Papathanasiou împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 62770/00) îndreptată împotriva Republicii Elene și prin care un resortisant al acestui stat, dl. Georgios Papathanasiou („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 septembrie 2000 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de G. Sakellaropoulos, avocat în baroul din Atena. Guvernul grec („Guvernul”) este reprezentat de delegații agentului său, dl. V. Kyriazopoulos, asesor la Consiliul Juridic al Statului, și dl. D. Kalogiros, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul se plângea în special, sub aspectul articolului 6 § 1 din Convenție, de durata unei proceduri penale angajate împotriva sa.

Cererea a fost atribuită secției a doua a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament. La 11 octombrie 2001, camera a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice plângerea privind durata procedurii Guvernului.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secției întâi astfel restructurate (articolul 52 § 1).

Printr-o decizie din 24 octombrie 2002, camera a declarat restul cererii admisibil.

Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (articolul 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

La 3 aprilie 1995, serviciul vamal de pe lângă ministerul Finanțelor a sesizat procurorul de pe lângă tribunalul corecțional din Atena cu o plângere împotriva unui concesionar de mașini pentru contrabandă, fals și uz de fals. În special, ancheta condusă de vamă demantelase o rețea de persoane care utilizau certificate false, atestând retragerea din circulație a mașinilor vechi (απόσυρση) pentru a vămui în locul acestora mașini noi cu catalizator și a beneficia astfel de o reducere de impozit.

La 30 august 1995, reclamantul a fost pus sub urmărire pentru fals și uz de fals, fraudă și contrabandă [Notă: În total, optsprezece proceduri penale referitoare la această cauză au fost angajate împotriva reclamantului. La terminarea respectivelor proceduri, cu excepția celei care face obiectul prezentei cereri, reclamantul a fost achitat.]. Prin ordonanța din 3 septembrie 1996, a fost trimis în fața curții cu jurați din Atena. La 13 noiembrie 1996, reclamantul a declarat apel împotriva acestei ordonanțe. La 28 ianuarie 1997, camera de acuzare a curții de apel din Atena a infirmat parțial ordonanța atacată și a trimis pe reclamant în fața tribunalului corecțional din Atena.

La 24 septembrie 1997, reclamantul și alte trei persoane au compărut în fața tribunalului corecțional din Atena. Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la douăzeci și două de luni de închisoare cu suspendare pentru uz de fals (hotărârea nr. 59297/1997). L-a achitat în privința celorlalte capete de acuzare. În aceeași zi, reclamantul a declarat apel împotriva respectivei hotărâri.

La 11 octombrie 1999, curtea de apel din Atena a redus pedeapsa aplicată reclamantului la treisprezece luni de închisoare cu suspendare (hotărârea nr. 10257/1999). La 8 decembrie 1999, reclamantul a formulat recurs în casație.

La 23 mai 2000, Curtea de Casație a respins recursul său ca fiind lipsit de temei (hotărârea nr. 918/2000). ÎN DREPT

Guvernul invocă mai întâi complexitatea cauzei. Acesta subliniază că informarea judiciară privea mai multe delicte care implicau mai multe persoane. Guvernul susține apoi că jurisdicțiile sesizate au dat dovadă de o deosebită diligență în examinarea cauzei. A. Perioada de luat în considerare

Curtea notează că procedura a debutat la 30 august 1995, data la care reclamantul a fost pus sub urmărire, și s-a încheiat la 23 mai 2000, data la care Curtea de Casație și-a pronunțat hotărârea, adică o durată de patru ani, opt luni și douăzeci și patru de zile pentru trei grade de jurisdicție. B. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pélissier și Sassi c. Franței [MC], nr. 25444/94, § 67, CEDO 1999-II).

Curtea reamintește că amploarea și complexitatea unei cauze penale de escrocherie, care este adesea complicată de implicarea mai multor suspecți, poate justifica o durată a procedurii importantă (a se vedea, de exemplu, C.P. și alții c. Franței, nr. 36009/97, 18 octombrie 2000, § 30; Hozee c. Țărilor de Jos, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III, p. 1102, § 52). În speță, reclamantul era suspectat că aparținea unei rețele de persoane acuzate de contrabandă, fals și uz de fals, iar procedura litigioasă se desfășura în paralel cu alte șaptesprezece proceduri privind fapte similare la încheierea cărora a fost achitat. Având în vedere aceste elemente, este evident în opinia Curții că instrumentarea cauzei necesita investigații îndelungate de o complexitate evidentă.

În ceea ce privește în plus comportamentul reclamantului, Curtea reamintește că articolul 6 nu cere persoanei interesate o cooperare activă cu autoritățile judiciare. Cu toate acestea, comportamentul reclamantului constituie un fapt obiectiv, neimputabil Statului pârât și care intră în considerație pentru a determina dacă a existat sau nu o depășire a „termenului rezonabil” (a se vedea, printre multe altele, Lechner și Hess c. Austriei, hotărârea din 23 aprilie 1987, seria A nr. 118, p. 19, § 49). În speță, trebuie relevat că prin unele dintre recursurile sale, vizând în special contestarea trimiterii sale în fața curții cu jurați din Atena, reclamantul a contribuit la prelungirea procedurii. Chiar dacă nu i s-ar putea reproșa acestuia că a intentat recursurile de care dispunea în dreptul intern, Statul nu poate fi considerat responsabil pentru respectivele întârzieri.

Cât privește comportamentul autorităților judiciare, Curtea consideră că nu se pot reproșa acestora perioade de inactivitate sau încetineală nejustificate.

Curtea reamintește în acest sens că articolul 6 § 1 din Convenție prescrie celeritatea procedurilor judiciare, dar consacră de asemenea principiul, mai general, al unei bune administrări a justiției (a se vedea Boddaert c. Belgiei, hotărârea din 12 octombrie 1992, seria A nr. 235-D, p. 82, § 39). În circumstanțele cauzei, comportamentul autorităților s-a dovedit compatibil cu justul echilibru ce trebuie menținut între diversele aspecte ale acestei cerințe fundamentale.

Având în vedere ansamblul elementelor strânse și durata globală a procedurii, Curtea consideră că nu a existat depășire a „termenului rezonabil” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, nu a existat încălcare a acestei dispoziții. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Hotărăște că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 februarie 2004 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Peer Lorenzen Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 62770/00) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Georgios Papathanasiou (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 septembre 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e G. Sakellaropoulos, avocat au barreau d'Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil Juridique de l'Etat et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil Juridique de l'Etat.

Le requérant se plaignait notamment, sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, de la durée d'une procédure pénale engagée à son encontre.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. Le 11 octobre 2001, la chambre a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le grief tiré de la durée de la procédure au Gouvernement.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 24 octobre 2002, la chambre a déclaré le restant de la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 3 avril 1995, le service des douanes près du ministère des Finances saisit le procureur auprès du tribunal correctionnel d'Athènes d'une plainte contre un concessionnaire de voitures pour contrebande, faux et usage de faux. En particulier, l'enquête menée par les douanes avait démantelé un réseau de personnes qui utilisaient de faux certificats, attestant le retrait de la circulation de vieilles voitures (απόσυρση) pour dédouaner à leur place de nouvelles voitures à pot catalytique et bénéficier ainsi d'une réduction d'impôt.

Le 30 août 1995, le requérant fut mis en examen pour faux et usage de faux, fraude et contrebande [ Note : Au total, dix-huit procédures pénales relatives à cette affaire furent engagées contre le requérant. A l'issue desdites procédures, à l'exception de celle faisant l'objet de la présente requête, le requérant fut acquitté.]. Par ordonnance du 3 septembre 1996, il fut renvoyé devant la cour d'assises d'Athènes. Le 13 novembre 1996, le requérant interjeta appel de cette ordonnance. Le 28 janvier 1997, la chambre d'accusation de la cour d'appel d'Athènes infirma partiellement l'ordonnance attaquée et renvoya le requérant devant le tribunal correctionnel d'Athènes.

Le 24 septembre 1997, le requérant et trois autres personnes comparurent devant le tribunal correctionnel d'Athènes. Le tribunal condamna le requérant à vingt-deux mois d'emprisonnement avec sursis pour usage de faux (jugement n o 59297/1997). Il l'acquitta quant aux autres chefs d'accusation. Le même jour, le requérant interjeta appel dudit jugement.

Le 11 octobre 1999, la cour d'appel d'Athènes réduisit la peine infligée au requérant à treize mois d'emprisonnement avec sursis (jugement n o 10257/1999). Le 8 décembre 1999, le requérant se pourvut en cassation.

Le 23 mai 2000, la Cour de cassation rejeta son pourvoi comme étant dénué de fondement (arrêt n o 918/2000). EN DROIT

Le Gouvernement excipe tout d'abord de la complexité de l'affaire. Il souligne que l'information judiciaire portait sur plusieurs délits qui impliquaient plusieurs personnes. Le Gouvernement allègue ensuite que les juridictions saisies ont fait preuve d'une particulière diligence dans l'examen de l'affaire. A. Période à considérer

La Cour note que la procédure a débuté le 30 août 1995, date à laquelle le requérant fut mis en examen, et s'est terminée le 23 mai 2000, date à laquelle la Cour de cassation rendit son arrêt, soit une durée de quatre ans, huit mois et vingt-quatre jours pour trois degrés de juridiction. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée de la procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II).

La Cour rappelle que la portée et la complexité d'une affaire pénale d'escroquerie, qui est souvent compliquée par l'implication de plusieurs suspects, peut justifier une durée de procédure importante (voir, par exemple, C.P. et autres c. France , n o 36009/97, 18 octobre 2000, § 30 ; Hozee c. Pays-Bas , arrêt du 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-III, p. 1102, § 52). En l'espèce, le requérant était soupçonné d'appartenir à un réseau de personnes accusées de contrebande, faux et usage de faux et la procédure litigieuse se déroulait parallèlement à dix-sept autres procédures portant sur des faits similaires au terme desquelles il fut acquitté. Eu égard à ces éléments, il est manifeste de l'avis de la Cour que l'instruction de l'affaire nécessitait de longues investigations d'une complexité évidente.

S'agissant en outre du comportement du requérant, la Cour rappelle que l'article 6 n'exige pas de l'intéressé une coopération active avec les autorités judiciaires. Toutefois, le comportement du requérant constitue un fait objectif, non imputable à l'Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s'il y a eu ou non dépassement du « délai raisonnable » (voir, parmi beaucoup d'autres, Lechner et Hess c. Autriche , arrêt du 23 avril 1987, série A n o 118, p. 19, § 49). En l'espèce, il y a lieu de relever que par certains de ses recours, tendant notamment à contester son renvoi devant la cour d'assises d'Athènes, le requérant a contribué à rallonger la procédure. Même s'il ne saurait être reproché à ce dernier d'avoir intenté les recours dont il disposait en droit interne, l'Etat ne saurait être tenu pour responsable desdits retards.

Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour estime qu'on ne saurait leur reprocher des périodes d'inactivité ou de lenteur injustifiées.

La Cour rappelle à cet égard que l'article 6 § 1 de la Convention prescrit la célérité des procédures judiciaires, mais il consacre aussi le principe, plus général, d'une bonne administration de la justice (voir Boddaert c. Belgique , arrêt du 12 octobre 1992, série A n o 235-D, p. 82, § 39). Dans les circonstances de la cause, le comportement des autorités s'est révélé compatible avec le juste équilibre à ménager entre les divers aspects de cette exigence fondamentale.

Eu égard à l'ensemble des éléments recueillis et à la durée globale de la procédure, la Cour estime qu'il n'y a pas eu dépassement du « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il n'y a pas eu violation de cette disposition. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 février 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier adjoint Président