AFFAIRE KARAHALIOS c. GRECE

RESPONDENT

GRC

HOTĂRÂRE

11.12.2003

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Exception préliminaire rejetée (victime);Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2003
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE KARAHALIOS c. GRECE (CtEDO, 2003)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I CAUZA KARAHALIOS c. GRECIA (solicitarea nr. 62503/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 decembrie 2003 DEFINITIVF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Karahalios c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președintele C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Steiner Hajiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 26 septembrie 2002 și 20 noiembrie 2003, a adoptat hotărârea la această ultimă dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 62503/00) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, Ioannis Karahalios ( I. Ktistakis, avocat în baroul din Thiva. Guvernul grec ( Reclamantul susținea, în special, că refuzul administrației de a se conforma unei hotărâri a Curții de Apel prin care i s-au acordat anumite sume aducea atingere drepturilor sale garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție și art. 1 din Protocolul nr Cererea a fost atribuită celei de a doua secțiuni a Curții (articolul (1) din Convenție a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin decizia din 26 septembrie 2002, camera a declarat cererea parțial admisibilă, atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). Reclamantul este inginer civil și antreprenor de lucrări publice; prezenta cauză se referă la o procedură inițiată de solicitant pentru a obține plata soldului pentru lucrările efectuate în cadrul unui contract de achiziții publice. 10. La 16 noiembrie 1993, Curtea Administrativă de Apel din Tripoli a acceptat cererile sale și a stabilit sumele care trebuiau plătite reclamantului de către Fondul pentru prefectura Arkadia (hotărârea nr. 175/1993). 11. La 15 martie 1994, prefectura Arkadia s-a ocupat de Casație. 12. La 1 martie 1999, Consiliul de Stat a respins recursul pentru întârziere (hotărârea nr. 612/1999). Hotărârea nr. 175/1993 a devenit astfel definitivă. Cu toate acestea, în ciuda demersurilor reclamantului, administrația nu a efectuat plata sumelor datorate. 13. La 5 iunie 1999, reclamantul sesizează din nou Curtea Administrativă de Apel de la Tripoli, care, la 14 iunie 2001, a condamnat prefectura Arkadia să îi plătească 62 898 935 drahme, plus taxa pe valoarea adăugată pentru perioada cuprinsă între 5 iunie 1999 și plată (hotărârea nr. 277/2001) 14. La 30 ianuarie 2002, prefectura Arkadia s-a ocupat de casare. Recursul său este în prezent în fața Consiliului de Stat. 15. Între timp, la 21 ianuarie 2002, reclamantul a inițiat procedura de executare forțată împotriva prefecturii Arkadia. Într-adevăr, reclamantul se prevalează de o reformă recentă a dreptului intern, în temeiul căreia este acum posibil să se inițieze procedura de executare forțată împotriva statului, a organismelor locale și a persoanelor juridice de drept public, astfel încât să se sesizeze depozitele bancare ale prefecturii, cu o sumă totală de 108 510 702 drahme (381) 447 EUR). Această sumă a fost plătită în numele reclamantului la Fondul de depozit și consignații, la 6 martie 2002. 16. La 7 martie 2002, reclamantul sesizează instanța de primă instanță din Tripoli cu privire la o cerere de plată a acestei sume. 17. La 27 iunie 2002, tribunalul a respins cererea pe motiv că creditorii reclamantului (statul și o bancă) au sesizat deja suma plătită către Fondul de depozit și consemnații pentru recuperarea creanțelor lor împotriva reclamantului (Decizia nr. 329/2002). În primul rând, guvernul afirmă că, având în vedere plata sumei în litigiu către Casa de depozite și consemnări și sesizarea sa pentru recuperarea creanțelor existente împotriva reclamantului, acesta nu se mai poate pretinde a fi victima unei încălcări sau a dreptului său la un proces echitabil sau a dreptului său la respectarea bunurilor sale. Într-adevăr, guvernul consideră că reclamantul a încasat de fapt suma în cauză, deoarece aceasta a fost utilizată pentru a-și plăti datoriile. 19. Reclamantul reamintește că încă se mai poate pretinde a fi victima unei încălcări a drepturilor sale garantate prin Convenție și că, în cazul în care prefectura Arkadia l-ar fi plătit la timp, nu ar fi avut datorii; în orice caz, el contestă valoarea datoriilor sale și afirmă că sesizarea sumei plătite în numele său către Fondul de depozit și consignații era ilegală. 20. În conformitate cu art. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre Înaltele P ă r ț i contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau a protocoalelor sale (...) 21. Curtea amintește că, în primul rând, este de competența autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima presupusei încălcări apare în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (a se vedea Malama c. Grecia (dec.), nr. 43622/98, 25.11.1999). o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să îi retragă calitatea de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au remediat încălcarea Convenției (Amuur c. Franța, Hotărârea din 25 iunie 1996, Rec., p. 846, § 36 Dalban c. România [GC], nr 2814/95, § 44 CE În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea este de acord cu guvernul că plata datoriilor reclamantului, prin sesizarea sumei depuse pe numele său la Fondul de depozit și consignații, este echivalentă cu plata sumei alocate prin hotărârea nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel de la Tripoli. Cu toate acestea, această plată întârziată nu poate remedia omisiunea autorităților naționale de a se conforma pe o perioadă lungă de timp acestei hotărâri și nu oferă o reparație adecvată. 24. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că recurentul se poate pretinde încă victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate prin convenție. Prin urmare, excepția invocată de guvern în această privință nu poate fi reținută. Cu privire la caracterul prematur al cererii 25. În continuare, guvernul susține, în observațiile sale complementare din 3 ianuarie 2003, că cererea este prematură, întrucât procedura internă nu s-a încheiat încă. În această privință, Tribunalul Administrativ de Apel din Tripoli a pronunțat o a doua hotărâre prin care a constatat că reclamantul a fost în măsură să se pronunțe împotriva prefecturii Arkadia, dar susține că această hotărâre nu este definitivă, întrucât un recurs în Casație formulat de aceasta din urmă este în prezent în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. Guvernul invocă în susținerea afirmațiilor sale o altă cauză a reclamantului, declarată inadmisibilă de Curte pe motiv că deciziile pe care persoana în cauză își fundamenta pretențiile nu erau definitive (Karahalios c. Grecia (dec.), nr 62499/00, 26 septembrie 2002 26. Reclamantul răspunde că această excepție este supusă cu întârziere, deoarece guvernul ar fi putut-o ridica deja în etapa examinării admisibilității cererii. În orice caz, acesta susține că Hotărârea nr. 612/1999 a Consiliului de Stat are autoritatea lucrului judecat și a închis definitiv litigiul care îl oprea prefecturii Arkadia. 27. Curtea amintește că, în temeiul articolului 55 din Regulamentul său de procedură, dacă partea contractantă pârâtă intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, aceasta trebuie să facă acest lucru, cu condiția ca natura excepției și circumstanțele să permită acest lucru, în observațiile scrise sau orale privind admisibilitatea cererii (...) Or, din dosar reiese că această condiție nu este îndeplinită în cazul de față; prin urmare, există o obligație; rezultă că această excepție trebuie respinsă. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 28. Reclamantul se plânge că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel din Tripoli și-a încălcat dreptul la o protecție judiciară efectivă în ceea ce privește contestațiile privind drepturile sale cu caracter civil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 29. Curtea amintește că dreptul de acces la o instanță garantată în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână inechitabilă în detrimentul unei părți. Executarea unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul respectiv. În sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se supune unei hotărâri judecătorești sau hotărârii pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a statului în acest domeniu (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997, Rec., p. 510-511, punctul 40 și următoarele). 30. Având în vedere elementele dosarului, Curtea consideră că autoritățile naționale au omis să se conformeze într-un termen rezonabil hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel de la Tripoli, pronunțată la 16 noiembrie 1993 și devenit executorie până la 1 martie 1999 (punctul 12 de mai sus), privând astfel art. 6 alineatul (1) din convenție de orice efect util. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului III. PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 31. Reclamantul se plânge, de asemenea, că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel de la Tripoli a încălcat dreptul său la respectarea bunurilor sale. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 32. Conform jurisprudenței Curții, art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei standarde distincte (a se vedea în special James și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 21 februarie 1986, seria A n 98-B, pp. 29-30, alineatul 37) : prima, care se exprimă în prima teză a primului paragraf și are caracter general, stabilește principiul respectării proprietății; a doua, care figurează în a doua teză a aceluiași paragraf, se referă la privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; în ceea ce privește a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor contractante competența, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. A doua și a treia, care se referă la exemple speciale de încălcări ale dreptului de proprietate, trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat de prima. 33. Curtea amintește apoi că o Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 301-B, p. 84, § 59). 34. Curtea constată că, în speță, Curtea Administrativă de Apel de la Tripoli, prin hotărârea n 175/1993 (punctul 10 de mai sus) a admis o datorie a prefecturii Arkadia față de solicitant. Această hotărâre, care a devenit definitivă ca urmare a respingerii recursului (punctul 12 de mai sus), conferă reclamantului un drept necontestat la sumele acordate. 35. Prin urmare, Curtea consideră că, refuzând reclamantului plata sumelor datorate pentru o lungă perioadă de timp, autoritățile competente au adus atingere dreptului la respectarea bunurilor sale în sensul primei teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, aceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie o scutește de a căuta dacă s-a menținut un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale (a se vedea Latridis c. Grecia [GC], nr 31107/96, § 62 CE Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. IV privind aplicarea articolului 41 din Convenție 36. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită următoarele sume pentru prejudiciul material suferit ca urmare a refuzului prefecturii Arkadia de a-i plăti sumele alocate prin Hotărârea nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel de la Tripolis 898 935 drahme (GRD), plus taxa pe valoarea adăugată pentru perioada cuprinsă între 5 iunie 1999 și plată, corespunzătoare sumei alocate prin hotărârea nr. 277/2001 al Curții Administrative de Apel din Tripolis (ii. 126 472 536 GRD plus dobânzi, care corespunde cheltuielilor pe care le-a angajat pentru o bancă creatoare (iii. 362 267 GRD plus dobânzi, corespunzătoare cheltuielilor pe care le-a angajat pentru o altă bancă de credit (iv. 898 851 GRD plus dobânzi, corespunzătoare dobânzilor pe care le-a plătit garantilor săi 886 376) 716 GRD plus dobânda, care corespunde lipsei de câștig în ceea ce privește activitățile sale de antreprenor vi. 150 000 EUR (EUR), care corespunde diferenței dintre valoarea casei soției sale, vândută la licitație la 18 iunie 2003 și prețul de vânzare obținut. În plus, reclamantul solicită eliminarea tuturor datoriilor sale față de fisc. 38. În ceea ce privește prejudiciul moral, reclamantul solicită 2 934 000 EUR, plus 300 000 EUR pentru repararea suferinței suferite ca urmare a licitației casei soției sale. 39. Guvernul afirmă că nu se datorează nicio despăgubire reclamantului pentru perioada anterioară datei de 1 martie 1999, data la care hotărârea nr. 175/1993 a devenit definitiv și afirmă că pretențiile reclamantului sunt exorbitante și că nu există nicio legătură cauzală între presupusele încălcări ale convenției și prejudiciul material de care ar fi avut de suferit reclamantul. Guvernul subliniază că, în orice caz, hotărârea nr. 175/1993 a fost executat prin plata creditorilor reclamantului (a se vedea punctul 17 de mai sus). În ceea ce privește eroarea morală, guvernul consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. 40. Curtea observă că în speță a ajuns la concluzia că încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza omisiunii administrației de a se conforma pentru o lungă perioadă de timp hotărârii nr. 175/1993 a Curții Administrative de Apel și de a plăti reclamantului sumele pe care această hotărâre i le-a alocat. În plus, Comisia a recunoscut că plata creditorilor reclamantului, cu condiția sesizării sumei depuse pe numele său la Casa de depozite și consemnări, era echivalentă cu plata către partea interesată a sumelor datorate (punctul 23 de mai sus). Prin urmare, Curtea nu poate să procedeze la despăgubirea reclamantului așa cum ar fi procedat în cazul în care reclamantul nu ar fi afectat în niciun fel sumele aferente. De asemenea, Curtea nu poate compensa reclamantul specula cu privire la situația sa financiară în cazul în care prefectura Arkadia nu ar fi întârziat să își îndeplinească obligațiile față de acesta (a se vedea, mutatis mutandis Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 43622/98, § 11, 18 aprilie 2002). 000 EUR pentru daune materiale. 41. Curtea consideră, de asemenea, că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de durata în care administrația a refuzat să-i plătească sumele datorate, că nu compensează suficient constatările privind încălcările. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantului 10 000 EUR în acest sens. Cheltuielile și cheltuielile de judecată 42. Reclamantul solicită 58 694 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată efectuate în fața autorităților interne. 43. Guvernul consideră că cheltuielile și cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare și justificate și subliniază că reclamantul a asigurat numai prezentarea cauzei sale în fața Curții până la stadiul de admisibilitate a cererii și că, ulterior, a beneficiat de asistență judiciară. 44. Curtea amintește că, atunci când constată o încălcare a convenției, ea poate acorda unui solicitant plata nu numai a cheltuielilor și cheltuielilor sale în fața organelor convenției, ci și a celor pe care le-a angajat în fața instanțelor naționale pentru a preveni sau corecta încălcarea respectivă (a se vedea Hertel c. Elveția, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere În acest caz, Curtea consideră că reclamantul are dreptul de a solicita rambursarea cheltuielilor aferente cererilor sale la autoritățile interne. Cu toate acestea, Curtea nu poate accepta toate pretențiile reclamantului, cu atât mai mult cu cât acesta nu prezintă nicio factură sau notă de plată referitoare la demersurile sale. În ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile aferente prezentei proceduri, Curtea ia notă de faptul că reclamantul, care a fost admis pentru asistență judiciară, nu prezintă o cerere specifică în acest sens și, prin urmare, nu este necesar să se aloce o sumă în această privință. Interese moratorii 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Respinge excepțiile preliminare ale guvernului A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenția Sintet că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 3; că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune materiale (ii. 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale (iii. 3 000 EUR (trei mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată (iv). orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe aceste sume numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 11 decembrie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululr Adjunct Președinte