LEKKAS AND OTHERS c. GRECE

Exproprierea litigioasă La 7 decembrie 1999, statul grec proceda, printr-o decizie comună a miniștrilor Finanțelor, Mediului și Lucrărilor publice, la exproprierea unei suprafețe totale de 1 240 220 m² situată pe raza municipalității Acharnai, la locul numit « Lekanes » sau « Patima Dimogli », în beneficiul Organismului pentru Locuirea Lucrătorilor (Οργανισμός Εργατικής Κατοικίας – mai jos OEK), în vederea construcției satului olimpic pentru nevoile Jocurilor Olimpice din 2004. Ținând seama de scopul său, exproprierea a fost considerată ca extrem de urgentă și de importanță majoră. Aproximativ 2 750 de persoane au fost vizate de această expropriere, inclusiv primul reclamant și Christos Lekkas. Aceștia au fost expropriați de un teren pe care instalaseră o întreprindere de horticultură, purtând pe plan cadastral numărul T6-02. Reclamanții susțin că terenul avea o suprafață totală de 222 776 m² și că Maria Lekka, defa, adică mama primului reclamant și a lui Christos Lekkas, l-o cesese informal celor doi fii în 1960, fiind ea însăși devenită proprietară prin uzucapiune extraordinară (έκτακτη χρησικτησία). Cu toate acestea, Guvernul notează că, la exproprierea în 1954 a unei părți din acest domeniu, Maria Lekka a fost recunoscută coproprietar indivis și titulare a despăgubirii fixate pentru o suprafață de doar 240,62 m² și că interesata acceptase, prin intermediul avocatului ei, aceste decizii (deciziile nr. 300/1954 și 350/1956 ale comisiei administrative constituite ad hoc în temeiul legii nr. 2000/1952).

Fixarea despăgubirii de expropriere Prin decizia nr. 779/2000 din 17 aprilie 2000, tribunalul de primă instanță din Atena fixa despăgubirii provizorii de expropriere la 15 321 506 620 drahme (44 964 069 euro). La 12 iunie 2000, OEK depusesă despăgubirii la Fondul de Depozite și Împrumuturi (Ταμείο Παρακαταθηκών και Δανείων). Exproprierea litigioasă se realizase astfel. La 8 iulie 2000, statul preluasă posesia terenului litigios. La 19 iulie 2000, primul reclamant și Christos Lekkas sesizasă curtea de apel din Atena a unei cereri tendinte la fixarea despăgubirii definitive de expropriere. Aceasta fixa o sumă superioară despăgubirii provizorii prin sentința nr. 6665 din 31 august 2001. Diferența dintre cele două sume fixa depusă la Fondul de Depozite și Împrumuturi în 2004.

Procedurile tendinte la recunoașterea beneficiarilor despăgubirii a) Procedura specială a decretului-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 La 12 decembrie 2000, OEK sesizasă tribunalul de primă instanță din Atena a unei cereri tendinte ca mai mult de 2 500 de locuitori ai Acharnai să fie recunoscuți beneficiari ai despăgubirii fixate, conform procedurii speciale a decretului-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 (a se vedea mai jos). La 6 septembrie 2001, primul reclamant și Christos Lekkas sesizasă tribunalul de primă instanță din Atena a unei cereri tendinte să fie recunoscuți beneficiari ai despăgubirii fixate, conform procedurii speciale a decretului-lege nr. 797/1971. La 22 noiembrie 2001, renunțasă la această cerere pentru a interveni în procedura deschisă la cererea OEK. Ulterior, toți ceilalți coproprietari ai domeniului intervenisesă în procedură împotriva cererii primului reclamant și a lui Christos Lekkas. Prin decizia nr. 1687/2002, tribunalul s-absținusă de a se pronunța, pentru a permite recunoașterea beneficiarilor despăgubirii conform procedurii ordinare. b) Procedura înaintea tribunalelor ordinare La 30 iulie 2003, primul reclamant și Christos Lekkas sesizasă tribunalul de primă instanță din Atena a unei cereri tendinte să fie recunoscuți beneficiari ai despăgubirii de expropriere conform procedurii ordinare. La 11 septembrie 2003, Christos Lekkas decesasă. Cei trei ultimi reclamanți, care sunt unici moștenitori ai săi, îi succedasă în procedură. La 4 mai 2004, pe baza legii nr. 3130/2003, care intrase în vigoare la 28 martie 2003 și al cărei articol 39 prevedea că recunoașterea beneficiarilor despăgubirii fixate ca urmare a exproprierii domeniului Patima Damogli era încredințată unei comisii administrative constituite ad hoc (a se vedea mai jos), tribunalul de primă instanță din Atena declara inadmisibilă cererea reclamanților, sub motiv că trebuia examinată de comisia administrativă sus-menționată. Tribunalul notă că noua legislație aplicată în fapt nu era contrară articolului 6 din Convenție (decizia nr. 2393/2004). La 26 august 2004, reclamanții depunea recurs în casație, susținând în special că procedura pusă în loc de legea nr. 3130/2003 era contrară atât articolului 8 al Constituției (a se vedea mai jos), deoarece comisia administrativă nu era « un tribunal » în sensul Constituției, cât și articolului 6 din Convenție, deoarece nu puteau în niciun caz să garanteze echitatea procedurii. La 31 mai 2006, pentru a nu respinge recursul la majoritate de doar un singur glas, cea de-a patru cameră a Curții de Casație, alcătuită din cinci membri, trimitea dosarul înaintea formației plenare a înaltei instanțe; în particular, doi magistrați ai celei de-a patru camere se opuseseră respingerii recursului, considerând că era neconstituțional a-i lipsi pe interesați de judecătorul natural și a-i obliga să încredințeze recunoașterea drepturilor lor unei comisii constituite în majoritate din agenți ai părții adverse, statul. Conform acestor magistrați, această procedură încalcasă, în mai multe moduri, atât Constituția cât și Convenția, încălcare care nu era corectată de posibilitatea oferită de lege de a formula o opoziție înaintea tribunalului de primă instanță (sentința nr. 1113/2006). La 22 martie 2007, formația plenaă a Curții de Casație respingea cu unanimitate recursul. Înalta instanță consideră că procedura specială pusă în loc de legea nr. 3130/2003 urmărea un scop de interes public, și anume despăgubirii rapide și simplificate al numărului mare de proprietari ai suprafeței totale expropriate și nu era contrară articolelor 8 ale Constituției și 6 § 1 din Convenție, deoarece interesații puteau formula o opoziție înaintea tribunalului de primă instanță (sentința nr. 5/2007). c) Procedura pusă în loc de legea nr. 3130/2003 În observațiile sale după comunicarea cererei, Guvernul revelasă mai întâi că la 22 octombrie 2003, reclamanții sesizasă comisia administrativă, prevăzută de art. 39 al legii nr. 3130/2003, a unei cereri tendinte să fie recunoscuți beneficiari ai despăgubirii de expropriere, invitând în același timp comisia să examineze constituționalitatea acestui articol și declarând că nu se considerau în niciun fel legați de decizia pe care o va pronunța. Nu s-ar fi pronunțat asupra acestei cereri. Guvernul revelasă de asemenea că la 27 iulie 2007, reclamanții formularesă o opoziție înaintea tribunalului de primă instanță din Atena, conform procedurii puse în loc de art. 39 al legii nr. 3130/2003, tendinte să fie recunoscuți beneficiari ai despăgubirii fixate. Ei notasă că constituirea și funcționarea comisiei administrative, la care « fuseseră obligați să recurgă », « punea o problemă de încălcare a articolului 8 al Constituției și articolului 6 din Convenție ». Ședința, inițial fixată la 4 martie 2008, fixa amânată la 10 octombrie 2008, dată la care fixa din nou amânată, din cauza neînscrisului dosarului de interesații la rol. B. Dreptul intern pertinent 1. Dispozițiile pertinente ale Constituției se citesc după cum urmează: art. 8 « Nicio persoană nu poate fi lipsită împotriva voinței sale de judecătorul care îi este asignat prin lege. Crearea de comisii judiciare și de tribunale extraordinare sub orice denumire, este interzisă. » art. 17 « 1. Proprietatea este pusă sub protecția statului. Drepturile care derivă din ea nu pot totuși să se exercite în detrimentul interesului general. 2. Nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa, decât pe cauza de utilitate publică, cuvenitor dovedită, în cazurile și după procedura determinată prin lege și totdeauna cu o despăgubire prealabilă completă. Aceasta trebuie să corespundă valorii pe care o avea proprietatea expropriată în ziua ședinței asupra dosarului privind fixarea provizorii a despăgubirii de tribunal. În cazul unei cereri tendinte la fixarea imediată a despăgubirii definitive, se ia în considerare valoarea pe care o avea proprietatea expropriată în ziua ședinței tribunalului asupra acestei cereri. (...)

Despăgubirii este totdeauna fixată de tribunalele civile; ea poate chiar să fie fixată provizoriu pe cale judiciară, după ascultare sau convocare a celui cu drept, pe care tribunalul o poate, la discreția sa, obliga să furnizeze o cauțiune analogă înainte de încasarea despăgubirii, conform dispozițiilor legii. (...) Până la plata despăgubirii definitive sau provizorii, toate drepturile proprietarului rămân intacte, ocuparea proprietății nu fiind permisă. (...) Despăgubirii fixată trebuie plătită cel târziu într-un termen de un an și jumătate după publicarea deciziei fixând despăgubirii provizorii; în cazul unei cereri de fixare imediată a despăgubirii definitive, aceasta trebuie plătită cel târziu într-un termen de un an și jumătate după publicarea deciziei tribunalului fixând despăgubirii definitivă, faute de care exproprierea se ridicase de plin drept. (...) » 2. Decretul-lege nr. 797/1971 din 30 decembrie 1970/1 ianuarie 1971 constituie legislația fundamentală care reglementează expropriările, în aplicarea principiilor enunțate în dispozițiile constituționale. Capitolul E al decretului-lege sus-menționat prevede o procedură particulară pentru identificarea judiciară a beneficiarilor despăgubirii. Tribunalul competent pentru această identificare este judecătorul unic al tribunalului de primă instanță în raza de competență al cărui se găsește bunul expropriat (art. 26). Conform articolului 27 § 1, tribunalul procedează la identificare pe baza informațiilor figurând pe planul cadastral și lista proprietarilor de terenuri stabilit de un inginer competent, cuvenitor avizat de serviciile ministerului Lucrărilor publice, precum și orice alt renseignement furnizat de părți sau examinat din oficiu. Decizia pronunțată la capătul acestei proceduri speciale nu se supune nici unui recurs (art. 27 § 6). 3. În virtutea paragrafului 4 al articolului 27, tribunalul nu pronunță decizie dacă: a) ședința sau o declarație a statului stabilește că cineva poate pretinde plinătatea proprietății bunului expropriat sau alt drept real; b) proprietatea sau alt drept real sunt litigioase între mai multi dintre beneficiarii pretenduți, deci este necesar să se procedeze la o investigație asupra pretenziunilor ridicate, care trebuie să cuprindă o ședință pentru fiecare parte interesată care a angajat o acțiune; c) ședința stabilește că nu este dovedit nici un drept real în favoarea părții care caută să fie recunoscută beneficiar al despăgubirii. 4. La 28 martie 2003, Parlamentul grec adopta legea nr. 3130/2003 al cărei articol 39 era intitulat « Reglementarea problemelor relative la recunoașterea beneficiarilor exproprierii forțate a domeniului Patima Dimogli pentru construcția satului olimpic ». Conform acestui articol, recunoașterea beneficiarilor despăgubirii fixate ca urmare a exproprierii domeniului era încredințată unei comisii administrative constituite ad hoc, alcătuită din consilier al Consiliului Juridic al Statului, funcționar superior al serviciului de terenuri al statului, funcționar superior al biroului fisc al regiunii, topograf și avocat lângă Curtea de Casație; era de asemenea stipulat că cererile depuse înaintea oricărui alt organ ar fi declarate inadmisibile. Legea prevedea de asemenea că interesații care nu ar fi sesizat comisia administrativă în termen sau care nu ar fi fost recunoscuți beneficiari ai despăgubirii în întregime sau parțial, puteau formula o opoziție înaintea tribunalului de primă instanță din Atena, statuând în primă și ultimă instanță.

Raportul explicativ al proiectului legii nr. 3130/2003 indica în special că: « Tribunalul de primă instanță din Atena, însărcinat cu recunoașterea beneficiarilor despăgubirii fixate, se găsea într-o imposibilitate materială de a proceda la recunoașterea cerută, din cauza particularităților sui generis și fără precedent ale exproprierii în cauză, și anume: a) faptul că suprafața expropriată aparținea unor mii de coproprietari ai loturi în indiviziune; b) prezentarea, la ședința asupra recunoașterii beneficiarilor despăgubirii, a persoanelor susținând că nu erau proprietari indiviși ci proprietari de loturi separate; c) prezentarea, la ședință, a contravenienților (καταπατητές) care susțineau că dobândiseră proprietatea 1/5 din suprafața expropriată prin uzucapiune extraordinară; sute de persoane formularesă intervenții contra recunoașterii contravenienților; d) faptul că mai mulți coproprietari, moștenitori ai persoanelor recunoscute ca proprietari de loturi în indiviziune în virtutea deciziilor nr. 300/1954 și 350/1956 ale comisiei administrative a legii nr. 2000/1952, decizii pronunțate la ocazia exproprierii 1 114 000 m² din domeniul mai larg la vremea Patima Dimogli (...), cereau să fie recunoscuți proprietari sau coproprietari ai procente depășind substanțial pe acelea care aparținuseră strămoșilor lor (...); d) în sfârșit, planul cadastral era incomplet, deoarece mai mulți coproprietari nu depuseseră titlurile lor de proprietate. Tribunalul (...) s-absținusă de a se pronunța, considerând că identificarea beneficiarilor era dificilă, deoarece proprietatea bunului expropriat era revendicată de mai multe persoane; prin urmare, litigiul trebuia examinat conform procedurii ordinare. Totuși, examinarea dosarului conform procedurii ordinare este desperabil lungă și ineficace deoarece, din cauza numărului fără precedent de părți, întreruperilor certe și frecvente ale instanței din cauza deceselor părților etc. care vor surveni și impossibilității totale de notificare a documentelor dosarului către miile de coproprietari, procesul nu se va încheia niciodată sau, dacă se încheie, nu este prevăzut să se întâmple înainte de zece ani cel mai devreme. Rezultatul situației descrise mai sus este că proprietarii mici adevărați rămân fără despăgubiri timp de ani, deși fuseseră expulzați din proprietățile lor acum mai mult de doi ani (...). » Raportul explicativ notă de asemenea că dispozițiile speciale fuseseră deja instituționate în trecut în scopul de a ușura recunoașterea beneficiarilor despăgubirii în caz de expropriere și menționă, la titlu indicativ, unele din aceste cazuri, inclusiv cel al exproprierii, în 1954, a aceluiași domeniu. PLÂNGERILE 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng că din cauza publicării și aplicării în cazul lor a legii nr. 3130/2003, nu au putut avea acces la judecătorul natural prevăzut de lege, și anume instanțele ordinare, pentru a fi recunoscuți beneficiari ai despăgubirii de expropriere. 2. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng că, deși fuseseră expulzați din terenul și întreprinderea lor din iulie 2000, nu sunt încă în măsură să atingă despăgubirii de expropriere fixate, care se găsește, din cauza aceasta, depreciată substanțial. EN DROIT Reclamanții se plâng de o vătămare a dreptului lor de acces la un tribunal, precum și la dreptul la respectul bunurilor lor. Invocă în acest sens articolele 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, redactate în următorii termeni în părțile lor pertinente: art. 6 § 1 « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...) » art. 1 al Protocolului nr. 1 « Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nicio persoană nu poate fi lipsită de proprietatea sa decât pe cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu vor vătăma dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau altor contribuții sau amenzi. » Guvernul susține ca titlu principal că reclamanții nu au făcut o utilizare adecvată a recurzilor interni susceptibili de a remedia situația de care se plâng. Conform lui, procedura urmată înaintea instanțelor ordinare nu era procedura corespunzătoare; reclamanții, care fuseseră reprezentați de avocat pe tot parcursul procesului, trebuiau să știe că nu prezinta nicio șansă de succes, cu atât mai mult că regulile puse de noua legislație erau perfect clare, previzibile și accesibile tuturor. Pe acest punct, Guvernul revelează că reclamanții erau singurii dintre mii de proprietari expropriați care recurseseră înaintea instanțelor ordinare și contestaseră procedura pusă în loc de legea nr. 3130/2003. El notează în acest sens că mai mult de o sută de avocați asisteseră comisia administrativă în munca ei, examinând cererile prezentate de interesați și procedând la o verificare profundă a titlurilor lor de proprietate. El notează de asemenea că mai mult de 85% din beneficiarii despăgubirii primiseră până acum sumele fixate și că rămân 15% din beneficiari care formularesă opoziție, după cum fecesă în sfârșit și reclamanții. Guvernul subliniază pe acest punct că era prevăzut să se examineze cererile rămase la ședința din 10 octombrie 2008, dar că această ședință fixa amânată din cauza omisiunii interesaților de a înscrie dosarul la rol; aceștia sunt deci singurii responsabili pentru orice întârziere în examinarea dosarului lor. Guvernul adaugă că procedura pusă în loc de legea nr. 3130/2003 era mai simplă, mai scurtă și mai puțin costisitoare decât recursul înaintea instanțelor ordinare; mai mult, interesatul nu era privat de dreptul la un tribunal pentru examinare pe fond a dreptului lui de a primi despăgubirii în cauză, deoarece putea sesiza tribunalul de primă instanță a unei opoziții, ceea ce au făcut de altfel și reclamanții. Ținând seama că această procedură este în prezent pendantă înaintea tribunalului de primă instanță din Atena, Guvernul susține că petiția este prematură. Pe de altă parte, Guvernul susține că, în cursul procedurii engajate înaintea instanțelor ordinare, reclamanții nu invocaseră nici în mod explicit nici în substanță nicio vătămare a dreptului lor la respectul bunurilor lor. S-ar pune deci o altă problemă de neepuizare a recurzilor interni. Ca titlu secundar, Guvernul susține că plângerile reclamanților sunt lipsite de temeiu. El notează că aceștia nu erau obligați să se adreseze comisiei administrative, ci puteau direct să se adreseze tribunalului de primă instanță printr-o opoziție pentru a fi recunoscuți beneficiari ai despăgubirii de expropriere. Acest tribunal civil este un organ judiciar de plinătate de jurisdicție, competent să decidă asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor de caracter civil. Guvernul adaugă că reclamanții nu fuseseră încă recunoscuți beneficiari ai despăgubirului, din cauza obstinanței lor de a vrea să urmeze o procedură lipsită de orice șansă de succes. Sunt deci singurii responsabili de situația de care se plâng. Reclamanții nu se pronunță asupra acestor teze și se limitează la prezentarea cererilor lor la titlu de satisfacție echitabilă. Curtea reamintește că scopul articolului 35 § 1, care enunță regula epuizării recurzilor interni, este să dea statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia violările invocate împotriva lor înainte ca Curtea să fie sesizată (Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 141, CEDO 2006-...). Cu toate acestea, art. 35 § 1 din Convenție prescrie doar epuizarea recurzilor relativi la violările incriminate, disponibili și adecvați. Trebuie să existe la un grad suficient de certitudine nu doar în teorie dar și în practică, fără care le lipsesc efectivitatea și accesibilitatea voulue; și incumbent statului pârât să demonstreze că aceste condiții se găsesc reunite (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 45, CEDO 2006-II). În cauza de față, Curtea notează că pentru a fi recunoscuți beneficiari ai despăgubirii fixate pentru expropriere bunurilor lor, reclamanții s-engajasă într-o lungă procedură înaintea instanțelor ordinare, care era de toată evidența sortită eșecului. Într-adevăr, legea nr. 3130/2003, care intrase în vigoare înainte de sesizarea tribunalului de primă instanță de reclamanți, enunța expresiv că cererile depuse înaintea oricărui alt organ decât comisia administrativă constituită ad hoc de această lege ar fi declarate inadmisibile. În aceste condiții, Curtea nu poate admite că prin adresarea instanțelor ordinare, reclamanții au făcut o utilizare normală a recurzilor care se ofereau lor în dreptul intern. La părerea ei, este evident că interesații ar fi trebuit exclusiv să se conformeze procedurii puse în loc de legea nr. 3130/2003. Sigur, Curtea nu pierde din vedere nici că reclamanții contestă constituționalitatea acestei proceduri nici că, conform propriei sale jurisprudențe, atunci când dreptul intern prevede mai mulți recurzi paraleli aparținând unor domenii diferite ale dreptului, art. 35 § 1 din Convenție nu cere ca un reclamant, după ce a încercat să obțină remedierea unei violări invocate a Convenției prin intermediul unuia din acești recurzi, trebuie să mai utilizeze și alții (Zając c. Polonia, nr. 19817/04, § 80, 29 iulie 2008). Cu toate acestea, Curtea notează înaintea tuturor că nu era vorba în fapt de a obliga reclamanții să angajeze un nou ciclu de procese, ci de a angaja singura procedură susceptibilă de a le oferi rezultatul dorit, și anume recunoașterea dreptului lor de a percepe o parte din despăgubirii de expropriere. Este probabil în această perspectivă că reclamanții s-engajasă totuși în demersurile prevăzute de legea nr. 3130/2003: în-o primă fază, se adresasă comisiei administrative pentru a fi recunoscuți beneficiari ai despăgubirii de expropriere și, în-o a doua fază, formularesă opoziție înaintea tribunalului de primă instanță din Atena, prezentând aceeași cerere. Curtea nu cunoaște rezultatul procedurii înaintea comisiei administrative, reclamanții neproducând nicio informație în acest sens. Cât privește procedura în opoziție, Curtea notează că este în prezent în curs. Reclamanții ar fi trebuit deci să aștepte sfârșitul acesteia înainte de a sesiza Curtea a plângerilor lor. Îndoielile pe care le-au exprimat cu privire la constituționalitatea procedurii puse în loc de legea nr. 3130/2003 nu sunt de natură să-i dispense de această obligație, mai ales pentru că litis pendența în cauză survine înaintea unui tribunal civil obișnuit, care exercită incontestabil un rol judiciar. Mai mult, reclamanții au ridicat în mod explicit înaintea acestui tribunal o plângere specifică asupra vătămării articolelor 8 ale Constituției și 6 din Convenție de care ar fi fost victime din cauza devierii procedurii obișnuite; trebuie deci să dea tribunalului de primă instanță din Atena ocazia să răspundă aceasta înainte de a se plânge de o vătămare a dreptului la acces la tribunal. O asemenea concluzie este valabilă și pentru plângerea derivată din dreptul reclamanților la respectul bunurilor lor: în fapt, la lumina elementelor dosarului și observațiilor prezentate de Guvern, Curtea consideră că procedura prevăzută de legea nr. 3130/2003 constituie o cale de recurs efectivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție cu privire la plângerea în cauză. Reclamanții trebuie deci să aștepte rezultatul acesteia înainte ca Curtea să examineze plângerea lor. Această concluzie dispensează Curtea de a se pronunța asupra celeilalte excepții ridicate de Guvern cu privire la plângerea derivată din art. 1 al Protocolului nr. 1. Rezultă că petiția este prematură și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

L'expropriation litigieuse Le 7 décembre 1999, l'Etat grec procéda, par une décision conjointe des ministres des Finances, de l'Environnement et des Travaux publics, à l'expropriation d'une superficie totale de 1 240 220 m² sise sur le ban de la municipalité d'Acharnai, au lieu dit « Lekanes » ou « Patima Dimogli », au profit de l'Organisme pour le Logement des Travailleurs ( Οργανισμός Εργατικής Κατοικίας – ci-après l'OEK), en vue de la construction du village olympique pour les besoins des Jeux Olympiques de 2004. Compte tenu de son but, l'expropriation fut considérée comme extrêmement urgente et d'importance majeure. 2 750 personnes environ furent visées par cette expropriation, dont le premier requérant et Christos Lekkas. Ces derniers se virent exproprier un terrain sur lequel ils avaient installé une entreprise d'horticulture, portant sur le plan cadastral le numéro T6-02. Les requérants allèguent que ce terrain était d'une superficie totale de 222 776 m² et que feue Maria Lekka, à savoir la mère du premier requérant et de Christos Lekkas l'avait informellement cédé à ses deux fils en 1960, elle-même en étant devenue propriétaire par usucapion extraordinaire ( έκτακτη χρησικτησία ). Le Gouvernement note, toutefois, que, lors de l'expropriation en 1954 d'une partie de ce domaine, Maria Lekka avait été reconnue copropriétaire indivise et titulaire de l'indemnité fixée pour une superficie de 240,62 m² seulement et que l'intéressée avait accepté, par le biais de son avocat, ces décisions (décisions n os 300/1954 et 350/1956 du comité administratif constitué ad hoc en vertu de la loi n o 2000/1952).

La fixation de l'indemnité d'expropriation Par décision n o 779/2000 en date du 17 avril 2000, le tribunal de première instance d'Athènes fixa l'indemnité provisoire d'expropriation à 15 321 506 620 drachmes (44 964 069 euros). Le 12 juin 2000, l'OEK déposa l'indemnité à la Caisse des dépôts et consignations ( Ταμείο Παρακαταθηκών και Δανείων ). L'expropriation litigieuse se trouva ainsi réalisée. Le 8 juillet 2000, l'Etat prit possession du terrain litigieux. Le 19 juillet 2000, le premier requérant et Christos Lekkas saisirent la cour d'appel d'Athènes d'une demande tendant à la fixation de l'indemnité définitive de l'expropriation. Celle-ci fut fixée à un montant supérieur à l'indemnité provisoire par arrêt n o 6665 du 31 août 2001. La différence entre les deux montants fut déposée à la Caisse des dépôts et consignations en 2004.

Les procédures tendant à la reconnaissance des titulaires de l'indemnisation a) La procédure spéciale du décret-loi n o 797/1971 des 30 décembre 1970/1 er janvier 1971 Le 12 décembre 2000, l'OEK saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une demande tendant à ce que plus de 2 500 habitants d'Acharnai soient reconnus titulaires de l'indemnité fixée, selon la procédure spéciale du décret-loi n o 797/1971 des 30 décembre 1970/1 er janvier 1971 (voir ci-dessous). Le 6 septembre 2001, le premier requérant et Christos Lekkas saisirent le tribunal de première instance d'Athènes d'une demande tendant à être reconnus titulaires de l'indemnité fixée, selon la procédure spéciale du décret-loi n o 797/1971. Le 22 novembre 2001, ils se désistèrent de cette demande pour intervenir dans la procédure ouverte à la demande de l'OEK. Par la suite, tous les autres copropriétaires du domaine intervinrent dans la procédure contre la demande du premier requérant et de Christos Lekkas. Par décision n o 1687/2002, le tribunal s'abstint de se prononcer, pour permettre la reconnaissance des titulaires de l'indemnité selon la procédure ordinaire. b) La procédure devant les tribunaux ordinaires Le 30 juillet 2003, le premier requérant et Christos Lekkas saisirent le tribunal de grande instance d'Athènes d'une demande tendant à être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation selon la procédure ordinaire. Le 11 septembre 2003, Christos Lekkas décéda. Les trois derniers requérants, qui sont ses seuls héritiers, lui succédèrent dans la procédure. Le 4 mai 2004, se fondant sur la loi n o 3130/2003, qui était entrée en vigueur le 28 mars 2003 et dont l'article 39 prévoyait que la reconnaissance des titulaires de l'indemnité fixée suite à l'expropriation du domaine Patima Damogli était confiée à un comité administratif constitué ad hoc (voir ci-dessous), le tribunal de grande instance d'Athènes déclara irrecevable la demande des requérants, au motif qu'elle devait être examinée par le comité administratif susmentionné. Le tribunal nota que la nouvelle législation appliquée en l'occurrence n'était pas contraire à l'article 6 de la Convention (décision n o 2393/2004). Le 26 août 2004, les requérants se pourvurent en cassation, en affirmant notamment que la procédure mise en place par la loi n o 3130/2003 était contraire tant à l'article 8 de la Constitution (voir ci-dessous), car le comité administratif n'était pas « un tribunal » au sens de la Constitution, qu'à l'article 6 de la Convention, car elle ne pouvait aucunement garantir l'équité de la procédure. Le 31 mai 2006, pour ne pas rejeter le recours à la majorité d'une voix seulement, la quatrième chambre de la Cour de Cassation, composée de cinq membres, renvoya l'affaire devant la formation plénière de la haute juridiction ; en particulier, deux magistrats de la quatrième chambre s'étaient opposés au rejet du recours, en considérant qu'il était anticonstitutionnel de priver les intéressés de leur juge naturel et de les obliger à confier la reconnaissance de leurs droits à un comité constitué dans sa majorité par des agents de la partie adverse, l'Etat. Selon ces magistrats, cette procédure portait, de multiples façons, violation tant de la Constitution que de la Convention, violation qui n'était pas corrigée par la possibilité offerte par la loi de former une opposition devant le tribunal de première instance (arrêt n o 1113/2006). Le 22 mars 2007, la formation plénière de la Cour de cassation rejeta à l'unanimité le pourvoi. La haute juridiction considéra que la procédure spéciale mise en place par la loi n o 3130/2003 poursuivait un but d'intérêt public, à savoir l'indemnisation rapide et simplifiée du grand nombre de propriétaires de la superficie totale expropriée et n'était pas contraire aux articles 8 de la Constitution et 6 § 1 de la Convention, car il était loisible aux intéressés de former une opposition devant le tribunal de première instance (arrêt n o 5/2007). c) La procédure mise en place par la loi n o 3130/2003 Dans ses observations après la communication de la requête, le Gouvernement a révélé tout d'abord que, le 22 octobre 2003, les requérants avaient saisi le comité administratif, prévu par l'article 39 de la loi n o 3130/2003, d'une demande tendant à être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation, tout en invitant le comité à examiner la constitutionnalité de cet article et en déclarant qu'ils ne s'estimaient aucunement liés par la décision qu'il rendrait. Il n'aurait pas été statué sur cette demande. Le Gouvernement a en outre révélé que le 27 juillet 2007, les requérants formèrent une opposition devant le tribunal de première instance d'Athènes, selon la procédure mise en place par l'article 39 de la loi n o 3130/2003, tendant à être reconnus titulaires de l'indemnité fixée. Ils notèrent que la constitution et le fonctionnement du comité administratif, auquel « ils avaient été obligés de recourir », « posait un problème de violation de l'article 8 de la Constitution et de l'article 6 de la Convention ». L'audience, initialement fixée au 4 mars 2008, fut reportée au 10 octobre 2008, date à laquelle elle fut à nouveau ajournée, faute pour les intéressés d'avoir inscrit l'affaire au rôle. B. Le droit interne pertinent 1. Les dispositions pertinentes de la Constitution se lisent ainsi : Article 8 « Nul ne peut être soustrait contre son gré au juge qui lui est assigné par la loi. La création de commissions judiciaires et de tribunaux extraordinaires sous quelque dénomination que ce soit, est interdite. » Article 17 « 1. La propriété est placée sous la protection de l'Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s'exercer au détriment de l'intérêt général. 2. Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n'est que pour cause d'utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminée par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur que possède la propriété expropriée le jour de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur que la propriété expropriée possède le jour de l'audience du tribunal sur cette demande. (...)

L'indemnité est toujours fixée par les tribunaux civils ; elle peut même être fixée provisoirement par voie judiciaire, après audition ou convocation de l'ayant droit, que le tribunal peut, à sa discrétion, obliger à fournir une caution analogue avant l'encaissement de l'indemnité, selon les dispositions de la loi. (...) Jusqu'au versement de l'indemnité définitive ou provisoire, tous les droits du propriétaire restent intacts, l'occupation de sa propriété n'étant pas permise. (...) L'indemnité fixée doit être versée au plus tard dans un délai d'un an et demi après la publication de la décision fixant l'indemnité provisoire ; dans le cas d'une demande de fixation immédiate de l'indemnité définitive, celle-ci doit être versée au plus tard dans un délai d'un an et demi après la publication de la décision du tribunal fixant l'indemnité définitive, faute de quoi l'expropriation est levée de plein droit. (...) » 2. Le décret-loi n o 797/1971 des 30 décembre 1970/1 er janvier 1971 constitue la législation fondamentale qui régit les expropriations, en application des principes énoncés dans les dispositions constitutionnelles. Le chapitre E dudit décret-loi prévoit une procédure particulière pour l'identification judiciaire des bénéficiaires de l'indemnité. Le tribunal compétent pour cette identification est le juge unique du tribunal de grande instance dans le ressort duquel se trouve le bien exproprié (article 26). D'après l'article 27 § 1, le tribunal procède à l'identification à partir des informations figurant sur le plan cadastral et la liste des propriétaires fonciers établis par un ingénieur compétent, dûment agréé par les services du ministère des Travaux publics, ainsi que de tout autre renseignement fourni par les parties ou examiné d'office. La décision prononcée au terme de cette procédure spéciale ne se prête à aucun recours (article 27 § 6). 3. En vertu du paragraphe 4 de l'article 27, le tribunal ne rend pas de décision si : a) l'audience ou une déclaration de l'Etat établit que quelqu'un peut prétendre à la pleine propriété du bien exproprié ou à un autre droit réel ; b) la propriété ou un autre droit réel prêtent à controverse entre plusieurs des bénéficiaires allégués, de sorte qu'il y a lieu de procéder à une enquête sur les prétentions élevées, laquelle doit comprendre une audience pour chaque partie intéressée ayant engagé une action ; c) l'audience établit qu'aucun droit réel n'est avéré en faveur de la partie qui cherche à se voir reconnaître comme bénéficiaire de l'indemnité. 4. Le 28 mars 2003, le Parlement grec adopta la loi n o 3130/2003 dont l'article 39 était intitulé « Réglementation des questions relatives à la reconnaissance des titulaires de l'expropriation forcée du domaine Patima Dimogli pour la construction du village olympique ». Aux termes de cet article, la reconnaissance des titulaires de l'indemnité fixée suite à l'expropriation du domaine était confiée à un comité administratif constitué ad hoc, composé d'un conseiller du Conseil juridique de l'Etat, d'un haut fonctionnaire du service foncier de l'Etat, d'un haut fonctionnaire du bureau du fisc de la région, d'un topographe et d'un avocat près la Cour de cassation ; il était également stipulé que les demandes déposées devant n'importe quel autre organe seraient irrecevables. La loi prévoyait également que les intéressés qui n'auraient pas saisi le comité administratif dans les délais ou qui n'auraient pas été reconnus titulaires de l'indemnité en tout ou en partie, pouvaient former une opposition devant le tribunal de première instance d'Athènes, statuant en premier et dernier ressort.

Le rapport explicatif du projet de la loi n o 3130/2003 indiquait notamment que : « Le tribunal de première instance d'Athènes, chargé de reconnaître les titulaires de l'indemnisation fixée, se trouva dans une impossibilité matérielle de procéder à la reconnaissance demandée, en raison des particularités sui generis et sans précédent de l'expropriation en question, à savoir : a) le fait que la superficie expropriée appartenait à des milliers de copropriétaires de lots en indivision ; b) la comparution, lors de l'audience sur la reconnaissance des titulaires de l'indemnité, de personnes alléguant qu'elles n'étaient pas propriétaires indivises mais propriétaires de lots séparés ; c) la comparution, lors de l'audience, de contrevenants ( καταπατητές ) qui alléguaient avoir acquis la propriété de 1/5 de la superficie expropriée par usucapion extraordinaire ; des centaines de personnes ont formé des interventions contre la reconnaissance des contrevenants ; d) le fait que plusieurs copropriétaires, héritiers de personnes reconnues comme propriétaires de lots en indivision en vertu des décisions n os 300/1954 et 350/1956 du comité administratif de la loi n o 2000/1952, décisions rendues à l'occasion de l'expropriation de 1 114 000 m² du domaine plus vaste à l'époque Patima Dimogli (...), demandaient à être reconnus propriétaires ou copropriétaires de pourcentages excédant substantiellement ceux qui avaient appartenu à leurs aïeux (...) ; d) enfin, le plan cadastral était incomplet, puisque plusieurs copropriétaires n'ont pas déposé leurs titres de propriété. Le tribunal (...) s'abstint de se prononcer, en considérant que l'identification des titulaires était difficile, car la propriété du bien exproprié était revendiquée par plusieurs personnes ; par conséquent, le litige devait être examiné selon la procédure ordinaire. Toutefois, l'examen de l'affaire selon la procédure ordinaire est désespérément longue et inefficace car, en raison du nombre sans précédent de parties, des interruptions certaines et fréquentes de l'instance dues aux décès des parties etc. qui adviendront et de l'impossibilité totale de notifier les documents du dossier aux milliers de copropriétaires, le procès ne finira jamais ou, s'il finit, il n'est pas prévu que cela ait lieu avant dix ans au plus tôt. Le résultat de la situation décrite ci-dessus est que les vrais petits propriétaires restent sans indemnité pendant des années, bien qu'ils aient été expulsés de leurs propriétés il y a plus de deux ans (...). » Le rapport explicatif notait aussi que des dispositions spéciales avaient déjà été instituées dans le passé dans le but de faciliter la reconnaissance des titulaires de l'indemnité en cas d'expropriation et mentionnait, à titre indicatif, certains de ces cas, dont celui de l'expropriation, en 1954, du même domaine. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent qu'en raison de la publication et de l'application dans leur cas de la loi n o 3130/2003, ils n'ont pas pu avoir accès au juge naturel prévu par la loi, à savoir les juridictions ordinaires, afin d'être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation. 2. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent que, bien qu'ils aient été expulsés de leur terrain et de leur entreprise depuis juillet 2000, ils ne sont toujours pas en mesure de toucher l'indemnité d'expropriation fixée, laquelle se trouve, pour cette raison, dépréciée de façon substantielle. EN DROIT Les requérants se plaignent d'une atteinte à leur droit d'accès à un tribunal, ainsi qu'à leur droit au respect de leurs biens. Ils invoquent à cet égard les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, ainsi libellés dans leurs parties pertinentes : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement affirme à titre principal que les requérants n'ont pas fait un usage adéquat des recours internes susceptibles de porter remède à la situation dont ils se plaignent. Selon lui, la procédure suivie devant les juridictions ordinaires n'était pas la procédure appropriée ; les requérants, qui étaient représentés par un conseil tout au long du procès, devaient savoir qu'elle ne présentait aucune chance de succès, d'autant plus que les règles posées par la nouvelle législation étaient parfaitement claires, prévisibles et accessibles à tous. Sur ce point, le Gouvernement révèle que les requérants étaient les seuls parmi des milliers de propriétaires expropriés à avoir recouru devant les juridictions ordinaires et à avoir contesté la procédure mise en place par la loi n o 3130/2003. Il note à cet égard que plus de cent avocats ont assisté le comité administratif dans son œuvre, en examinant les demandes soumises par les intéressés et en procédant à une vérification approfondie de leurs titres de propriété. Il note en outre que plus de 85 % des titulaires de l'indemnité ont perçu à ce jour les montants fixés et qu'il reste 15 % des titulaires qui ont formé une opposition, comme l'ont fait finalement les requérants. Le Gouvernement souligne sur ce point qu'il était prévu d'examiner les demandes restantes à l'audience du 10 octobre 2008, mais que cette audience fut ajournée en raison de l'omission des intéressés d'inscrire leur affaire au rôle ; ceux-ci sont donc les seuls responsables pour tout retard dans l'examen de leur affaire. Le Gouvernement ajoute que la procédure mise en place par la loi n o 3130/2003 était plus simple, moins longue et moins onéreuse que le recours devant les juridictions ordinaires ; qui plus est, l'intéressé n'était pas privé de son droit à un tribunal pour un examen au fond de son droit de toucher l'indemnité en question, puisqu'il lui était loisible de saisir le tribunal de première instance d'une opposition, ce qu'ont fait par ailleurs les requérants. Etant donné que cette procédure est actuellement pendante devant le tribunal de première instance d'Athènes, le Gouvernement affirme que la requête est prématurée. Par ailleurs, le Gouvernement affirme que, lors de la procédure engagée devant les juridictions ordinaires, les requérants n'ont invoqué ni explicitement ni en substance aucune atteinte à leur droit au respect de leurs biens. Il se poserait donc à cet égard un autre problème de non-épuisement des voies de recours internes. A titre accessoire, le Gouvernement affirme que les griefs des requérants sont dénués de fondement. Il note que ces derniers n'étaient pas obligés de s'adresser au comité administratif, mais qu'ils pouvaient directement s'adresser au tribunal de première instance moyennant une opposition afin d'être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation. Ce tribunal civil est un organe judiciaire de pleine juridiction, compétent pour décider des contestations sur des droits et obligations de caractère civil. Le Gouvernement ajoute que les requérants n'ont pas encore été reconnus titulaires de l'indemnisation, en raison de leur obstination à vouloir suivre une procédure dépourvue de toute chance de succès. Ils sont donc les seuls responsables de la situation dont ils se plaignent. Les requérants ne se prononcent pas sur ces thèses et se bornent à présenter leurs demandes au titre de la satisfaction équitable. La Cour rappelle que la finalité de l'article 35 § 1, qui énonce la règle de l'épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n'en soit saisie ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, § 141, CEDH 2006-...). Néanmoins, l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrit que l'épuisement des recours relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; et il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies ( Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 45, CEDH 2006-II). En l'occurrence, la Cour note que pour être reconnus titulaires de l'indemnité fixée pour l'expropriation de leurs biens, les requérants se sont engagés dans une longue procédure devant les juridictions ordinaires, laquelle était de toute évidence vouée à l'échec. En effet, la loi n o 3130/2003, qui était entrée en vigueur avant la saisine du tribunal de grande instance par les requérants, énonçait expressément que les demandes déposées devant n'importe quel autre organe que le comité administratif constitué ad hoc par cette loi seraient déclarées irrecevables. Dans ces conditions, la Cour ne saurait admettre qu'en s'adressant aux juridictions ordinaires, les requérants ont fait un usage normal des recours qui s'offraient à eux en droit interne. A son avis, il est évident que les intéressés auraient dû exclusivement se conformer à la procédure mise en place par la loi n o 3130/2003. Certes, la Cour ne perd pas de vue ni que les requérants contestent la constitutionnalité de cette procédure ni que, selon sa propre jurisprudence, lorsque le droit interne prévoit plusieurs recours parallèles relevant de différents domaines du droit, l'article 35 § 1 de la Convention n'exige pas qu'un requérant, après avoir tenté d'obtenir le redressement d'une violation alléguée de la Convention au travers de l'un de ces recours, doive encore nécessairement en utiliser d'autres ( Zając c. Pologne , n o 19817/04, § 80, 29 juillet 2008). Toutefois, la Cour note avant toute chose qu'il ne s'agissait pas en l'espèce d'obliger les requérants à entamer un nouveau cycle de procès, mais d'engager la seule procédure susceptible de leur offrir le résultat voulu, à savoir la reconnaissance de leur droit à toucher une partie de l'indemnité d'expropriation. C'est probablement dans cette optique que les requérants ont engagé malgré tout les démarches prévues par la loi n o 3130/2003 : dans un premier temps, ils se sont adressés au comité administratif afin d'être reconnus titulaires de l'indemnité d'expropriation et, dans un second, ils ont formé opposition devant le tribunal de première instance d'Athènes, en soumettant la même demande. La Cour ne connaît pas l'issue de la procédure devant le comité administratif, les requérants n'ayant produit aucune information à cet égard. Quant à la procédure en opposition, la Cour note qu'elle est actuellement en cours. Les requérants auraient dû donc attendre sa fin avant de saisir la Cour de leurs griefs. Les doutes qu'ils ont exprimés quant à la constitutionnalité de la procédure mise en place par la loi n o 3130/2003 ne sont pas de nature à les dispenser de cette obligation, notamment parce que la litispendance dont il est question ici survient devant un tribunal civil ordinaire, qui exerce incontestablement un rôle juridictionnel. Qui plus est, les requérants ont expressément soulevé devant ce tribunal une doléance spécifique sur la violation des articles 8 de la Constitution et 6 de la Convention dont ils auraient été victimes en raison de la déviation de la procédure habituelle ; ils doivent donc donner au tribunal de première instance d'Athènes l'occasion d'y répondre avant de se plaindre d'une violation de leur droit d'accès à un tribunal. Pareille conclusion vaut aussi pour le grief tiré du droit des requérants au respect de leurs biens : en effet, à la lumière des éléments du dossier et des observations soumises par le Gouvernement, la Cour estime que la procédure prévue par la loi n o 3130/2003 constitue une voie de recours efficace au sens de l'article 35 § 1 de la Convention pour ce qui est du grief en question. Les requérants doivent donc attendre son issue avant que la Cour n'examine leur grief. Cette conclusion dispense la Cour de statuer sur l'autre exception soulevée par le Gouvernement au regard du grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1. Il s'ensuit que la requête est prématurée et doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente