STRASBURG 19 mai 2004 DEFINIF 19/08/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Lalousi-Kotsovos c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii. Lorenzen președinte C.L. Rozakis mis Tulkens Botoucharova, Zagrebelsky, Steiner hagiyev, judecători și al dlui S. Nielsen, grefier de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 19 decembrie 2002 și 29 aprilie 2004, Renunțarea la hotărâre, adoptată la această ultimă dată de procedură La originea cauzei se găsește o cerere (n 65430/01) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, domnul Ioanna Lalousi-Kotsovos ( P. Miliarakis, avocat în Baroul de laînto.
Guvernul grec (atît de mare) este reprezentat de delegații agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al Lîului și dl I. Bakopoulos, auditor pe lângă Consiliul Juridic al statului. Recurenta se plângea, din punctul de vedere al art. 6 alin. (1), 13 și 17 din Convenție, de durata unei proceduri administrative. Cererea a fost atribuită primei secțiuni a Curții [art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 19 decembrie 2002, camera a declarat cererea admisibilă. Atât reclamanta, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură).
octombrie 1973, în timpul dictaturii, ea a demisionat din funcția sa. Recurenta a declarat că, din cauza convingerilor sale democratice, ea ar fi fost supusă unei hărțuiri morale din partea superiorului său care, la rândul ei, era aproape de regimul La 19 mai 1982, după mai mulți ani de la restabilirea democrației, recurenta sesizează comisia specială de apel (ειδική επιτ 76/1974, care prevedea reabilitarea funcționarilor forțați să demisioneze din funcțiile lor în timpul dictaturii. Cererea sa a fost respinsă la 28 iunie 1983, pe motiv că reclamanta a demisionat din motive de sănătate și nu din cauza convingerilor sale democratice. 10. La 22 decembrie 1983, reclamanta a solicitat această decizie.
11. La 24 februarie 1987, comisia specială de arbitraj și-a confirmat decizia din 28 iunie 1983 și a respins cererea recurentei (Decizia nr. 76/1987). La 23 iunie 1988, Consiliul de Stat a adresat cauza Tribunalului Administrativ de Primă Instană (hotărârea nr. 2859/1988). La 19 mai 1989. 15. La 29 mai 1989, Curtea a anulat decizia atacată pe motiv că nu a fost suficient de motivată și a retrimis cauza în fața comisiei speciale de arbitraj (hotărârea nr. 1182/1989). Aceasta nu s-a întrunit decât la 5 noiembrie 1996. La 21 ianuarie 1997, Comisia a respins cererea recurentei, pe motiv că aceasta nu a putut dovedi că demisia sa se datora opoziției sale față de regimul dictaturii. În special, comisia nota că reclamanta era în funcție în propriul său sat, ceea ce constituia un tratament privilegiat, și că ratingul său era deosebit de ridicat, ceea ce nu denota nicio disgrație din partea autorităților în ceea ce o privește.
16. La 26 aprilie 1999, recurenta a sesizat Curtea Administrativă din cauza unei acțiuni în anulare a deciziei respective. La 26 ianuarie 2001. La 18 februarie 2001, Curtea a confirmat decizia atacată, considerând că aceaceasta a fost corect și suficient de motivată și că nu a fost întemeiată pe erori de judecată (hotărârea nr. 309/18). La 22 noiembrie 2001, recurenta s-a ocupat de casare. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 20. Guvernul afirmă că din cronologia procedurii reiese că autoritățile judiciare, atunci când au fost în măsură să facă acest lucru, au acționat într-un interval de timp rezonabil.
Termenele care au trecut în fața comisiei speciale de recurs nu pot fi luate în considerare pentru a evalua caracterul rezonabil al duratei procedurii. Perioada care trebuie luată în considerare 21. Curtea ia notă de faptul că procedura a început la 19 mai 1982, data la care recurenta sesizează comisia specială de apel (a se vedea X c. Franța, Hotărârea din 31 martie 1992, seria A n 90 alin. 31) și este în prezent în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat și, prin urmare, a durat mai mult de douăzeci și unu de ani, dintre care mai mult de 18 ani după 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Grecia.
Caracter rezonabil al duratei procedurii 22. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 23. Curtea consideră că cauza nu prezenta nicio dificultate specială și că comportamentul recurentei nu este în cauză. Trebuie să se constate că, în ceea ce privește o perioadă de peste 18 ani, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și instanțelor sesizate.
24. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante să își organizeze sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil.
Curtea amintește, de asemenea, că statul este responsabil pentru toate serviciile sale, și nu numai pentru organele sale judiciare ( Morira de Azevedo c. Portugalia , Hotărârea din 23 octombrie 1990, Seria A n 189, p. 19, § 73). Prin urmare, Curtea nu poate considera CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 25, recurenta a declarat, de asemenea, o încălcare a articolului 13 din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale.
26. Curtea amintește că, în hotărârea Kudla c. Polonia din 26 octombrie 2000 ([GC], 30210/96, § 156, CEDO 2000-VII), aceasta a considerat că interpretarea corectă a articolului 13 este că … Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu oferă persoanelor interesate o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permite să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, nr 5341/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003). 28. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care i-a permis recurentei să obțină sancțiunea dreptului său de a-și vedea cauza în mod direct într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție.
De asemenea, recurenta invocă încălcarea articolului 17 din Convenție. Hotărârea sa privind aceleași fapte ca cele examinate pe teren de articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să se ia în considerare separat. IV. PE LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 30. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 935,05 EUR (EUR) pentru daunele materiale suferite de la demisie în 1973, precum și 30 de milioane EUR pentru daune morale și declară că nu dorește să solicite nicio sumă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată.
32. Guvernul consideră aceste sume exorbitante, susținând, printre altele, că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu material și încălcările constatate și consideră că constatarea încălcării ar constitui, în sine, o despăgubire suficientă pentru prejudiciul moral. 33. Curtea împărtășește opinia guvernului cu privire la cererea recurentei în ceea ce privește prejudiciul material, deoarece consideră că nu există nicio justificare că aceasta îi acordă o despăgubire din partea acestui șef. 34. Curtea consideră, pe de altă parte, că recurenta a suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării în detrimentul articolului 6 alineatul (1) și al articolului 13 din Convenție. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi alocă 10 000 EUR în acest sens.
Interese moratorii 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA nu este necesar să se ia în considerare separat de la art. 17 din Convenție A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 10 000 EUR (zece mii EUR) pentru daune morale de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 19 mai 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululer Președintele
AFFAIRE LALOUSI-KOTSOVOS c. GRÈCE (Requête n o 65430/01) ARRÊT STRASBOURG 19 mai 2004 DÉFINITIF 19/08/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Lalousi-Kotsovos c. Grèce, La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : MM. P. Lorenzen , président , C.L. Rozakis , M mes F. Tulkens , S. Botoucharova, M. V. Zagrebelsky, M me E. Steiner , M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Nielsen, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 19 décembre 2002 et 29 avril 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 65430/01) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Ioanna Lalousi-Kotsovos (« la requérante »), a saisi la Cour le 26 juillet 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante est représentée par M e P. Miliarakis, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil Juridique de l’Etat et M. I. Bakopoulos, auditeur auprès du Conseil Juridique de l’Etat.
3.La requérante se plaignait, sous l’angle des articles 6 § 1, 13 et 17 de la Convention, de la durée d’une procédure administrative.
4.La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Par une décision du 19 décembre 2002, la chambre a déclaré la requête recevable.
6.Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT
7.La requérante est née en 1944 et réside à Athènes.
8.De 1966 à 1973, la requérante a travaillé comme institutrice. Le 19 octobre 1973, pendant la dictature (1967–1974), elle démissionna de son poste. La requérante allègue qu’en raison de ses convictions démocratiques, elle aurait subi un harcèlement moral de la part de son supérieur hiérarchique – qui, lui, était proche du régime –, ce qui l’aurait obligée à démissionner.
9.Le 19 mai 1982, plusieurs années après le rétablissement de la démocratie, la requérante saisit la commission spéciale d’appréciation (ειδική επιτροπή δευτεροβάθμιας κρίσης) d’une demande tendant à sa réhabilitation, afin que les années passées hors de son service puissent être prises en compte. Elle invoquait à l’appui de son recours le décret législatif n o 76/1974, qui prévoyait la réhabilitation des fonctionnaires forcés à démissionner de leurs postes pendant la dictature. Sa demande fut rejetée le 28 juin 1983, au motif que la requérante avait démissionné pour des motifs de santé et non pas en raison de ses convictions démocratiques.
10.Le 22 décembre 1983, la requérante interjeta appel de cette décision.
11.En 1984, la requérante réintégra l’enseignement.
12.Le 24 février 1987, la commission spéciale d’appréciation confirma sa décision du 28 juin 1983 et rejeta l’appel de la requérante (décision n o 76/1987).
13.Le 8 octobre 1987, la requérante saisit le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de la décision susmentionnée. L’audience eut lieu le 2 juin 1988.
14.Le 23 juin 1988, le Conseil d’Etat renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel d’Athènes (arrêt n o 2859/1988). L’audience devant cette juridiction eut lieu le 19 mai 1989.
15.Le 29 mai 1989, la cour annula la décision attaquée au motif qu’elle n’était pas suffisamment motivée et renvoya l’affaire devant la commission spéciale d’appréciation (arrêt n o 1182/1989). Celle-ci ne se réunit que le 5 novembre 1996. Le 21 janvier 1997, elle rejeta la demande de la requérante, au motif que celle-ci n’avait pas pu prouver que sa démission était due à son opposition au régime de la dictature. En particulier, la commission nota que la requérante était en poste dans son propre village, ce qui constituait un traitement privilégié, et que sa notation était particulièrement élevée, ce qui ne dénotait aucune disgrâce des autorités à son égard.
16.Le 26 avril 1999, la requérante saisit la cour administrative d’appel d’un recours en annulation de la décision susmentionnée. L’audience eut lieu le 26 janvier 2001.
17.Le 18 février 2001, la cour confirma la décision attaquée, en considérant qu’elle était dûment et suffisamment motivée et qu’elle n’était pas fondée sur des erreurs d’appréciation (arrêt n o 309/2001).
18.Le 22 novembre 2001, la requérante se pourvut en cassation. L’affaire est actuellement pendante devant le Conseil d’Etat. EN DROIT I.
19. La requérante se plaint de la durée de la procédure. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
20.Le Gouvernement affirme qu’il ressort de la chronologie de la procédure que les autorités judiciaires, lorsqu’elles ont été en mesure de le faire, ont statué dans des délais raisonnables. Les délais écoulés devant la commission spéciale d’appréciation ne sauraient être pris en compte pour évaluer le caractère raisonnable de la durée de la procédure. A. Période à prendre en considération
21.La Cour note que la procédure a débuté le 19 mai 1982, date à laquelle la requérante saisit la commission spéciale d’appréciation (voir X c. France , arrêt du 31 mars 1992, série A n o 234-C, p. 90, § 31) et est actuellement pendante devant le Conseil d’Etat. Elle a donc duré à ce jour plus de vingt-et-un ans, dont plus de dix-huit ans après le 20 novembre 1985, date de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce. B. Caractère raisonnable de la durée de la procédure
22.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).
23.La Cour considère que l’affaire ne présentait pas de difficulté particulière et que le comportement de la requérante n’est pas en cause. Force est de constater que, s’agissant d’une durée de plus de dix-huit ans, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies.
24.La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable. La Cour rappelle en outre que l’Etat est responsable de l’ensemble de ses services, et non pas uniquement de ses organes judiciaires ( Moreira de Azevedo c. Portugal , arrêt du 23 octobre 1990, série A n o 189, p. 19, § 73). Dès lors, la Cour ne saurait estimer « raisonnable » la durée globale écoulée en l’espèce. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.
25. La requérante allègue également une violation de l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »
26.La Cour rappelle que, dans l’arrêt Kudla c. Pologne du 26 octobre 2000 ([GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000-VII), elle a jugé que l’interprétation correcte de l’article 13 est que « cette disposition garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable ».
27.Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offre pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure ( Konti-Arvaniti c. Grèce , n o 53401/99, §§ 29-30, 10 avril 2003).
28.Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis à la requérante d’obtenir la sanction de son droit à voir sa cause « entendue dans un délai raisonnable », au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. III.
29. La requérante allègue également la violation de l’article 17 de la Convention. Son grief portant sur les mêmes faits que ceux examinés sur le terrain des articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de l’examiner séparément. IV.
30. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
31.La requérante réclame 237 935,05 euros (EUR) au titre du dommage matériel subi depuis sa démission en 1973, ainsi que 30 000 000 EUR au titre du dommage moral. Elle déclare qu’elle ne souhaite réclamer aucune somme au titre des frais et dépens.
32.Le Gouvernement juge ces sommes exorbitantes. Il affirme notamment qu’il n’existe pas de lien de causalité entre le préjudice matériel allégué et les violations constatées. Il considère en outre que le constat de violation constituerait en soi une réparation suffisante au titre du préjudice moral.
33.La Cour partage l’avis du Gouvernement quant à la demande de la requérante au titre du préjudice matériel. En effet, elle estime que rien ne justifie qu’elle lui accorde une indemnité de ce chef.
34.La Cour estime en revanche que la requérante a subi un préjudice moral du fait de la violation à son détriment des articles 6 § 1 et 13 de la Convention. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, elle lui alloue 10 000 EUR à ce titre. B. Intérêts moratoires
35.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 17 de la Convention ; 4. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mai 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier Président