AXIOGLOU ET AUTRES c. GRECE

AXIOGLOU ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2009)

PRIMA SECȚIE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 45145/06

prezentate de Ioannis AXIOGLOU și alții

împotriva Greciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință din data de 12 martie 2009 într-o cameră compusă din:

Nina Vajić,

președintă,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judecători,

și de Søren Nielsen,

grefier de secție,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 17 octombrie 2006,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți,

După deliberare, redactează următoarea decizie:

PRIVIND FAPTELE

Reclamanții, Axioglou Ioannis, Zachou Maria, Zachos Michail și Zachou Dimitra, sunt patru cetățeni greci, născuți respectiv în 1929, 1931, 1956 și 1958 și rezidând la Larissa. Sunt reprezentați în fața Curții de Me I. Horomidis, avocat la Thessalonique. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegații agentului acestuia, dl. S. Spyropoulos, assessor la Consiliul Juridic al Statului și Doamna S. Trekli, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, se pot rezuma în felul următor.

Primul reclamant și Theodoros Zachos, soț al celei de-a doua reclamante și tată al celei de-a treia și celei de-a patru reclamante, erau proprietarii a doi terenuri limitrofe cu o suprafață de 9 041,05 m² dând pe drumul național care leagă Atena de Thessalonique. Au făcut să se construiască pe terenurile sus-menționate mai clădiri pe care le exploatau în scopuri comerciale. În special, administrau din 1968 o stație de benzină care oferea, în afară de furnizarea de carburanți, servicii de restaurație, spălare și întreținere a mașinilor.

Între 1994 și 2001, Statul a procedat la expropieri succesive de terenuri litigioase pentru amenajarea anumitor tronsonuri ale drumului național care leagă Atena de Thessalonique.

Printr-o hotărâre comună nr. 1095591/5805/0010/30.08.1994, miniștrii Finanțelor, Mediului și Lucrărilor Publice au procedat la exproprierea unei suprafețe de 230 005 m². Primul reclamant și Theodoros Zachos au fost expropriați a 260 m² din terenurile lor. Prin hotărârea nr. 199/1996, tribunalul de primă instanță din Larissa a considerat că, potrivit legislației în vigoare, aceștia nu trebuiau să primească nicio despăgubire datorită faptului că trebuiau considerați ca fiind avantajați de construcția drumului.

Printr-o hotărâre comună nr. 1020894/1170/0010/27.2.1996, miniștrii Finanțelor, Mediului și Lucrărilor Publice au procedat la o expropiere suplimentară a unei suprafețe de 8 925 m², din care 15332 m² din terenurile litigioase.

Printr-o hotărâre comună nr. 1008289/980/0010/19.2.2001, miniștrii Finanțelor, Mediului și Lucrărilor Publice au procedat la o expropiere suplimentară a unei suprafețe de 18 742,33 m². Terenurile litigioase au fost complet expropriate.

La 14 noiembrie 2001, Statul a cerut tribunalului de primă instanță din Larissa fixarea sumei provizorii pe metru pătrat pentru despăgubirea de expropiere. La 31 ianuarie 2002, primul reclamant și Theodoros Zachos au cerut fixarea despăgubirii pentru expropierile din 1996 și 2001. Au solicitat de asemenea fixarea unei despăgubiri suplimentare pentru valoarea patrimoniala a întreprinderii lor care urma să înceteze să existe din cauza expropierilor în cauză.

La 4 iulie 2002, tribunalul de primă instanță din Larissa a examinat în conjunto cererile și a fixat suma unitară provizorie pe metru pătrat pentru valoarea vânzală a terenurilor expropriate și a clădirilor care fuseseți construite pe acestea. A refuzat de altfel să acorde o despăgubire pentru valoarea patrimoniala a întreprinderii (hotărârea nr. 403/2002).

La 16 septembrie 2002, primul reclamant și Theodoros Zachos au sesizat curtea de apel din Larissa cu o cerere de fixare a sumei definitive pe metru pătrat pentru exproprierea terenurilor în cauză. Au reafirmat de asemenea cererea lor de despăgubire pentru valoarea patrimoniala a întreprinderii lor, care încetaseți să existe din cauza expropierilor litigioase. Susțineau, în special, că întreprinderea lor funcționa din treizeci de ani, că era deosebit de rentabilă și că rentabilitatea ei era strâns legată de locația sa. Observau de altfel că le era imposibil să transfere întreprinderea în alt loc deoarece din 1994, data primei expropieri, nu primiseseți nicio sumă în titlu de despăgubire, care le-ar fi permis să facă față cheltuielilor transferului întreprinderii lor.

La 17 octombrie 2003, curtea de apel din Larissa a fixat suma unitară definitivă a terenurilor. A stabilit de asemenea despăgubirea pe metru pătrat pentru instalațiile construite pe terenul expropriat. Potrivit ei, era vorba despre o despăgubire completă care să permită reclamanților să înlocuiască bunurile expropriate cu alte bunuri de valoare egală. De altfel, curtea de apel a respins cererea reclamanților de a percepe 150 000 EUR pentru pierderea valorii comerciale a întreprinderii (hotărârea nr. 743/2003).

La 11 octombrie 2004, primul reclamant și Theodoros Zachos s-au pourvoit în casație. Susțineau, între altele, că o întreprindere posedă în sine o valoare patrimoniala, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 17 din Constituție și că o despăgubire distinctă ar trebui prin urmare prevăzută atunci când exproprierea duce la încetarea activității unei întreprinderi.

La 18 aprilie 2006, Curtea de Casație a anulat parțial hotărârea atacată pentru lipsă de motivare privind fixarea valorii clădirilor construite pe terenurile expropriate și a trimis această parte a cauzei înapoi la curtea de apel, pentru ca aceasta să se pronunțe printr-o nouă hotărâre suficient motivată. Cât privește motivul de casație bazat pe refuzul curții de apel de a acorda o despăgubire pentru valoarea patrimoniala a întreprinderii, Curtea de Casație l-a respins în definițiv. A reamintit că, pentru aprecierea valorii bunului expropriat, în aplicarea art. 13 §§ 1 și 2 ai legii 2882/2001, au fost luate în considerare valoarea bunurilor vecine și similare precum și veniturile generate de bunul expropriat, ceea ce includea în cât de cât prejudiciul suferit de proprietar și rezultând din expropiere. În schimb, prejudiciul suferit de proprietarul expropriat nu includea pe cel rezultând din încetarea activității întreprinderii sau din reducerea valorii comerciale a acesteia, deoarece profiturile realizate din activitatea comercială fuseseți luate în considerare pentru fixarea valorii bunului (hotărârea nr. 781/2006, pusă în net la 12 iunie 2006).

Hotărârea Curții de Casație a fost pusă în net la 12 iunie 2006.

La 16 iulie 2006, Theodoros Zachos a decedat. Cea de-a doua, cea de-a treia și cea de-a patru reclamante au continuat procedura în calitate de moștenitori. La 25 august 2006, le-a fost cerut să comparaie la ședința din 12 ianuarie 2007 în fața curții de apel din Larissa.

Prin hotărârea nr. 148/2007 din 22 februarie 2007, curtea de apel a fixat despăgubirea totală pentru clădiri la 210 240 EUR.

La sfârșitul procedurii, reclamanții avuseseți perceput suma totală de 412 371,88 EUR.

O expertiză, datată din 17 iunie 2008, comandată de reclamanți, a evaluat întreaga proprietate a reclamanților – teren, clădiri și întreprindere – la 709 000 EUR.

B.

Dreptul intern relevant

1.

Constituția

Art. 17 din Constituție dispune:

„

1.

Proprietatea este plasată sub protecția Statului. Drepturile care decurg din ea nu pot fi exercitate la detrimentul interesului general.

2.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa, decât din cauze de utilitate publică, dovedit în mod corespunzător, în cazurile și după procedura determinată de lege și întotdeauna cu o despăgubire completă prealabilă. Aceasta trebuie să corespundă valorii proprietății expropiate la data ședinței privind fixarea provizorie a despăgubirii de către tribunal. În cazul unei cereri vizând fixarea imediată a despăgubirii definitive, se ia în considerare valoarea proprietății expropiate la ziua ședinței tribunalului pe această cerere.

(...)

"

2.

Codul exproprierii bunurilor imobiliare (legea nr. 2882/2001)

Art. 13

„

1.

Despăgubirea trebuie să fie completă și să corespundă valorii terenului expropriat la data ședinței privind fixarea provizorie a despăgubirii de către tribunal. În cazul unei cereri vizând fixarea imediată a despăgubirii definitive, se ia în considerare valoarea proprietății expropiate la ziua ședinței tribunalului pe această cerere.

(...)

Profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat precum și valoarea vânzală a terenurilor vecine și similare cu cel în cauză, așa cum rezultă din valoarea lor obiectivă și din prețurile care apar în contractele de vânzare a bunurilor imobiliare redactate la momentul anunțului exproprierii, sunt considerate în mod special ca criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat.

(...)

"

4.

În caz de expropiere a unei părți a unui bun și atunci când partea rămasă proprietarului suferă o depreciere substanțială a valorii sale sau devine inutilizabilă, sentința care fixează despăgubirea determină de asemenea despăgubirea specială pentru această parte. Această despăgubire specială este plătită proprietarului cu cea pentru partea expropriată.

„

Art. 25

„

Oricine deține un drept fonciar pe terenuri cultivate în scopuri agricole, păduri private sau terenuri urbane care sunt expropriate și ocupate legal ca urmare a concluziei exproprierii, poate solicita o despăgubire de la cel care este încarcerat cu cheltuielile exproprierii pentru lipsul de profituri mergând de la ocuparea terenului la încasarea exproprierii (...)

„

PLÂNGERI

ÎN DREPT

1.

Reclamanții se plâng de durată excesivă a procedurii. Invocă art. 6 § 1 din Convenție a cărui parte relevantă se citește în felul următor:

„

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...), care va tranșa (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)

„

a.

În primul rând, Guvernul susține că acest grief trebuie declarat inadmisibil pentru incompatibilitate ratione personae cu Convenția în privința celei de-a doua, a treia și a patra reclamante. Acestea au devenit părți în procedură după decesul lui Theodoros Zachos, și în special după 25 august 2006, data chemării lor la ședința în fața curții de apel din Larissa. Decesul unei părți în proces ar duce la întreruperea procedurii și moștenitorii ar relua-o ab initio. Nu ar putea deci, în teorie, priveghea victimele decât din această dată. Cu toate acestea, având în vedere faptul că se plâng de durata procedurii privind lipsa despăgubirii pentru valoarea comercială a întreprinderii, trebuie subliniat că această chestiune a fost reglementată în mod definițiv de Curtea de Casație în hotărârea sa din 12 iunie 2006. Nu ar putea deci priveghea „victimele".

Cea de-a doua, cea de-a treia și cea de-a patru reclamante subliniază că durata excesivă este datorată faptului că autoritățile au procedat la trei expropieri succesive, dând naștere, în beneficiul lui Theodoros Zachos, anumitor drepturi la despăgubire în baza art. 6 § 1 care se analizează ca drepturi de proprietate. Ca urmare a decesului acestuia, la 17 iulie 2006, ele s-au substituit în aceste drepturi.

Curtea observă că jurisprudența sa în materie, referitoare la intervenția terților în proceduri civile, face următoarea distincție: atunci când reclamantul a intervenit în procedura națională în propriul său nume, perioada de luat în considerare începe de la această dată, în timp ce, atunci când reclamantul devine parte în litigiu ca moștenitor, poate plânge de toată durata procedurii (a se vedea, Pandolfelli și Palumbo c. Italia, 27 februarie 1992, § 2, seria A nr. 231-B; X c. Franța, 31 martie 1992, § 26, seria A nr. 234-C; Antonio Ruocco c. Italia, nr. 34881/97, 27 octombrie 1998, nepublicată; Aldo Tripodi c. Italia, nr. 45078/98, 12 octombrie 2000; Ahmet Sadik și alții c. Grecia, nr. 64756/01, 3 februarie 2005, § 18).

Or, Guvernul nu precizează pentru ce motiv o dată de ședință a fost fixată și notificată reclamanților (Antonio Ruocco c. Italia sus-citată) dacă procedura fusese bine întreruptă, după cum pretinde. În acest privință, Curtea observă că în hotărârea sa din 22 februarie 2007, curtea de apel din Larissa a hotărât că, cum Theodoros Zachos decedasise, moștenitorii săi în indiviziune continuau legal procedura.

Cea de-a doua, cea de-a treia și cea de-a patru reclamante fiind intervenit în procedură ca moștenitori ai lui Theodoros Zachos, pot priveghea „victime" ale duratei întregii proceduri.

b.

Guvernul susține că perioada de patru ani și jumătate între 14 noiembrie 2001, data sesizării tribunalului de primă instanță din Larissa, și data adoptării hotărârii Curții de Casație nu este excesivă, în considerarea complexității cauzei și examinării acesteia de trei grade de jurisdicție.

Reclamanții subliniază că grieful lor se bazează pe faptul că proprietatea lor a fost obiectul a trei expropieri succesive, în 1994, 1996 și 2001. Aceasta ar fi datorată planificării deficitare a operației de către autoritățile competente. Despăgubirea pentru aceste expropieri ar fi fost determinată doar după cea de-a treia expropiere. Reclamanții au trebuit apoi să participe la diferite proceduri administrative și judiciare, de la 30 august 1994 la 22 februarie 2007.

Curtea estimează că, în litigiul prezent, perioada de luat în considerare a început la 14 noiembrie 2001, cu sesizarea tribunalului de primă instanță din Larissa (Karvountzis c. Grecia, nr. 35172/05, 6 noiembrie 2008, § 18), și s-a încheiat la 22 februarie 2007, cu hotărârea curții de apel din Larissa pe renvoi. Procedura a durat deci aproximativ cinci ani și trei luni pentru trei grade de jurisdicție, dintre care curtea de apel, care a fost chemată să se pronunțe o a doua dată datorită renviului.

Curtea consideră că reclamanții nu prezintă niciun fapt sau argument care ar putea duce la concluzia că în cazul de față durata procedurii în fața jurisdicțiilor civile privind fixarea despăgubirii pentru exproprierea bunului lor nu ar fi răspuns cerințelor „termen rezonabil". Durata totală a procedurii de expropiere nu ar putea lua în considerare, eventualul, decât sub unghiul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Rezultă că acest grief trebuie respins ca manifestamente neîntemeiat, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2.

Reclamanții se plâng de faptul că exproprierea litigioasă a făcut să dispară toată valoarea comercială a întreprinderii lor și a făcut imposibil perpetuarea acesteia. Lucrările publice întreprinse în 1997, ca urmare a primei expropieri, au avut ca rezultat obstrucția accesului complet a întreprinderii la drumul național. Or, valoarea patrimoniala a acesteia era strâns legată de situația sa la marginea drumului. De altfel, era imposibil să finanțeze transferul întreprinderii în alt loc, deoarece nu fusese perceput nicio despăgubire până în 2003. Reclamanții invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 care dispune:

„

Orice persoană fizică sau morală are dreptul de a rispunde proprietăți. Nimeni nu poate fi privat de proprietate decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului pe care îl posedă Statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea proprietății în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.

„

Guvernul susține, în primul rând, că reclamanții nu dispun de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Aceștia se plâng într-adevăr de pierderea avantajelor economice rezultând din funcționarea circulației pe drumul național, și în particular din efectele accesului indirect la acest drum. Cu toate acestea, această pierdere nu este legată de exproprierea litigioasă dar de transformarea drumului național în autostradă. Reclamanții nu puteau avea o așteptare legitimă că acest acces direct la drum și avantajele aferente ar dura veșnic. De altfel, valoarea comercială a unei întreprinderi, care este datorată calității și prețului produselor și serviciilor sale, nu ar depinde de locația geografică a întreprinderii și, prin urmare, nu ar fi afectată de expropiere. Guvernul pretinde că reclamanții au primit o despăgubire substanțială care compensa, chiar dacă era indirect, încetarea activității întreprinderii.

Reclamanții subliniază că întreaga lor proprietate a fost expropriată, ceea ce a avut ca dus lacetarea activității întreprinderii lor. Mai precis, aceasta încetaseți deja să funcționeze din prima expropiere, care visa partea în care era situată fosa de combustibil, partea rămasă nefiind construibilă. Subliniază de altfel că nu ridicaserăț chestiunea conexiunii proprietăți la noul drum, deoarece nu mai rămâneseți deloc teren după cea de-a treia expropiere. Argumentele Guvernului pe acest subiect nu sunt deci relevante. În sfârșit, autoritățile ar fi procedat recent la o nouă expropiere a unei suprafețe situate la un kilometru de proprietatea reclamanților, unde plănuiesc să construiască, în contul Statului, o stație de benzină cu restaurante și cafenele. Aceste infrastructuri vor fi închiriate societăților comerciale care le vor exploata și vor plăti o chirie Statului. Este deci evident că Statul a dobândit potențialul comercial a proprietății reclamanților compensând doar terenul și clădirile.

Curtea observă că reclamanții disponeau de un „bun", care a fost obiectul a trei expropieri. Dacă primele două vizau o parte din terenurile litigioase, cea din urmă i-a privat complet de proprietatea lor. Curtea nu poate deci decât constata că a existat o privare de proprietate în sensul celei de-a doua propoziții a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1. Argumentul Guvernului că reclamanții pot, cu despăgubirea primită, să continue exploatarea comerțului lor în alt loc nu ar putea șterge pierderea proprietății intervenit în cazul de față.

Curtea reamintește că o ingerință în dreptul de a rispunde proprietății, cum este exproprierea litigioasă, trebuie să asigure o „just echilibru" între cerințele interesului general al comunității și imperativele safeguardării drepturilor fundamentale ale individului. În particular, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de orice măsură privând o persoană de proprietatea sa (a se vedea, între multe altele, Sfintele mănăstiri c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 70, Seria A nr. 301-A). Acest echilibru este rupt "dacă persoana în cauză a trebuit să suporte "o povară specială și abuzivă" (a se vedea, în special, James și alții c. Regatul Unit, 21 februarie 1986, § 50, seria A nr. 98). La acest titlu, Curtea a precizat că individul expropriat trebuie în principiu să obțină o despăgubire "în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului" din care a fost privat, chiar dacă "obiectivele legitime "de utilitate publică" (...) pot pleda pentru o rambursare sub valoarea completă de piață"; a adăugat că controlul său "se rezumă la a verifica dacă modalitățile alese nu depășesc larga marjă de apreciere pe care o deține Statul în materia aceasta" (ibidem, § 54; a se vedea de asemenea, de exemplu, hotărârea Sfintele mănăstiri sus-citată, § 71).

În acest privință, Curtea estimează că, în ciuda marjei de apreciere a Statului, atunci când bunul expropriat este "instrumentul de muncă" al "expropriaților", despăgubirea plătită nu este "în mod rezonabil în raport cu valoarea bunului" dacă, într-un fel sau altul, ea nu acoperă această pierdere specifică (a se vedea Lallement c. Franța, nr. 46044/99, 11 aprilie 2002, § 18). Pentru a susține această interpretare a art. 1 din Protocol, ea reamintește maximă sa potrivit căreia "Convenția constă în protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzoare, dar concrete și efective" (a se vedea în special Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 65, seria A nr. 168; R.MD. c. Elveția, 26 septembrie 1997, § 52, Recueil al Hotărârilor și Deciziilor 1997-IV, și Partidul Comunist Unificat al Turciei și alții c. Turcia, 30 ianuarie 1998, § 33 Recueil 1998-1).

Privind cazul de față, Curtea observă că reclamanții dețineau o stație de benzină oferind de altfel servicii de restaurație, spălare și întreținere a mașinilor. Exproprierea litigioasă a avut efectul de a împiedica reclamanții să-și continue activitatea pe terenul expropriat. Curtea nu ar putea de altfel pune la îndoială faptul că situația la marginea drumului național care leagă Atena de Thessalonique era fără îndoială privilegiată și că continuarea activității pe un alt teren risipă să se dovedească mai puțin rentabilă.

Cu toate acestea, Curtea observă că despăgubirea de expropiere a fost fixată la 412 371,88 EUR. Or, este vorba despre o sumă importantă care, a priori, nu pare derezonabilă. Curtea observă că art. 13 al codului de expropiere a bunurilor imobiliare prevede în mod explicit că profiturile obținute din exploatarea terenului expropriat sunt considerate ca criterii pentru aprecierea valorii bunului expropriat. De altfel, în cazul de față, Curtea de Casație a precizat că, pentru aprecierea valorii bunului expropriat, au fost luate în considerare valoarea bunurilor vecine și similare precum și veniturile generate de bunul expropriat, ceea ce includea în cât de cât prejudiciul suferit de proprietar și rezultând din expropiere. În schimb, prejudiciul suferit de proprietarul expropriat nu includea pe cel rezultând din încetarea activității întreprinderii sau din reducerea valorii comerciale a acesteia, în măsura în care profiturile realizate din activitatea comercială fuseseți luate în considerare pentru fixarea valorii bunului.

În aceste condiții, și în vederea lipsei arbitrarului din partea autoritățile naționale, Curtea nu ar putea substitui propria interpretare a dreptului celui al jurisdicțiilor naționale. Având în vedere marja de apreciere pe care art. 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autoritățile (a se vedea, între multe altele, Papachelas c. Grecia [MC], nr. 31423/96, § 49, CEDO 1999-II), Curtea consideră că exproprierea litigioasă nu a pus pe reclamanți o povară disproporționată (Lido A.E. c. Grecia, (dec.), nr. 41407/06, 8 ianuarie 2009).

Rezultă că cererea este manifestamente neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,

Declară

cererea inadmisibilă.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

45145/06

présentée par Ioannis AXIOGLOU et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l'homme (première section), siégeant le 12 mars 2009 en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Anatoly Kovler,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 17 octobre 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, Axioglou Ioannis, Zachou Maria, Zachos Michail et Zachou Dimitra, sont quatre ressortissants grecs, nés respectivement en 1929, 1931, 1956 et 1958 et résidant à Larissa. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

I. Horomidis, avocat à Thessalonique. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

S.

Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l'Etat et M

lle

S.

Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l'Etat.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le premier requérant et Theodoros Zachos, époux de la deuxième

requérante et père des troisième et quatrième requérants, étaient les propriétaires de deux terrains limitrophes d'une superficie de 9

041,05

m

2

donnant sur la route nationale reliant Athènes à Thessalonique. Ils avaient fait construire sur les terrains précités plusieurs bâtiments qu'ils exploitaient à des fins commerciales. En particulier, ils géraient depuis

1968 une station-service qui offrait, outre la fourniture de carburants, des services de restauration, de lavage et d'entretien des voitures.

Entre 1994 et 2001, l'Etat procéda à des expropriations successives de terrains litigieux aux fins d'aménagement de certains tronçons de la route nationale reliant Athènes à Thessalonique.

Par une décision conjointe n

o

1095591/5805/0010/30.08.1994, les ministres des Finances, de l'Environnement et des Travaux publics procédèrent à l'expropriation d'une surface de 230 005 m

2

. Le premier

requérant et Theodoros Zachos se virent exproprier 260 m² de leurs terrains. Par une décision nº 199/1996, le tribunal de première instance de Larissa considéra que, selon la législation en vigueur, ceux-ci ne devaient recevoir aucune indemnité du fait qu'ils devaient être considérés comme avantagés par la construction de la route.

Par une décision conjointe n

o

1020894/1170/0010/27.2.1996, les ministres des Finances, de l'Environnement et des Travaux publics procédèrent à une expropriation supplémentaire d'une surface de 8

925

m

2

, dont 153 32 m

2

des terrains litigieux.

Par une décision conjointe n

o

1008289/980/0010/19.2.2001

, les ministres des Finances, de l'Environnement et des Travaux publics procédèrent à une expropriation supplémentaire d'une surface de 18

742,33 m

2

. Les terrains litigieux furent entièrement expropriés.

Le 14 novembre 2001, l'Etat demanda au tribunal de première

instance de Larissa

la fixation du montant provisoire du mètre carré pour l'indemnité d'expropriation

. Le 31 janvier 2002, le premier requérant et Theodoros Zachos demandèrent la fixation de l'indemnisation pour les expropriations de 1996 et 2001. Ils sollicitèrent également la fixation d'une indemnité supplémentaire pour la valeur patrimoniale de leur entreprise qui allait cesser d'exister en raison des expropriations en cause.

Le 4 juillet 2002, le tribunal de première instance de Larissa examina conjointement les demandes et fixa le montant unitaire provisoire du mètre carré pour la valeur vénale des terrains expropriés et des bâtiments qui y avaient été construits. Il refusa en outre d'allouer une indemnité pour la valeur patrimoniale de l'entreprise (décision n

o

403/2002).

Le 16 septembre 2002, le premier requérant et Theodoros

Zachos saisirent la cour d'appel de Larissa d'une demande de fixation du montant définitif du mètre carré pour l'expropriation des terrains en cause. Ils réitérèrent aussi leur

demande d'indemnisation pour la valeur patrimoniale de leur entreprise

, qui avait cessé d'exister en raison des expropriations litigieuses. Ils affirmaient, en particulier, que leur entreprise fonctionnait depuis trente ans, qu'elle était particulièrement rentable et que sa rentabilité était étroitement liée à son emplacement. Ils notaient d'ailleurs qu'il leur était impossible de transférer leur entreprise à un autre endroit car depuis

1994, date de la première expropriation, aucune somme ne leur avait été versée au titre de l'indemnisation, qui leur aurait permis de faire face aux dépenses de transfert de leur entreprise.

Le 17 octobre 2003, la cour d'appel de Larissa fixa le montant unitaire définitif des terrains. Elle détermina aussi l'indemnité au mètre carré afférente aux installations édifiées sur le terrain exproprié. Selon elle, il s'agissait là d'une indemnisation complète permettant aux requérants de remplacer les biens expropriés par d'autres biens d'égale valeur. En outre, la cour d'appel rejeta la demande des requérants de percevoir 150

000

euros (EUR) pour la perte de la valeur commerciale de l'entreprise (arrêt

n

o

743/2003).

Le 11 octobre 2004, le premier requérant et Theodoros Zachos se pourvurent en cassation. Ils affirmaient, entre autres, qu'une entreprise possède en soi une valeur patrimoniale, garantie par les articles 1 du Protocole

nº

1 et 17 de la Constitution et qu'une indemnité distincte devrait, par conséquent, être prévue lorsque l'expropriation entraîne la cessation d'activité d'une entreprise.

Le 18 avril 2006, la Cour de cassation cassa partiellement l'arrêt attaqué pour défaut de motivation quant à la fixation de la valeur des bâtiments édifiés sur les terrains expropriés et renvoya cette partie de l'affaire devant la cour d'appel, afin qu'elle se prononce par une nouvelle décision suffisamment motivée. Quant au moyen de cassation tiré du refus de la cour d'appel d'allouer une indemnisation pour la valeur patrimoniale de l'entreprise, la Cour de cassation le rejeta définitivement. Elle rappela que, pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié, étaient pris en compte, en application de l'article 13 §§ 1 et 2 de la loi 2882/2001, la valeur des biens voisins et similaires ainsi que les recettes générées par le bien exproprié, ce qui incluait en quelque sorte le dommage subi par le propriétaire et résultant de l'expropriation. En revanche, le dommage subi par le propriétaire exproprié n'incluait pas celui résultant de la cessation d'activité de l'entreprise ou de la réduction de la valeur commerciale de celle-ci, car les profits réalisés par l'activité commerciale étaient pris en compte pour la fixation de la valeur du bien (arrêt n

o

781/2006, mis au net le 12 juin 2006).

L'arrêt de la Cour de cassation fut mis au net le 12 juin 2006.

Le 16 juillet 2006, Theodoros Zachos décéda. Les deuxième, troisième et quatrième

requérants poursuivirent la procédure en leur qualité d'héritiers. Le 25 août 2006, ils furent invités à comparaître à l'audience du 12

janvier

2007 devant la cour d'appel de Larissa.

Par un arrêt n

o

148/2007 du 22 février 2007, la cour d'appel fixa l'indemnité totale pour les bâtiments à 210

240 EUR.

A la fin de la procédure, les requérants avaient perçu la somme totale de 412

371,88

EUR.

Une expertise, datée du 17 juin 2008, commanditée par les requérants, évalua l'intégralité de la propriété des requérants – terrain, bâtiments et entreprise

– à 709

000 EUR.

B.

Le droit interne pertinent

1.

La Constitution

L'article

17 de la Constitution dispose

:

«

1.

La propriété est placée sous la protection de l'Etat. Les droits qui en dérivent ne peuvent toutefois s'exercer au détriment de l'intérêt général.

2.

Nul ne peut être privé de sa propriété, si ce n'est pour cause d'utilité publique, dûment prouvée, dans les cas et suivant la procédure déterminée par la loi et toujours moyennant une indemnité préalable complète. Celle-ci doit correspondre à la valeur de la propriété expropriée à la date de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l'audience du tribunal sur cette demande.

(...)

»

2.

Le code d'expropriation des biens immobiliers (loi n

o

2882/2001)

Article 13

«

1.

L'indemnisation doit être pleine et correspondre à la valeur du terrain exproprié à la date de l'audience sur l'affaire concernant la fixation provisoire de l'indemnité par le tribunal. Dans le cas d'une demande visant à la fixation immédiate de l'indemnité définitive, est prise en considération la valeur de la propriété expropriée au jour de l'audience du tribunal sur cette demande.

(...)

Les profits tirés de l'exploitation du terrain exproprié ainsi que la valeur vénale des terrains voisins et similaires à celui-ci, telle qu'elle ressort de leur valeur objective et des prix apparaissant dans des contrats de vente des biens immobiliers rédigés au temps de l'annonce de l'expropriation, sont considérés tout particulièrement comme critères pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié.

(...)

«

4.

En cas d'expropriation d'une partie d'un bien et lorsque la partie restant au propriétaire subit une dépréciation substantielle de sa valeur ou devient inutilisable, le jugement qui fixe l'indemnité détermine aussi l'indemnité spéciale pour cette partie. Cette indemnité spéciale est versée au propriétaire avec celle pour la partie expropriée.

»

Article 25

«

Quiconque détient un droit foncier sur des terrains cultivés aux fins d'agriculture, des forêts privées ou terrains urbains qui sont expropriés et occupés légalement suite à la conclusion de l'expropriation, peut solliciter une indemnité à celui qui est chargé des frais de l'expropriation pour le manque de profits allant de l'occupation du terrain à l'encaissement de l'expropriation (...)

»

GRIEFS

o

1, les requérants se plaignent que les juridictions internes ont refusé de leur allouer une indemnité spéciale pour la valeur patrimoniale de l'entreprise fonctionnant sur les terrains expropriés.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de la durée excessive de la procédure. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

a.

En premier lieu, le Gouvernement soutient que ce grief doit être déclaré irrecevable pour incompatibilité

ratione personae

avec la Convention à l'égard des deuxième, troisième et quatrième requérants. Ceux-ci sont devenus parties à la procédure après le décès de Theodoros Zachos, et notamment après le 25 août 2006, date de leur convocation à l'audience devant la cour d'appel de Larissa. Le décès d'une partie au procès entraînerait l'interruption de la procédure et les héritiers la reprendraient

ab

initio

. Ils ne pourraient donc, en théorie, se prétendre victimes qu'à partir de cette date. Toutefois, compte tenu du fait qu'ils se plaignent de la durée de la procédure quant au défaut d'indemnisation pour la valeur commerciale de l'entreprise, il convient de souligner que cette question avait été réglée de manière définitive par la Cour de cassation dans son arrêt du 12

juin 2006. Ils ne pourraient donc pas se prétendre «

victimes

».

Les deuxième, troisième et quatrième requérants soulignent que la durée excessive est due au fait que les autorités ont procédé à trois

expropriations successives, donnant lieu, au profit de Theodoros Zachos, à certains droits à indemnisation en vertu de l'article 6 § 1 qui s'analysent en des droits de propriété. A la suite du décès de ce dernier, le 17 juillet 2006, ils se sont subrogés dans ces droits.

La Cour relève que sa jurisprudence en la matière, relative à l'intervention de tiers dans des procédures civiles, fait la distinction suivante

: lorsque le requérant est intervenu dans la procédure nationale en son nom propre, la période à prendre en considération commence à courir à compter de cette date, alors que, lorsque le requérant se constitue partie au litige en tant qu'héritier, il peut se plaindre de toute la durée de la procédure (voir,

Pandolfelli et Palumbo

c.

Italie, 27

février 1992, § 2, série

A n

o

231

‑

B

;

X c. France

, 31 mars 1992, § 26, série A n

o

234

‑

C

;

Antonio

Ruocco c. Italie

, n

o

34881/97, 27 octobre 1998, non publiée

;

Aldo

Tripodi

c.

Italie

, n

o

45078/98, 12 octobre 2000

;

Ahmet Sadik et autres

c.

Grèce

, n

o

64756/01, 3 février 2005, § 18).

Or, le Gouvernement ne précise pas pour quelle raison une date d'audience avait été fixée et notifiée aux requérants (

Antonio Ruocco c. Italie

précité) si la procédure avait bien été interrompue, comme il le prétend. A cet égard, la Cour note que dans son arrêt du 22 février 2007, la cour d'appel de Larissa a jugé que, comme Theodoros Zachos était décédé, ses héritiers en indivision continuaient légalement la procédure.

Les deuxième, troisième et quatrième requérants étant intervenus dans la procédure en tant qu'héritiers de Theodoros Zachos, ils peuvent se prétendre «

victimes

» de la durée de toute la procédure.

b.

Le Gouvernement soutient que la période de quatre ans et demi entre le 14 novembre 2001, date de la saisine du tribunal de première instance de Larissa, et celle de l'adoption de l'arrêt de la Cour de cassation n'est pas excessive, compte tenu de la complexité de l'affaire et de l'examen de celle

‑

ci par trois degrés de juridiction.

Les requérants soulignent que leur grief se fonde sur le fait que leur propriété a fait l'objet de trois expropriations successives, en 1994, 1996 et

août 1994 au 22 février 2007.

La Cour estime que, dans le présent litige, la période à considérer a débuté le 14

novembre

2001, avec la saisine du tribunal de première instance de Larissa (

Karvountzis c. Grèce

, n

o

35172/05, 6 novembre 2008, § 18), et a pris fin le 22 février 2007, avec l'arrêt de la cour d'appel de Larissa statuant sur renvoi. La procédure a donc duré cinq ans et trois

mois environ pour trois

degrés de juridiction, dont la cour d'appel, qui a été amenée à statuer une seconde fois du fait du renvoi.

La Cour considère que les requérants n'exposent aucun fait ni argument pouvant mener à la conclusion qu'en l'espèce la durée de la procédure devant les juridictions civiles concernant la fixation de l'indemnité pour l'expropriation de leur bien n'aurait pas répondu à l'exigence du «

délai raisonnable

». La durée totale de la procédure d'expropriation ne saurait entrer en ligne de compte, le cas échéant, que sous l'angle de l'article

1 du Protocole

n

o

1.

Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

2.

Les requérants se plaignent de ce que l'expropriation litigieuse a fait disparaître toute la valeur commerciale de leur entreprise et a rendu impossible la pérennité de celle-ci. Les travaux publics entrepris en 1997, à la suite de la première expropriation, ont eu pour résultat d'obstruer tout accès de l'entreprise à la route nationale. Or, la valeur patrimoniale de celle

‑

ci était étroitement liée à sa situation en bordure de la route. De plus, il était impossible de financer le transfert de l'entreprise vers un autre endroit, car aucune indemnité n'avait été perçue jusqu'en 2003. Les requérants invoquent l'article 1 du Protocole n

o

1 qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement soutient, en premier lieu, que les requérants ne disposent pas d'un «

bien

» au sens de l'article 1 du Protocole n

o

Les requérants soulignent que l'intégralité de leur propriété a été expropriée, ce qui a eu pour résultat la cessation de l'activité de leur entreprise. Plus précisément, celle-ci avait déjà cessé de fonctionner depuis la première

expropriation, qui portait sur la partie dans laquelle était située la fosse à carburant, la partie restante n'étant pas constructible. Ils soulignent aussi qu'ils n'ont pas soulevé la question de la connexion de la propriété à la nouvelle route, car il ne restait plus du tout de terrain après la troisième

expropriation. Les arguments du Gouvernement à ce sujet ne sont donc pas pertinents. Enfin, les autorités auraient procédé récemment à une nouvelle expropriation d'une superficie située à un kilomètre de la propriété des requérants, où ils projettent de construire, pour le compte de l'Etat, une station service avec restaurants et cafés. Ces infrastructures seront louées à des sociétés commerciales qui les exploiteront et verseront un loyer à l'Etat. Il est donc évident que l'Etat a acquis le potentiel commercial de la propriété des requérants en indemnisant seulement le terrain et les bâtiments.

La Cour relève que les requérants disposaient d'un «

bien

», qui a été l'objet de trois expropriations. Si les deux premières concernaient une partie des terrains litigieux, la dernière les a totalement privés de leur propriété. La Cour ne peut donc que constater qu'il y a eu privation de propriété au sens de la seconde phrase du premier paragraphe de l'article 1 du Protocole n

o

La Cour rappelle qu'une ingérence dans le droit au respect des biens, telle l'expropriation litigieuse, doit ménager un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété (voir, parmi beaucoup d'autres,

Saints monastères

c.

Grèce

, 9

décembre

1994, § 70, Série A n

o

301-A). Cet équilibre est rompu «

si la personne concernée a eu à subir «

une charge spéciale et exorbitante

» (voir, notamment,

James et autres c. Royaume-Uni

, 21

février

1986, §

50, série

A n

o

98). A ce titre, la Cour a précisé que l'individu exproprié doit en principe obtenir une indemnisation «

raisonnablement en rapport avec la valeur du bien

»

dont il a été privé, même si «

des objectifs légitimes «

d'utilité publique

» (...) peuvent militer pour un remboursement inférieur à la pleine valeur marchande

»

; elle a ajouté que son contrôle «

se borne à rechercher si les modalités choisies excèdent la large marge d'appréciation dont l'Etat jouit en la matière

» (

ibidem

, §

54

; voir également, par exemple, l'arrêt

Saints monastères

précité, § 71).

A cet égard, la Cour estime que, nonobstant la marge d'appréciation de l'Etat, lorsque le bien exproprié est l'

«

outil de travail

» de l'

«

exproprié

», l'indemnité versée n'est pas «

raisonnablement en rapport avec la valeur du bien

» si, d'une manière ou d'une autre, elle ne couvre pas cette perte spécifique (voir

Lallement c. France

, n

o

46044/99, 11 avril 2002, § 18). A l'appui de cette interprétation de l'article 1 du Protocole, elle rappelle sa maxime selon laquelle « la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs » (voir notamment

Artico

c.

Italie,

13 mai 1980, § 33, série A n

o

37,

Kamasinski

c.

Autriche,

19

décembre 1989, § 65, série A n

o

168

;

R.MD.

c.

Suisse

, 26

septembre

1997, §

52,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, et

Parti communiste unifié de Turquie et autres c. Turquie

, 30

janvier 1998, §

33

Recueil

1998-1).

S'agissant du cas d'espèce, la Cour note que les requérants possédaient une station service offrant aussi des services de restauration, de lavage et d'entretien des voitures. L'expropriation litigieuse a eu pour effet d'empêcher les requérants de poursuivre leur activité sur le terrain exproprié. La Cour ne saurait non plus mettre en doute le fait que la situation en bordure de la route nationale reliant Athènes à Thessalonique était sans doute privilégiée et que la poursuite de l'activité sur un autre terrain risque de s'avérer moins rentable.

Toutefois, la Cour note que l'indemnité d'expropriation fut fixée à 412

371,88

EUR. Or, il s'agit là d'une somme importante qui,

a priori

, ne semble pas déraisonnable. La Cour relève que l'article 13 du code d'expropriation des biens immobiliers prévoit explicitement que les profits tirés de l'exploitation du terrain exproprié sont considérés comme critères pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié. De plus, en l'espèce, la Cour de cassation a précisé que, pour l'appréciation de la valeur du bien exproprié, étaient pris en compte la valeur des biens voisins et similaires ainsi que les recettes générées par le bien exproprié, ce qui incluait en quelque sorte le dommage subi par le propriétaire et résultant de l'expropriation. En revanche, le dommage subi par le propriétaire exproprié n'incluait pas celui résultant de la cessation d'activité de l'entreprise ou de la réduction de la valeur commerciale de celle-ci, dans la mesure où les profits réalisés par l'activité commerciale avaient été pris en compte pour la fixation de la valeur du bien.

Dans ces conditions, et vu l'absence d'arbitraire de la part des autorités nationales, la Cour ne saurait substituer sa propre interprétation du droit à celle des juridictions nationales. Eu égard à la marge d'appréciation que l'article 1 du Protocole n

o

1 laisse aux autorités (voir, parmi beaucoup d'autres,

Papachelas c. Grèce

[GC], n

o

31423/96, § 49, CEDH 1999-II), la Cour considère que l'expropriation litigieuse n'a pas fait peser sur les requérants une charge disproportionnée (

Lido A.E. c. Grèce

, (déc.), n

o

41407/06, 8 janvier

2009).

Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente