EFSTATHIOU et OE MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA contre la GRECE

EFSTATHIOU et OE MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA contre la GRECE (CtEDO, 2002)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 55974/00 prezentate de Anastasia EFSTAHIOU și OE MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se întrunește la 30 aprilie 2002 într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L. Rozakis Lorenzen Levits Botosarova dnii Kovler Zagrebelsky, judecătorii M. E. Fribergh grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 7 martie 2000 și înregistrată la 21 martie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamante, După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie în fața primei reclamante, Anastasia Efstathiou este un resortisant grec, născut în 1930 și rezident în Salonic. A doua recurentă, MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA, este o societate în nume colectiv cu sediul la Pieria (Grecia de Nord). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul K. Horomidis, avocat în baroul Salonic. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 7 iulie 1994, printr-o decizie comună a ministrului de Finanțe și a Ministerului Lucrărilor Publice (nr. 10783661/4744/ m2, în scopul amenajării anumitor tronsoane ale drumului național care leagă orașele Plataomonas și Katherini, la Pieria. Prima reclamantă a fost expropriată 2 455,12 m2 și a doua 2 401 m2 (care poartă în registrul cadastral numerele 64 și, respectiv, 214). Administrația a decis că pentru 716,40 m2 din terenul nr. 64 și 490 m2 din terenul nr. 214, recurentele nu ar trebui să primească nici o despăgubire, deoarece acestea trebuiau considerate ca fiind avantajate prin construirea drumului. La 7 iunie 1995, la Tribunalul de Primă Instanță din Katherini nu ar trebui să se pronunțe asupra unei acțiuni prin care să se stabilească o sumă unitară provizorie pe metru pătrat. Prima reclamantă nu a fost chemată în instanță. La 14 iunie 1996, tribunalul a stabilit dreptul provizoriu pentru terenul nr. 214. El a stabilit, de asemenea, dreptul special pentru părțile neexpropriate ale terenului la 100 000 000 000 drachmes (judecata nr. 118/1996). Recurentele au sesizat ulterior instanța de apel a Salonicului cu o cerere de fixare a dreptului definitiv la expropriere. În observațiile lor, acestea au arătat că prezumția legală ireproșabilă, potrivit căreia proprietarul a cărui proprietate avea o fațadă pe un spațiu public profita de extinderea acestui spațiu, era contrară articolelor 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. Printr-o decizie înainte de a spune dreptul din 18 iunie 1997, instanța de recurs consideră că, pentru a stabili suma unitară de liturghie pentru clădirile expropriate în scopul construcției unui drum național, instanța se limitează la stabilirea sumei menționate, fără a lua în considerare existența și întinderea obligației de a se bucura de această construcție, care profită de această construcție, de a contribui la cheltuielile de expropriere conform art. 1 din Legea nr. 653/1977. Ea a ordonat o expertiză pentru evaluarea valorii reale a proprietăților expropriate (judecarea nr. 2380/1997). La 29 septembrie 1999, instanța de apel a stabilit suma unitară definitivă a decăderii la 8 000 de drahmes pe metru pătrat pentru exproprierea terenurilor nr. 64 și 214. De asemenea, aceasta a fixat suma finală a del'ui special pentru părțile neexpropriate ale terenului nr. 64-45 142 390 drachmes. În cele din urmă, instanța de apel a decis că statul trebuia să plătească 150 000 drahme pentru cheltuielile de judecată ale recurentelor și onorariile avocaților acestora. Ea a fixat aceste onorarii la un procent de 3 % și respectiv 5 % din valoarea de pârghie a acestora plus 30 000 drahme, care trebuiau depuse la baroul Salonic (judecatul nr. 2741/1999). La 18 martie 2000, recurentele s-au ocupat de casare. Potrivit acestora, faptul că instanța de apel s-a limitat la stabilirea dreptului de proprietate, fără a lua în considerare existența și întinderea obligației de a contribui la cheltuielile de expropriere, aducea atingere art. 17 din Constituție, precum și art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. (1) În plus, acestea se plângeau că dreptul special pentru părțile neexpropriate ale terenurilor lor fusese fixat la un preț mult mai mic decât prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii. În cele din urmă, recurentele se plângeau de modul în care instanța de apel a acționat în materia cheltuielilor de justiție și a cheltuielilor de judecată. Prin hotărârea din 23 martie 2001, Curtea de Casație a respins primele două motive invocate de recurente ca fiind lipsite de temei. Pe de altă parte, Curtea de Casație a considerat că modul în care instanța de apel a acționat în materia cheltuielilor de justiție și a cheltuielilor de funcționare ale avocaților a redus efectiv plata despăgubirii și a adus atingere dreptului recurentelor de a-și respecta bunurile. Prin urmare, aceasta a spart această parte a hotărârii atacate și a trimis cauza în fața instanței judecătorești (hotărârea nr. 480/2001). Dreptul și practica internă relevantă L Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, în cazul în care acest lucru este numai din motive de interes public, dovedit în mod corespunzător, în cazurile și în conformitate cu procedura stabilită de lege și cu întotdeauna cu o despăgubire prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropriate în ziua în care a fost pronunțată cauza cu privire la stabilirea provizorie a dreptului de proprietate de către instanță. În cazul unei cereri de fixare imediată a dreptului de pensie definitivă, se ia în considerare valoarea proprietății expropriate în ziua în care instanța își are reședința la această cerere (...) Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1. ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează exproprierile, în conformitate cu principiile enunțate în dispozițiile constituționale. În conformitate cu art. 13 alin. În caz de expropriere a unei părți a unei clădiri și în cazul în care partea neexpropriată suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau este inutilizabilă, judecata care stabilește partea în cauză determină, de asemenea, dreptul special pentru această parte. Această despăgubire specială se plătește proprietarului în același timp cu cea prevăzută pentru partea expropriată. Prin urmare, dispozițiile relevante ale articolului 1 din Legea nr. 653/1977 din 25 iulie/5 august 1977 privind obligațiile proprietarilor de drumuri interioare în ceea ce privește străpungerea drumurilor naționale sunt formulate. (1) În cazul în care, în afara planului de dezvoltare, drumurile naționale au o lățime de până la 30 de metri, proprietarii de terenuri sunt obligați să plătească pentru o zonă cu o lățime de 15 metri, contribuind astfel la costurile de expropriere a clădirilor aflate pe aceste drumuri. Totuși, această sarcină nu poate depăși jumătate din suprafața proprietății respective. (...) (3) În scopul aplicării prezentului articol, se consideră proprietari de drumuri avantajați cei ale căror clădiri dobândesc o fațadă pe drumurile sparte. (4) În cazul în care titularii de drepturi la despăgubire din cauza unei exproprieri sunt, în același timp, debitori ai plății unei părți din aceasta, există compensații pentru drepturi și obligații. Această prezumție, potrivit căreia valoarea adăugată a lucrărilor de amenajare rutieră constituie o despăgubire suficientă, a fost considerată pentru multă vreme ca fiind ireproșabilă. Ca urmare a hotărârilor Curții în cauzele Katikaridis și în alte cauze c. Grecia, Tsomtos și alții (hotărârile din 15 noiembrie 1996, Rec., p. 49, EHR 1999-II), instanțele naționale recunosc acum că prezumția în cauză este mai ireproșabilă. Astfel, cei interesați pot sesiza instanțele civile pentru a pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior și, dacă este cazul, pot percepe o indemnizație suplimentară (a se vedea hotărârea nr. 10737/1998 al Tribunalului de Primă Instanță care, sesizată cu o cerere similară în cadrul unei alte cauze, dispunea o expertiză pentru a se stabili dacă reclamanții, în calitate de proprietari de viereni, beneficiaseră efectiv de pe urma exproprierii cu care au fost supuși. În conformitate cu art. 1 din Decretul-lege nr. 446/1974 și 22 din Legea nr. 3693/1957, atunci când există expropriere în beneficiul statului, cheltuielile sunt întotdeauna mai mari decât cheltuielile suportate de persoana expropriată în cadrul procedurii de expropriere (drepturi de timbru, taxe de avocat, etc.) nu sunt rambursate niciodată și, prin urmare, instanța nu poate pronunța condamnarea statului la plata cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Pe de altă parte, în cazul în care exproprierea are loc în beneficiul unei alte persoane decât statul, cheltuielile sunt suportate integral de persoana în beneficiul căreia se declară proprietatea [art. 9 alineatul (5) din Legea nr. 1093/1980]. 193 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei acțiuni împotriva hotărârii pe fond, este inadmisibilă o acțiune privind numai repartizarea cheltuielilor. La art. 8 din Legea nr. 2097/1952, privind reglementarea anumitor cazuri de aplicare a legii privind recuperarea veniturilor publice, dispune de În cazul în care statul membru în cauză nu este obligat să plătească o datorie sau o taxă de judecată, statul membru în cauză nu este autorizat să plătească o astfel de datorie sau să plătească o taxă de judecată. Se interzice comunicarea unei cereri de plată a acestor datorii și, în cazul în care aceasta ar avea loc, această semnificație nu ar trebui să fie obligatorie la data de. Curtea de Casație a afirmat că art. 8 din Legea nr. 2097/1952 este în conformitate cu Constituția Greacă și cu Convenția (hotărârea nr. 1039/1995). GRIFS Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. (1) Recurentele se plâng că proprietățile lor au fost expropriate fără să li se plătească o despăgubire integrală pentru toate părțile expropriate ale acestora. Potrivit acestora, necesitatea de a introduce o nouă acțiune în fața Tribunalului de Mare Instanță din Salonic, pentru a se face din nou judecată că acestea nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior, le aduce atingere dreptului lor de a-și respecta bunurile, precum și dreptului lor de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. Invocând aceleași dispoziții, recurentele se plâng, de asemenea, de stabilirea unei activități speciale la un preț mult mai mic decât prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza exproprierii. Invocând aceleași dispoziții, recurentele se plâng, în sfârșit, de modul în care instanța de apel a acționat în speță în materia cheltuielilor de justiție și a cheltuielilor de judecată. Recurentele se plâng în primul rând că proprietățile lor au fost expropriate fără să li se plătească despăgubiri integrale pentru toate părțile expropriate ale acestora. Într-adevăr, acestea ar fi considerate, în temeiul articolului 1 din Legea nr. 653/1977 ca proprietari avantajați de străpungerea drumului, și astfel trebuiau să participe la cheltuielile de expropriere a clădirilor lor, în ciuda faptului că instanțele naționale au considerat că valoarea bunurilor lor neexpropriate a suferit o reducere substanțială și le-au acordat o indemnizație specială în acest scop. 1, care citește după cum urmează Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține, în principal, că recurentele nu au epuizat căile de atac interne din cauza faptului că au sesizat instanțele civile pentru a se pronunța că nu sunt proprietari avantajați în sensul legii criticate. O astfel de acțiune le-ar fi permis, după caz, să obțină o despăgubire suplimentară. În orice caz, guvernul susține că dreptul la despăgubiri stabilit în speță de instanțele interne era în mod rezonabil în legătură cu valoarea bunurilor expropriate și că absența dreptului la despăgubiri pentru exproprierea unei părți din clădirile lor nu a adus atingere dreptului recurentelor garantat prin art. 1 din Protocolul nr. Recurentele susțin că necesitatea de a introduce o nouă acțiune în fața Tribunalului de Mare Instanță din Salonic, pentru a rejudeca că acestea nu sunt proprietari avantajați în sensul legii menționate anterior, nu recunoaște art. 1 din Protocolul nr. 1, precum și termenul rezonabil, garantat prin art. 6 alin. 1 din Convenție, deoarece va dura cel puțin patru sau cinci ani până la luarea unei decizii definitive pe care recurentele nu o vor putea executa împotriva statului, din cauza existenței în dreptul intern a unui privilegiu care interzice executarea forțată a acesteia. În ceea ce privește fondul, recurentele susțin că au suportat o pierdere economică semnificativă, ceea ce duce la o ruptură a echilibrului corect, care trebuie să domine între protejarea dreptului de proprietate și cerințele de interes general. Curtea amintește că temeiul regulii privind epuizarea căii de atac interne prevăzute la art. 35 1 din Convenție constă în faptul că, înainte de a sesiza o instanță internațională, reclamantul trebuie să fi dat dreptul la soluționarea presupuselor încălcări prin mijloace interne, utilizând resursele judiciare oferite de legislația națională, cu condiția ca acestea să se dovedească eficiente și suficiente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 2918/93, § 37, CEDH 1999.I). Curtea a statuat deja, în cadrul unor cauze similare, că: a obține o despăgubire completă pentru exproprierea unor părți de teren aflate la marginea drumului, din cauza unei prezumții ireproșabile conform căreia valoarea adăugată a lucrărilor de amenajare rutieră constituia o despăgubire suficientă, a reprezentat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Hotărârile Katikaridis și alții c. Grecia, Tsomtsos și alții c. Grecia și Papachelas c. Grecia , op. cit.). Această prezumție există în continuare și instanțele care determină cuantumul landului nu țin seama de natura lucrărilor efectuate și de dacă acestea îi avantajează sau nu pe proprietari. În schimb, instanțele naționale recunosc acum că prezumția în cauză nu mai este irefusabilă. ; prin urmare, proprietarii care sunt considerați afectați de lucrări trebuie să sesizeze din nou instanțele civile pentru a dovedi că proprietățile lor sunt de fapt dezavantajate. Prin urmare, în opinia Curții, se pune întrebarea dacă acest nou sistem asigură echilibrul corect între protecția drepturilor individuale și cerințele de interes general, în sensul art. 1 din Protocolul nr. (1) Prin urmare, excepția de neobosire a căilor de atac interne ridicate de guvern în această privință este strâns legată de substanța fondului și trebuie să fie anexată la examinarea de fond a acestuia. Întradevăr, Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond; rezultă că acest aspect nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. În al doilea rând, recurentele se plâng din punct de vedere al art. 6 alin. (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 de stabilire a dreptului special la un preț mult mai mic decât prejudiciul pe care l-ar fi suferit din cauza exproprierii. 1 din Convenție, în părțile sale relevante, este astfel formulată Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Presupunând chiar că această cauză nu este întârziată în raport cu cea de-a doua recurentă, întrucât a fost stabilită definitiv prin decizia Tribunalului de Primă Instană din 14 iunie 1996, Curtea constată că această cauză este lipsită de temei. Întradevăr, Curtea nu poate înlocui instanțele elene pentru a stabili baza care ar trebui luată în considerare pentru estimarea prejudiciului suferit de reclamante din cauza exproprierii unei părți din teritoriul lor și stabilirea sumelor datorate care ar rezulta din aceasta (a se vedea Malama c. Grecia, nr. 43622/98, § 51, EHR 2001precum II). Având în vedere marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităților naționale (a se vedea Papachelas c. Grecia, op. cit., § 49), Curtea consideră prețul perceput de recurente ca fiind în mod rezonabil legat de deprecierea bunurilor lor neexpropriate. Prin urmare, în conformitate cu art. 3 și art. 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. În cele din urmă, recurentele susțin că modul în care Curtea a formulat recurs în speță în materia cheltuielilor de judecată și a cheltuielilor de judecată a încălcat articolele 6 alineatul (1) din Convenție și 1 din Protocolul nr. În conformitate cu art. 34 din Convenție, Curtea poate fi sesizată de orice persoană fizică (...) care se pretinde a fi victima unei încălcări de către una dintre părțile înalte contractante a drepturilor recunoscute în convenție sau în protocoalele sale (...) Curtea amintește că, în primul rând, revine autorităților naționale obligația de a remedia o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victima presupusei încălcări apare în toate etapele procedurii în ceea ce privește Convenția (a se vedea Malama c. Grecia (dec.), nr. 43622/98, 25.11.1999, nepublicată). În cazul de față, Curtea arată că, sesizată cu un recurs formulat de recurente, Curtea de Casație a considerat că practica denunțată era într-adevăr redusă la plata despăgubirii în caz de expropriere și a clasat partea incriminată a hotărârii Curții. În opinia Curții, hotărârea Curții de Casație a remediat, prin urmare, la nivel intern încălcarea care a stat la baza convenției. Prin urmare, recurentele nu mai pot pretinde că sunt victime ale unei încălcări a drepturilor lor garantate de aceasta. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate, cauza recurentelor tras de la

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n°

55794/00

présentée par Anastasia EFSTATHIOU et OE MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA

contre la Grèce

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30

avril 2002 en une chambre composée de

M

me

F.

Tulkens

,

président

,

MM.

C.L.

Rozakis

,

P.

Lorenzen

,

E.

Levits

,

M

me

S.

Botoucharova

,

MM.

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky,

juges

,

et

de

M. E.

Fribergh

,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 7 mars 2000 et enregistrée le 21

mars 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérantes,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La première requérante, M

me

Anastasia Efstathiou est une ressortissante grecque, née en 1930 et résidant à Salonique. La seconde requérante, MICHAILIDIS & CIE MOTEL AMERIKA, est une société en nom collectif ayant son siège à Pieria (Grèce du nord). Elles sont représentées devant la Cour par M

e

K. Horomidis, avocat au barreau de Salonique.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 7 juillet 1994, par une décision conjointe du ministre des Finances et de celui des Travaux publics (n°

1078361/4744/0010), l’Etat grec procéda à l’expropriation de biens fonciers d’une superficie totale de 455 024

m², aux fins d’aménagement de certains tronçons de la route nationale reliant les villes de Platamonas et Katerini, à Pieria. La première requérante se vit exproprier 2 455,12

m² et la seconde 2 401

m² (portant sur le registre cadastral les numéros 64 et 214 respectivement). L’administration décida que pour 716,40

m² du terrain n°

64 et 490

m² du terrain n°

214, les requérantes ne devraient recevoir aucune indemnité car elles devaient être considérées comme avantagées par la construction de la route.

Le 7 juin 1995, l’Etat saisit le tribunal de première instance de Katerini d’une action tendant à ce qu’un montant unitaire provisoire au mètre carré soit fixé pour l’indemnité. La première requérante ne fut pas citée à comparaître.

Le 14 juin 1996, le tribunal fixa l’indemnité provisoire pour le terrain n°

118/1996).

Les requérantes saisirent par la suite la cour d’appel de Salonique d’une demande tendant à la fixation de l’indemnité définitive d’expropriation. Dans leurs observations, elles exposèrent que la présomption légale irréfragable, selon laquelle le propriétaire dont l’immeuble avait une façade sur un espace public tirait profit de l’élargissement de cet espace, était contraire aux articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole n°

1.

Par une décision avant dire droit du 18 juin 1997, la cour d’appel estima que pour fixer le montant unitaire de l’indemnité pour les immeubles expropriés aux fins de la construction d’une route nationale, le tribunal se limite à fixer ledit montant, sans examiner l’existence et l’étendue de l’obligation des riverains, qui tirent profit de cette construction, de contribuer aux frais de l’expropriation conformément à l’article

1 de la loi n°

653/1977. Elle ordonna une expertise pour l’évaluation de la valeur réelle des propriétés expropriées (jugement n°

2380/1997).

Le 29 septembre 1999, la cour d’appel fixa le montant unitaire définitif de l’indemnité à 8 000 drachmes au mètre carré pour l’expropriation des terrains nos 64 et 214. Elle fixa aussi le montant définitif de l’indemnité spéciale pour les parties non-expropriées du terrain n°

64 à 45

142

390

drachmes. Enfin, la cour d’appel décida que l’Etat devait payer 150

000

drachmes pour les frais de justice des requérantes et les honoraires des avocats de celles-ci. Elle fixa lesdits honoraires à un pourcentage de 3

% et 5

% respectivement du montant de l’indemnité d’expropriation plus 30

000

drachmes, qui devaient être déposés au barreau de Salonique (jugement n°

2741/1999).

Le 18 mars 2000, les requérantes se pourvurent en cassation. Selon elles, le fait que la cour d’appel se limitait à fixer l’indemnité d’expropriation, sans examiner l’existence et l’étendue de l’obligation des riverains de contribuer aux frais de l’expropriation, portait atteinte à l’article

17 de la Constitution, ainsi qu’aux articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

Par arrêt du 23 mars 2001, la Cour de cassation rejeta les deux premiers moyens soulevés par les requérantes comme étant dépourvus de fondement. S’agissant en revanche de leur troisième grief, la Cour de cassation considéra que la manière dont la cour d’appel avait statué en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat diminuait en effet l’indemnisation perçue et portait atteinte au droit des requérantes au respect de leurs biens. Dès lors, elle cassa cette partie du jugement attaqué et renvoya l’affaire devant la cour d’appel (arrêt n°

480/2001).

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article

pertinent de la Constitution de 1975 se lit ainsi :

Article

17

«

»

2.

Le décret-loi n°

797/1971 des 30 décembre 1970/1

er

janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. D’après l’article

13 §

1, l’indemnité se calcule par rapport à la valeur réelle de la propriété expropriée au moment de la publication de la décision annonçant l’expropriation.

Aux termes du paragraphe 4 du même article

:

«

En cas d’expropriation d’une partie d’un immeuble et lorsque la partie non-expropriée subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou est rendue inutilisable, le jugement qui fixe l’indemnité détermine aussi l’indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire en même temps que celle prévue pour la partie expropriée.

»

3.

Les dispositions pertinentes de l’article

1 de la loi n°

653/1977 des 25

juillet/5 août 1977, relative aux obligations de propriétaires riverains en matière de percée de routes nationales, sont ainsi libellées

:

«

(...)

»

Cette présomption, selon laquelle la plus-value tirée de travaux d’aménagement routier constitue une indemnité suffisante, a longtemps été considérée comme irréfragable. Suite aux arrêts de la Cour dans les affaires Katikaridis et autres c.

Grèce, Tsomtsos et autres c.

Grèce (arrêts des 15

novembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996–V) et

Papachelas c.

Grèce

([GC], n°

31423/96, §

49, ECHR 1999-II), les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n’est plus irréfragable. Dès lors, les intéressés peuvent saisir les juridictions civiles pour faire juger qu’ils ne sont pas des propriétaires avantagés au sens de la loi susmentionnée et percevoir, le cas échéant, une indemnité complémentaire (voir l’arrêt n°

10737/1998 de la cour d’appel d’Athènes qui, saisie d’une demande similaire dans le cadre d’une autre affaire, ordonna une expertise pour faire constater si les demandeurs avaient, en tant que propriétaires riverains, réellement tiré avantage de l’expropriation dont ils furent l’objet).

4.

Aux termes des articles 1 du décret-loi n°

446/1974 et 22 de la loi n°

3693/1957, quand il y a expropriation au profit de l’Etat, les frais sont toujours «

compensés

». Cela signifie que les frais exposés par la personne expropriée à l’occasion de la procédure d’expropriation (droits de timbre, honoraires d’avocat, etc.) ne lui sont jamais remboursés et le tribunal ne peut donc prononcer la condamnation de l’Etat au paiement des frais et dépens. Par contre, lorsque l’expropriation intervient au bénéfice d’une personne autre que l’Etat, les frais sont entièrement à la charge de la personne au profit de laquelle l’expropriation est déclarée (article

9 §

5 de la loi n°

1093/1980).

5.

Aux termes de l’article

193 du Code de procédure civile, en l’absence d’un recours contre le jugement au fond, un recours concernant uniquement la répartition des frais est irrecevable.

6.

L’article

8 de la loi n°

2097/1952, portant réglementation de certains cas d’application de la loi relative au recouvrement des recettes publiques, dispose

:

«

L’exécution de décisions judiciaires (de juridictions civiles ou pénales, du Conseil d’Etat et de la Cour des comptes) condamnant l’Etat à payer une dette ou des frais de justice, ainsi que celle de tout titre exécutoire reconnaissant que l’Etat est tenu de payer une telle dette, n’est pas permise.

La signification d’une requête en paiement de ces dettes est interdite et, au cas où elle aurait néanmoins lieu, cette signification ne lie nullement l’Etat.

»

La Cour de cassation a affirmé que l’article

8 de la loi n°

2097/1952 est conforme à la Constitution grecque et à la Convention (arrêt n°

1039/1995).

GRIEFS

1.

Invoquant les articles 6 §

1 de la Convention et l’article

1 du Protocole n°

1, les requérantes se plaignent que leurs propriétés furent expropriées sans qu’une indemnisation intégrale leur soit versée pour toutes les parties expropriées de celles-ci. Selon elles, le fait de devoir introduire une nouvelle action devant le tribunal de grande instance de Salonique, pour faire juger à nouveau qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagées au sens de la loi susmentionnée, porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens, ainsi qu’à leur droit de voir leur cause jugée dans un délai raisonnable.

2.

Invoquant les mêmes dispositions, les requérantes se plaignent en outre de la fixation de l’indemnité spéciale à un prix nettement inférieur au préjudice qu’elles auraient subi en raison de l’expropriation.

3.

Invoquant les mêmes dispositions, les requérantes se plaignent enfin de la manière dont la cour d’appel a statué en l’espèce en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat.

EN DROIT

1.

Les requérantes se plaignent en premier lieu que leurs propriétés furent expropriées sans qu’une indemnisation intégrale leur soit versée pour toutes les parties expropriées de celles-ci. En effet, elles seraient considérées, en vertu de l’article

1 de la loi n°

653/1977, comme des propriétaires avantagées par la percée de la route, et devaient participer ainsi aux frais d’expropriation de leurs immeubles, en dépit du fait que les tribunaux nationaux ont jugé que la valeur de leurs biens non-expropriés avait subi une réduction substantielle et leur ont accordé une indemnité spéciale à cet effet. Elles invoquent l’article

1 du Protocole n°

1, qui se lit comme suit

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient à titre principal que les requérantes n’ont pas épuisé les voies de recours internes faute d’avoir saisi les juridictions civiles pour faire juger qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagées au sens de la loi critiquée. Une telle action leur aurait permis, le cas échéant, d’obtenir une indemnité complémentaire.

En tout état de cause, le Gouvernement soutient que l’indemnisation fixée en l’espèce par les juridictions internes était raisonnablement en rapport avec la valeur des biens expropriés et que l’absence d’indemnisation pour l’expropriation d’une partie de leurs immeubles ne porta pas atteinte au droit des requérantes garanti par l’article

1 du Protocole n°

1.

Les requérantes allèguent que le fait de devoir introduire une nouvelle action devant le tribunal de grande instance de Salonique, pour faire juger à nouveau qu’elles ne sont pas des propriétaires avantagées au sens de la loi susmentionnée, méconnaît l’article

1 du Protocole n°

1 ainsi que le «

délai raisonnable

», garanti par l’article

6 §

1 de la Convention, car elle durera au moins quatre ou cinq ans jusqu’à la prise d’une décision définitive que les requérantes ne pourront pas faire exécuter à l’encontre de l’Etat, en raison de l’existence en droit interne d’un privilège interdisant l’exécution forcée à l’égard de celui-ci.

Quant au fond, les requérantes affirment avoir supporté une perte économique importante conduisant à une rupture du juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général.

La Cour rappelle que le fondement de la règle de l’épuisement des voies de recours internes énoncée dans l’article

35 §

1 de la Convention consiste en ce qu’avant de saisir un tribunal international, le requérant doit avoir donné à l’Etat responsable la faculté de remédier aux violations alléguées par des moyens internes, en utilisant les ressources judiciaires offertes par la législation nationale, pourvu qu’elles se révèlent efficaces et suffisantes (voir, entre autres, l’arrêt

Fressoz et Roire c.

France

[GC], n°

29183/95, §

37, CEDH 1999–I).

La Cour a déjà jugé, dans le cadre des affaires similaires, que l’impossibilité d’obtenir une réparation complète pour l’expropriation de parties de terrains sis au bord d’une route, en raison d’une présomption irréfragable selon laquelle la plus-value tirée de travaux d’aménagement routier constituait une indemnité suffisante, entraînait une violation de l’article

1 du Protocole n°

1 (voir les arrêts Katikaridis et autres c.

Grèce, Tsomtsos et autres c.

Grèce et

Papachelas c.

Grèce

, op. cit.). Cette présomption existe toujours et les juridictions qui déterminent le montant de l’indemnité ne tiennent pas compte de la nature des travaux effectués et de la question de savoir si ceux-ci avantagent ou non les propriétaires. En revanche, les juridictions nationales admettent désormais que la présomption en question n’est plus irréfragable

; dès lors, les propriétaires qui s’estiment lésés par les travaux doivent saisir à nouveau les juridictions civiles afin de prouver que leurs propriétés sont en réalité désavantagées.

De l’avis de la Cour, la question se pose donc de savoir si ce nouveau système assure le juste équilibre qui doit régner entre la sauvegarde des droits individuels et les exigences de l’intérêt général, au sens de l’article

1 du Protocole n°

En effet, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article

35 §

3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

2.

En deuxième lieu, les requérantes se plaignent sous l’angle des articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

1 de la fixation de l’indemnité spéciale à un prix nettement inférieur au préjudice qu’elles auraient subi en raison de l’expropriation. L’article

6 §

1 de la Convention, dans ses parties pertinentes, est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A supposer même que ce grief ne soit pas tardif au regard de la seconde requérante, puisque l’indemnité spéciale avait été définitivement fixée par la décision du tribunal de première instance en date du 14 juin 1996, la Cour note que ce grief est dénué de fondement. En effet, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour déterminer la base qui devrait être prise en considération pour l’estimation du préjudice que subirent les requérantes en raison de l’expropriation d’une partie de leurs terrains et la fixation des sommes dues qui en découlerait (voir

Malama c.

Grèce

, n°

43622/98, §

51, ECHR 2001–II). Eu égard à la marge d’appréciation que l’article

1 du Protocole n°

1 laisse aux autorités nationales (voir

Papachelas c.

Grèce

, op.

cit., §

49), la Cour considère le prix perçu par les requérantes comme raisonnablement en rapport avec la dépréciation que subirent leurs biens non-expropriés.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

3.

Enfin, les requérantes allèguent que la manière dont la cour d’appel a statué en l’espèce en matière de frais de justice et d’honoraires d’avocat, a violé les articles 6 §

1 de la Convention et 1 du Protocole n°

1.

Aux termes de l’article

34 de la Convention, «

la Cour peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles (...)

».

La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime de la violation alléguée, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir

Malama c.

Grèce

(déc.), n°

43622/98, 25.11.1999, non publiée).

Dans le cas d’espèce, la Cour relève que, saisie d’un pourvoi formé par les requérantes, la Cour de cassation considéra que la pratique dénoncée diminuait en effet l’indemnisation perçue en cas d’expropriation et cassa la partie incriminée du jugement de la cour d’appel. De l’avis de la Cour, l’arrêt de la Cour de cassation a donc réparé au niveau interne la violation alléguée de la Convention. Dès lors, les requérantes ne peuvent plus se prétendre victimes d’une violation de leurs droits garantis par celle-ci.

Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article

35

§§

3 et

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

recevable,

tous moyens de fond réservés, le grief des requérantes tiré de l’impossibilité d’obtenir une réparation complète pour l’expropriation de parties de leurs terrains

;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

Erik

Fribergh

Françoise

Tulkens

Greffier

Présidente