În cazul Papazafiris c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Tulkens, se află într-o cameră formată din Tulkens. președintă dl C.L. Rozakis Bonello Levits Botoutarova Kovler Steiner judecători și ale dlui S Nielsen, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera Consiliului la 7 martie și 19 decembrie 2002, a adoptat hotărârea la această ultimă dată procedurală La originea cazului se află o cerere (n 55753/00) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Athanasios Papazafis ( I. Kurtovik, avocată la Atena. Guvernul grecesc (adică, . . .) este reprezentat de delegații agentului său, domnul V. Kyriazopoulos, consilier pe lângă Consiliul juridic al statului și domnul I. Bakopoulos, auditor la Consiliul juridic al statului.
Reclamantul a susținut o depășire a termenului rezonabil de timp al procedurii, garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită primei secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] printr-o decizie din 7 martie 2002, camera a declarat cererea admisibilă.
Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fond [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1968 și își are reședința în Atena. Reclamantul și-a încheiat serviciul militar în 1990. În septembrie 1991, comandantul armatei l-a invitat să se prezinte la 29 septembrie 1991 pentru o formare de o zi. Reclamantul nu s-a prezentat acolo. Printr-o scrisoare din 2 octombrie 1991, reclamantul a prezentat motivele refuzului său de a se prezenta acolo. El a invocat opoziția sa față de spiritul militar, precum și absența oricărei dispoziții legale care îl obligă să urmeze această formare și a precizat că adevărații dușmani se aflau în parlament, în bănci, în ministere și în tribunale.
Comandamentul armatei a transmis această scrisoare Serviciului juridic al armatei, care a considerat că nu există nicio încălcare a legislației militare, dar a transmis scrisoarea la Parchet în scopul posibilelor urmăriri penale, deoarece conținutul scrisorii fusese considerat insultător. 11. La 28 februarie 1992, procurorul districtual din apropierea tribunalului corecțional a dat în judecată pe reclamant pentru insubordonare și insultă armata. La 19 martie 1992, dosarul a fost prezentat judecătorului de instrucție. 12. La 10 august 1992, reclamantul a fost citat în fața tribunalului corecțional din Atena, în ședința din 29 ianuarie 1993. 13. La data respectivă, ședința a fost amânată la 29 iunie 1993 și la 10 martie 1994, din cauza participării avocatului reclamantului la o mișcare de grevă a baroului din Atena și, în cele din urmă, la 5 mai 1995, din cauza unui impediment al avocatului reclamantului.
14. printr-o hotărâre din 5 mai 1995 (n 39450/1995), tribunalul corecțional a dispus o anchetă suplimentară. Întrucât Parchetul nu a depus documentele solicitate de instanță, acesta din urmă a amânat din nou audierea la 18 aprilie 1996. La acea dată, ședința a fost amânată la 2 decembrie 1996 deoarece data de începere a grefei Tribunalului era depășită și apoi la 12 februarie 1997 deoarece procurorul nu depunese încă documentele solicitate. La 12 februarie 1997, în ciuda obiecțiilor reclamantului, tribunalul corecțional a ținut audierea și l-a condamnat pe reclamant pentru insubordonare; l-a aplicat de la șeful insultei la armată, infracțiune care între timp fusese eliminată prin Legea nr. 2172/1993 (judecata nr. 11687/1997).
La 2 octombrie 1998, Curtea de Apel a amânat cazul în așteptarea rectificării hotărârii nr. 11687/1997, al cărei dispozitiv conținea o eroare. La 3 noiembrie 1998, Curtea de Apel a trimis dosarul Tribunalului Penal care și-a corectat hotărârea la 8 ianuarie 1999. 17. La 19 aprilie 1999, ședința a continuat în fața Curții de Apel și, în pofida faptului că documentele solicitate de instanța corecțională nu fuseseră încă depuse, aceasta l-a declarat pe reclamant vinovat pentru insubordonare și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de patru luni cu suspendare (hotărârea nr. 4945/99). La 25 mai 1999, reclamantul s-a pronunțat împotriva acestei hotărâri.
19. La 2 august 1999, Curtea de Casație a pronunțat hotărârea Curții de Apel (hotărârea nr. 1327/1999) și a trimis cauza în fața aceleiași Curți, unde ședința a fost stabilită la 29 septembrie 1999. La acea dată, Curtea de Apel a amânat ședința la 1 Octombrie 1999, deoarece orașul Atena a suferit un puternic cutremur care a dus la adoptarea măsurilor speciale, inclusiv amânarea audierilor în fața instanțelor. 20. La 1 octombrie 1999, Curtea de Apel a oprit urmărirea penală împotriva reclamantului deoarece infracțiunea de care era acuzat era prescrisă. Reclamantul invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată.
22. Guvernul subliniază că, din 28 februarie 1992, data la care reclamantul a fost acuzat, până la 5 mai 1995, data la care instanța corecțională a pronunțat hotărârea, întârzierile în procedură sunt imputabile exclusiv reclamantului. : instrucțiunea a fost efectuată cu celeritate (28 februarie 1992 - 29 octombrie 1992), dar amânarea audierii în fața instanței corecționale din 29 ianuarie 1993, 29 iunie 1993 și 10 martie 1994, era imputabilă avocatului reclamantului care nu era disponibil pentru a fi prezentat în fața acestei instanțe. Guvernul recunoaște că ar putea fi responsabil pentru durata procedurii între 5 februarie 1992 și 29 octombrie 1994. mai 1995 și 12 februarie 1997, când ședința a fost amânată, deoarece autoritățile nu au depus documentele solicitate de instanță; cu toate acestea, să se admită că acest termen a fost excesiv, având în vedere importanța și complexitatea cazului, în special din cauza numărului infracțiunilor incriminate.
În ceea ce privește examinarea cauzei de către Curtea de Apel, aceasta nu a depășit doi ani și doi luni și, astfel, nu poate face obiectul niciunei critici. De asemenea, recursul în Casație și trimiterea cauzei la Curtea de Apel au fost examinate rapid. 23. Reclamantul subliniază că 13 audieri au fost stabilite pentru examinarea cazului său, dintre care opt au fost amânate din diverse motive. O singură amânare i s-ar imputa, cea din 10 martie 1994, cele din 29 ianuarie și 29 iunie 1993 fiind datorate grevei avocaților.În schimb, ședința a fost amânată din oficiu de cinci ori din motive care țin de competența instanțelor competente. Perioada care trebuie luată în considerare 24. Curtea observă că perioada care trebuie luată în considerare a început la 28 iunie.
Februarie 1992, când procurorul din Atena a inițiat acțiuni împotriva reclamantului și a luat sfârșit la 1 octombrie 1999, împreună cu decizia Curții de Apel din Atena. Prin urmare, aceasta a durat șapte ani și șapte luni în fața a patru instanțe diferite. Caracter rezonabil al procedurii 25. Curtea reamintește că durata (a se vedea în special Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43 CEDH 2000) VII). De asemenea, Comisia reamintește că numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil contrar convenției.
În plus, întârzierile cauzate de o procedură de grevă a avocaților nu pot fi atribuite statului (Pafitis și alții c. Grecia, Hotărârea din 26 februarie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-I, §§ 93 și 96). 26. Cu toate acestea, Curtea constată că, la 29 iunie 1993, tribunalul corecțional a amânat ședința la 10 martie 1994 și la această dată din nou la 5 mai 1995. În cazul în care este adevărat că prima amânare a fost cauzată de greva avocaților, iar a doua a fost împiedicată de un avocat al reclamantului, amânările atât de lungi decise de instanță nu pot fi considerate rezonabile în temeiul art. 6 alin. În februarie 1997, ședința a fost amânată de patru ori din motive de comportament al autorităților, și anume omiterea Parchetului de a depune documentele solicitate de instanță și orarul de deschidere a grefei 27. Curtea constată, de asemenea, că, în ciuda faptului că întârzierea principală, atribuită autorităților judiciare, se situează la nivelul instanței corecționale, că din 12 februarie 1997, data la care reclamantul a făcut apel, la 19 aprilie 1999, data ședinței în fața Curții de Apel, a expirat doi ani.
28. Având în vedere criteriile stabilite de jurisprudență și ținând seama de toate circumstanțele cazului, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește condiția termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pentru daune materiale, reclamantul solicită salariile zilnice pe care le-a pierdut fiind obligat să fie prezent la audieri și pe care le evaluează la 400 EUR, în valoare de 10 000 de drahme pe zi.
Curtea respinge cererea reclamantului privind prejudiciul material.În schimb, aceasta consideră că reclamantul a suferit o pagubă morală din cauza duratei procedurii. Statuând în echitate, aceasta acordă reclamantului EUR 4 500 în acest titlu. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 32. Pentru cheltuieli și cheltuieli în fața instanțelor naționale, reclamantul solicită EUR 5 500 și pentru cei în fața Curții EUR 5 000. 33. Guvernul consideră că o sumă totală de 6 000 EUR ar constitui o satisfacție echitabilă suficientă. 34. Conform jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (Iatrides c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 54, nepublicată.
Curtea consideră, de asemenea, că durata procedurii a crescut într-o oarecare măsură costurile aferente reclamantului. În plus, reclamantul a avut câștig de cauză în fața Curții (Sakellaropoulos c. Grecia, nr 46806/99, 11 aprilie 2002, nepublicată). Interese moratorii 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume EUR 4 500 (patru mii cinci sute de euro) pentru daune morale; ii.
EUR 2 000 (două mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe sumele respective de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 23 ianuarie 2003 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Françoise Tulkens Grefier Adjunct Președinte
AFFAIRE PAPAZAFIRIS c. GRÈCE (Requête n o 55753/00) ARRÊT STRASBOURG 23 janvier 2003 DÉFINITIF 23/04/2003 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l'affaire Papazafiris c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me F. Tulkens , présidente , MM. C.L. Rozakis , G. Bonello , E. Levits , M me S. Botoucharova , M. A. Kovler , M me E. Steiner , juges , et de M. S . Nielsen, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 7 mars et 19 décembre 2002, Rend l'arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
1.A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 55753/00) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Athanasios Papazafiris (« le requérant »), a saisi la Cour le 4 janvier 2000 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Le requérant est représenté devant la Cour par M e I. Kourtovik, avocate à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. V. Kyriazopoulos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil juridique de l'Etat.
3.Le requérant alléguait un dépassement du « délai raisonnable » de la procédure, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention.
4.La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).
5.Par une décision du 7 mars 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.
6.Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT
7.Le requérant est né en 1968 et réside à Athènes.
8.Le requérant termina son service militaire en 1990. En septembre 1991, le commandement de l'armée le convoqua à se présenter le 29 septembre 1991 pour une formation d'une durée d'un jour. Le requérant ne s'y présenta pas.
9.Par une lettre du 2 octobre 1991, le requérant exposa les raisons de son refus de s'y présenter ; il invoquait son opposition à l'esprit militaire, ainsi que l'absence de toute disposition juridique l'obligeant à suivre cette formation. Il précisait que les vrais ennemis se trouvaient au parlement, dans les banques, les ministères et les tribunaux.
10.Le commandement de l'armée transmit cette lettre au service juridique de l'armée. Celui-ci estima qu'il n'y avait pas violation de la législation militaire, mais transmit à son tour la lettre au parquet aux fins d'éventuelles poursuites, car le contenu de la lettre avait été considéré comme insultant.
11.Le 28 février 1992, le procureur près le tribunal correctionnel engagea des poursuites contre le requérant pour insubordination et insulte à l'armée. Le 19 mars 1992, le dossier fut transmis au juge d'instruction.
12.Le 10 août 1992, le requérant fut cité à comparaître devant le tribunal correctionnel d'Athènes, à l'audience du 29 janvier 1993.
13.A cette date, l'audience fut reportée au 29 juin 1993 puis au 10 mars 1994, en raison de la participation de l'avocat du requérant à un mouvement de grève du barreau d'Athènes et, enfin, au 5 mai 1995, en raison d'un empêchement de l'avocat du requérant.
14.Par un jugement du 5 mai 1995 (n o 39450/1995), le tribunal correctionnel ordonna un supplément d'enquête. Comme le parquet n'avait pas déposé les documents qui lui avaient été demandés par le tribunal, ce dernier ajourna l'audience à nouveau au 18 avril 1996. A cette date, l'audience fut ajournée au 2 décembre 1996 car l'heure d'ouverture du greffe du tribunal était dépassée, puis au 12 février 1997 car le parquet n'avait pas encore déposé les documents sollicités.
15.Le 12 février 1997, en dépit des objections du requérant, le tribunal correctionnel tint audience et condamna le requérant pour insubordination ; il l'acquitta du chef d'insulte à l'armée, infraction qui avait été entre-temps supprimée par la loi n o 2172/1993 (jugement n o 11687/1997).
16.Le requérant interjeta immédiatement appel contre ce jugement. L'audience fut fixée au 2 octobre 1998, mais à cette date, la cour d'appel reporta l'affaire en attendant la rectification du jugement n o 11687/1997 dont le dispositif comportait une erreur. Le 3 novembre 1998, la cour d'appel renvoya le dossier au tribunal correctionnel qui rectifia son jugement, le 8 janvier 1999.
17.Le 19 avril 1999, l'audience se poursuivit devant la cour d'appel et, en dépit du fait que les documents sollicités par le tribunal correctionnel n'avaient pas encore été déposés, celle-ci déclara le requérant coupable pour insubordination et le condamna à une peine d'emprisonnement de quatre mois avec sursis (arrêt n o 4945/1999).
18.Le 25 mai 1999, le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt.
19.Le 2 août 1999, la Cour de cassation cassa l'arrêt de la cour d'appel (arrêt n o 1327/1999) et renvoya l'affaire devant cette même cour, où l'audience fut fixée au 29 septembre 1999. A cette date, la cour d'appel reporta l'audience au 1 er octobre 1999, car la ville d'Athènes venait de subir un fort tremblement de terre qui avait entraîné l'adoption des mesures spéciales, dont l'ajournement d'audiences devant les tribunaux.
20.Le 1 er octobre 1999, la cour d'appel arrêta les poursuites contre le requérant car l'infraction dont il était accusé était prescrite. EN DROIT I.
21. Le requérant allègue une violation de l'article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
22.Le Gouvernement souligne que du 28 février 1992, date à laquelle le requérant fut poursuivi, au 5 mai 1995, date à laquelle le tribunal correctionnel rendit sa décision, les retards dans la procédure sont exclusivement imputables au requérant : l'instruction fut menée avec célérité (28 février 1992 - 29 octobre 1992, mais les ajournements d'audience devant le tribunal correctionnel, des 29 janvier 1993, 29 juin 1993 et 10 mars 1994, étaient imputables à l'avocat du requérant qui n'était pas disponible pour comparaître devant ce tribunal. Le Gouvernement admet qu'il pourrait être responsable pour la durée de la procédure entre le 5 mai 1995 et le 12 février 1997, lorsque l'audience fut ajournée car les autorités n'avaient pas déposé les documents demandés par le tribunal ; toutefois, admettre que ce délai était excessif serait exagéré, compte tenu de l'importance et de la complexité de l'affaire, notamment en raison du nombre des infractions incriminées. Quant à l'examen de l'affaire par la cour d'appel, elle n'a pas dépassé deux ans et deux mois et ne peut ainsi être l'objet d'aucune critique. De même, le pourvoi en cassation et le renvoi de l'affaire devant la cour d'appel furent examinés rapidement.
23.Le requérant souligne que treize audiences furent fixées pour l'examen de son affaire dont huit furent ajournées pour des raisons diverses. Un seul ajournement lui serait imputable, celui du 10 mars 1994, ceux des 29 janvier et 29 juin 1993 étant dus à la grève des avocats. En revanche, l'audience fut ajournée d'office cinq fois pour des motifs relevant de la compétence des juridictions compétentes. A. Période à prendre en considération
24.La Cour note que la période à prendre en considération débuta le 28 février 1992, lorsque le procureur près le tribunal correctionnel d'Athènes engagea des poursuites contre le requérant, et prit fin le 1 er octobre 1999, avec la décision de la cour d'appel d'Athènes. Elle dura donc sept ans et sept mois devant quatre juridictions différentes. B. Caractère raisonnable de la procédure
25.La Cour rappelle que la durée « raisonnable » d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir notamment Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43 CEDH 2000 ‑ VII). Elle rappelle aussi que seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. De plus, les retards causés à une procédure par une grève d'avocats ne sauraient être attribués à l'Etat ( Pafitis et autres c. Grèce , arrêt du 26 février 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-I, §§ 93 et 96).
26.Toutefois, la Cour note que le 29 juin 1993, le tribunal correctionnel ajourna l'audience au 10 mars 1994 et à cette date à nouveau au 5 mai 1995. S'il est vrai que le premier ajournement était dû à la grève des avocats et le deuxième à un empêchement de l'avocat du requérant, des reports d'audience aussi longs décidés par le tribunal lui-même ne sauraient passer pour raisonnables au regard de l'article 6 § 1. De plus, du 5 mai 1995 au 12 février 1997, l'audience fut encore ajournée à quatre reprises pour des motifs relevant du comportement des autorités, à savoir l'omission du parquet de déposer les documents demandés par le tribunal et les horaires d'ouverture du greffe.
27.Tout en relevant que le retard principal, imputable aux autorités judiciaires, se situe au niveau du tribunal correctionnel, la Cour note aussi que du 12 février 1997, date à laquelle le requérant interjeta appel, au 19 avril 1999, date de l'audience devant la cour d'appel, deux ans ses sont écoulés.
28.A la lumière des critères dégagés par la jurisprudence et compte tenu de l'ensemble des circonstances de l'espèce, la Cour considère que la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à la condition du délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.
29. Aux termes de l ' article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
30.Pour dommage matériel, le requérant sollicite les salaires journaliers qu'il a perdu en étant obligé d'être présent aux audiences et qu'il évalue à 400 euros (EUR), à raison de 10 000 drachmes par jour. Pour dommage moral, il réclame EUR 30 000.
31.La Cour rejette la demande du requérant relative au dommage matériel. En revanche, elle estime que le requérant a subi un dommage moral du fait de la longueur de la procédure. Statuant en équité, elle accorde au requérant EUR 4 500 à ce titre. B. Frais et dépens
32.Pour frais et dépens devant les juridictions nationales, le requérant demande EUR 5 500 et pour ceux devant la Cour EUR 5 000.
33.Le Gouvernement estime qu'une somme globale de 6 000 euros constituerait une satisfaction équitable suffisante.
34.Selon la jurisprudence constante de la Cour, l'allocation de frais et dépens au titre de l'article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Iatrides c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, non publié). La Cour considère aussi que la durée de la procédure a quelque peu augmenté les frais y afférents du requérant. De plus, le requérant a eu gain de cause devant la Cour ( Sakellaropoulos c. Grèce , n o 46806/99, 11 avril 2002, non publié). Statuant en équité et en fonction des critères susmentionnés, la Cour accorde au requérant EUR 2 000 pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires
35.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. EUR 4 500 ( quatre mille cinq cents euros) pour dommage moral; ii. EUR 2 000 (deux mille euros) pour frais et dépens ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur lesdites sommes ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 janvier 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Françoise Tulkens Greffier adjoint Présidente