la sanction jusqu'au 9 septembre 1999 (décisions n os 8/1999, 9/1999 et 12/1999).

Le 14 juillet 1999, le requérant se pourvut en cassation contre les trois jugements. Le 1 er octobre 1999, le procureur près la Cour de cassation proposa le rejet des pourvois comme tardifs ; il constatait que les jugements avaient été notifiés le 22 mars 1995 et que les pourvois avaient été introduits quatre ans et six mois plus tard ; en outre, le requérant ne mentionnait aucune raison susceptible de l'exonérer du respect des délais légaux. Le procureur introduisit les pourvois devant la chambre du conseil de la Cour de cassation afin que ceux-ci soient rejetés. Il convoqua le requérant à comparaître et à présenter ses arguments.

Dès qu'il eut connaissance de cette proposition, le requérant introduisit, le 29 octobre 1999, trois mémoires ampliatifs. Par ces mémoires, le requérant plaidait contre la proposition du procureur et ajoutait deux moyens de cassation. En particulier, il soutenait que ses pourvois n'étaient pas tardifs car il avait été jugé par défaut et n'avait jamais reçu copie des jugements attaqués ; les extraits notifiés à son épouse ne pouvaient être considérés comme une notification légale et, par conséquent, le délai prévu à l'article 473 § 1 n'avait jamais commencé à courir à son encontre.

Le 16 novembre 1999, le requérant et le procureur comparurent devant la chambre du conseil de la Cour de cassation.

Le 1 er février 2000, la chambre du conseil de la Cour de cassation rejeta les pourvois comme irrecevables, par les motifs suivants : « Conformément à l'article 508 § 1 du code de procédure pénale, le pourvoi en cassation de celui qui a été condamné à une peine privative de liberté est recevable si celui-ci prouve jusqu'au moment de l'examen du pourvoi et au moyen d'une attestation du directeur de la prison, qu'il était détenu lorsqu'il a introduit le pourvoi. Une telle attestation n'est pas nécessaire dans certains cas, dont celui où l'exécution de la peine a été reportée. Selon le sens de cette disposition, si le report expire avant l'examen du pourvoi, l'intéressé doit produire une attestation confirmant qu'il a été détenu après l'expiration du report ou prouver qu'il est dispensé d'une telle obligation. Autrement, le pourvoi est irrecevable (...). L'exécution du jugement susmentionné (n o 77/1995) a été reportée en vertu de la décision n o 12/1999 du procureur près la cour d'appel de Larissa, conformément à l'article 556 § 4 du code de procédure pénale, pour six mois, à savoir jusqu'au 9 septembre 1999. Toutefois, [le requérant], qui s'est pourvu en cassation le 14 juillet 1999, n'a pas apporté, jusqu'au jour de la discussion du pourvoi (le 16 novembre 1999), une attestation du directeur de la prison, certifiant qu'après la fin du report de l'exécution, le requérant est détenu en prison pour s'acquitter de sa peine. De plus, il ne ressort pas du dossier que le requérant a déjà versé la somme à laquelle il a été condamné, ni que son pourvoi avait un effet suspensif en vertu de l'article 471 § 2 du code de procédure pénale (...) » II.

Le requérant souligne qu'au moment où il a introduit ses pourvois en cassation, l'exécution de sa peine se trouvait suspendue de sorte qu'il remplissait les conditions de recevabilité de son recours. Il souligne en outre que les dispositions pertinentes du droit interne, prévoyant l'irrecevabilité du pourvoi en cassation si l'intéressé ne s'est pas constitué prisonnier, sont similaires aux dispositions des codes français et belge de procédure pénale dont l'application fut jugée contraire à l'article 6 § 1 de la Convention par la Cour dans ses arrêts Omar c. France , Guérin c. France , Khalfaoui c. France , Van Pelt c. France et Goedhart c. Belgique . De surcroît, le requérant souligne que la déchéance de son pourvoi en cassation est d'autant plus inacceptable qu'il n'a pu être entendu devant la cour d'appel de Larissa qui le condamna par défaut en raison de sa non-comparution devant elle.

En outre, le requérant souligne que le motif susmentionné retenu par la Cour de cassation n'avait aucun rapport avec celui proposé par le procureur. En revanche, la chambre du conseil ne se référa nullement au motif d'irrecevabilité proposé par ce dernier et se fonda sur un autre, en procédant à une appréciation différente des faits dont elle n'informa pas le requérant. Or, celui-ci se plaint qu'il n'en avait aucunement été informé et qu'il se trouva dans l'impossibilité de préparer convenablement sa défense. Le requérant, en se référant à l'arrêt Quadrelli c. Italie , ajoute que la chambre du conseil de la Cour de cassation n'a pas pris en considération son mémoire, dans lequel il soulignait qu'il avait reçu uniquement des extraits des décisions litigieuses, de sorte que le délai pour se pourvoir en cassation n'avait jamais commencé à courir. De ce point de vue, de l'avis du requérant, la présente affaire serait similaire à l'affaire Pelissier et Sassi c. France . 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne que le requérant devait, à l'expiration de la suspension de l'exécution de sa peine, et comme ses pourvois n'avaient pas encore été examinés, verser au moins la somme à laquelle il avait été condamné. S'il ne souhaitait pas non plus payer cette somme, il aurait dû demander que ses pourvois aient un effet suspensif, en application de l'article 471 § 2 du code de procédure pénale.

En outre, selon le Gouvernement, lorsqu'un accusé apprend que le procureur a proposé l'irrecevabilité du pourvoi, il doit comparaître devant la chambre du conseil et soutenir qu'il n'existe aucun motif d'irrecevabilité. L'accusé ne doit pas se contenter de réfuter la proposition du procureur, mais plaider de manière générale pour la recevabilité de son pourvoi car la chambre du conseil n'est pas liée par cette proposition.

Or, le requérant, juriste de profession, connaissait les conditions de recevabilité d'un pourvoi imposées par la loi. Toutefois, comme le relève la Cour de cassation, le requérant ne se référa pas à l'article 508 § 1 du code de procédure pénale et ne déposa aucun élément tendant à prouver que les conditions que pose cet article avaient été respectées. B. Appréciation de la Cour

La Cour observe que le requérant se plaint d'une double violation de son droit à un procès équitable, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention. En premier lieu, le requérant estime que le rejet de son pourvoi en cassation en application de l'article 508 du code de procédure pénale au motif qu'il n'avait pas produit d'attestation du directeur de la prison confirmant qu'il était détenu, méconnut son droit à un procès équitable. En deuxième lieu, le requérant allègue qu'il n'a pu se défendre à aucun stade de la procédure qui a abouti à sa condamnation. Condamné en première instance par défaut, il n'a pu combattre l'argumentation de la Cour de cassation, qui déclara ses pourvois irrecevables pour un motif dont il conteste le bien-fondé, alors que le procureur avait proposé un tout autre motif de rejet.

La Cour rappelle que le droit à un tribunal, dont le droit d'accès constitue un aspect, n'est pas absolu : il peut donner lieu à des limitations, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité d'un recours. Toutefois, les limitations appliquées ne sauraient restreindre l'accès ouvert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. Elles doivent poursuivre un but légitime et il doit exister un rapport de proportionnalité raisonnable entre les moyens employés et le but visé ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , arrêt du 19 décembre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VIII, p. 2955, § 33 ; Edificaciones March Gallego S.A. c. Espagne, arrêt du 19 février 1998, Recueil 1998-I, p. 290, § 34 ; Garcia Manibardo c. Espagne , n o 38695/97, CEDH 2000-II, § 36). 25 . La Cour a déjà accepté que la comparution d'un prévenu revêt une importance capitale, en raison tant du droit de l'intéressé à être entendu que de la nécessité de contrôler l'exactitude de ses affirmations et de les confronter aux dires de la victime, dont il y a lieu de protéger les intérêts, ainsi que ceux des témoins. Dès lors, le législateur est, par principe, habilité à réglementer le droit d'accès en justice afin de décourager les abstentions injustifiées ( Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, § 33, CEDH 1999-I ; Medenica c. Suisse, n o 20491/92, § 54, 14 juin 2001).

Pourtant, ce pouvoir reconnu au législateur dans le but de garantir la comparution d'un prévenu ne doit pas atteindre la substance même du droit à un tribunal. Ainsi, dans un certain nombre d'affaires, la Cour a considéré que le refus d'examiner un recours en cassation au motif que l'accusé ne s'était pas constitué prisonnier avant l'audience représentait une entrave excessive au droit d'accès à un tribunal et donc au droit à un procès équitable. En particulier, la Cour a déjà accepté que « l'irrecevabilité d'un pourvoi en cassation, fondée uniquement sur le fait que le demandeur ne s'est pas constitué prisonnier en exécution de la décision de justice faisant l'objet du pourvoi, contraint l'intéressé à s'infliger d'ores et déjà la privation de liberté résultant de la décision attaquée, alors que cette décision ne peut être considérée comme définitive aussi longtemps qu'il n'a pas été statué sur le pourvoi ou que le délai de recours ne s'est pas écoulé ». La Cour a considéré qu'on portait ainsi « atteinte à la substance même du droit de recours, en imposant au demandeur une charge disproportionnée, rompant le juste équilibre qui doit exister entre, d'une part, le souci légitime d'assurer l'exécution des décisions de justice et, d'autre part, le droit d'accès au juge de cassation et l'exercice des droits de la défense » ( Omar c. France et Guérin c. France , arrêts du 29 juillet 1998, Recueil 1998-V , p. 1841, § 40 , et p. 1868, § 43, respectivement; Khalfaoui c. France , n o 34791/97, § 49, CEDH 1999-IX ; Krombach c. France , n o 29731/96, §§ 82-91, CEDH 2001-II ; Goedhart c. Belgique , n o 34989/97, §§ 31-33, 20 mars 2001).

En l'espèce, la Cour relève que le 1 er février 2000, la chambre du conseil de la Cour de cassation a déclaré irrecevables les pourvois exercés par le requérant au seul motif que celui-ci ne prouvait pas qu'il s'était constitué prisonnier en exécution de la décision de justice faisant l'objet du pourvoi. Dans ces conditions, la Cour ne voit aucune raison d'aboutir à une conclusion différente de celle adoptée dans les arrêts susmentionnés.

En ce qui concerne le deuxième volet des allégations du requérant, la Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle il ne lui appartient pas de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne (voir Bulut c. Autriche , arrêt du 22 février 1996, Recueil 1996-II, p. 356, § 29 ; Brualla Gómez de la Torre c. Espagne, précité, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation ( Société anonyme « Sotiris et Nikos Koutras ATTEE » c. Grèce , n o 39442/98, § 17, CEDH 2000-XII et, en dernier lieu, Rodriguez Valin c. Espagne , n o 47792/99, § 22, 11 octobre 2001).

La Cour note que tout procès pénal, y compris ses aspects procéduraux, doit revêtir un caractère contradictoire et garantir l'égalité des armes entre l'accusation et la défense : c'est là un des aspects fondamentaux du droit à un procès équitable. Le droit à un procès pénal contradictoire implique, pour l'accusation comme pour la défense, la faculté de prendre connaissance des observations ou éléments de preuves produits par l'autre partie en vue d'influencer la décision judiciaire ( Fitt c. Royaume-Uni [GC], n o 29777/96, § 44, CEDH 2000-II). En appliquant cette règle, la Cour a conclu notamment que la non-communication au demandeur en cassation des conclusions de l'avocat général avant l'audience porte atteinte au principe du contradictoire (entre autres, Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France , arrêt du 31 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 666, § 107 ; Richen et Gaucher c. France , n os 31520/96 et 34359/97, § 39, 23 janvier 2003). Cela étant, la Cour note que la présente affaire se distingue des affaires susmentionnées : en l'espèce, les pourvois en cassation du requérant furent déclarés irrecevables pour un motif retenu par la chambre du conseil de la Cour de cassation elle-même, sans suivre la proposition du procureur.

Par conséquent, la question qui se pose est celle de savoir si la déchéance des pourvois en cassation pour un seul motif retenu d'office par la chambre du conseil de la Cour de cassation a enfreint le principe du contradictoire. La Cour ne conteste pas l'argument du Gouvernement, selon lequel la chambre du conseil de la Cour de cassation, en tant que juridiction, est libre de se fonder sur tout motif d'irrecevabilité qui lui paraît pertinent. Toutefois, la Cour ne perd pas de vue que, dans le cas d'espèce, la proposition d'irrecevabilité du pourvoi émanait uniquement du procureur et était fondée sur un seul motif. Ainsi, l'accusé était obligé de concentrer son argumentation sur ce point. L'absence de mention de tout autre motif possible de fonder l'irrecevabilité risquait de prendre l'accusé au dépourvu d'autant plus que le requérant pouvait légitimement croire que l'article 508 ne saurait servir de base à une décision d'irrecevabilité : en effet, cet article prévoit que la peine doit être exécutée ou non (en cas de report de l'exécution de la peine) au moment où le recours est exercé et la jurisprudence de la Cour de cassation admet que l'applicabilité d'un recours s'apprécie au moment de son exercice. Or, en l'espèce, lorsque le requérant introduisit ses pourvois le 14 juillet 1999, il bénéficiait encore de la suspension de la peine qui lui avait été accordée jusqu'au 9 septembre 1999. De surcroît, il y avait matière à réfuter la proposition du procureur, car, selon le requérant, le délai pour se pourvoir en cassation n'avait pas commencé à courir du fait que celui-ci n'avait pas reçu copie de l'intégralité de l'arrêt de la cour d'appel le condamnant.

Eu égard aux circonstances de l'espèce et conformément à sa jurisprudence, la Cour estime que la procédure devant la chambre du conseil de la Cour de cassation a méconnu le principe du contradictoire. De plus, le requérant a subi une entrave excessive à son droit d'accès à un tribunal et, donc, à son droit à un procès équitable.

Il y a eu donc violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame une somme de 126 000 euros (EUR) au titre du dommage moral subi en raison de la violation de l'article 6 de la Convention.

Le Gouvernement estime qu'il n'y pas de lien de causalité entre le dommage allégué par le requérant et sa condamnation par les tribunaux internes. Le requérant ne saurait spéculer sur la conclusion à laquelle serait parvenue la Cour de cassation si elle n'avait pas déclaré ses pourvois irrecevables.

La Cour estime que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que le requérant n'a pas pu jouir des garanties de l'article 6 § 1 de la Convention. La Cour considère, avec le Gouvernement, qu'elle ne saurait spéculer sur ce qu'eût été l'issue de la procédure dans le cas contraire. La Cour estime que le constat de violation de l'article 6 constitue une réparation suffisante du dommage moral subi. B. Frais et dépens

Au titre des frais et dépens, pour la procédure devant la Cour, le requérant réclame la somme de 2 500 EUR.

Le Gouvernement se déclare prêt à verser au requérant la somme de 1 700 EUR pour frais et dépens.

La Cour a apprécié la demande du requérant à la lumière des principes se dégageant de sa jurisprudence (arrêts Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II, Oztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 83, CEDH 1999-VI, et Witold Litwa c. Pologne , n o 26629/95, § 88, CEDH 2000-III). Elle rappelle qu'au titre de l'article 41 de la Convention, elle rembourse les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement et nécessairement exposés et sont d'un montant raisonnable. La Cour constate que les honoraires que le requérant a effectivement versés à son avocat pour la procédure devant la Cour s'élèvent, selon le justificatif produit, à la somme de 1 700 EUR. Partant, elle accorde au requérant la somme de 1 700 EUR, à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 700 EUR (mille sept cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 décembre 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Peer LORENZEN Greffier adjoint Président