GALATSANOU ET AUTRES c. GRECE

GALATSANOU ET AUTRES c. GRECE (CtEDO, 2009)

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 33471/06 prezentate de Despina GALATANOU și de alții împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 17 februarie 2009 într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlar hagiev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolau, judecători; și de Søren Nielsen, grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 25 iulie 2006, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ reclamanților, Despina Galatsanou, dnii Nicolaos Galatsanos și Charalambos Galatsanos, sunt cetățeni greci, născuți în 1928, 1958 și, respectiv, 1960 și care își au reședința în Atena. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul S. Liosi, avocat în Baroul dinît. Guvernul grec ( Spiropoulos, director al Consiliului Juridic de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 25 noiembrie 1967, 22 februarie și 4 septembrie 1968, Panayotis Galatsanos, soțul primei reclamante și tatăl celui de-al doilea și al treilea reclamant, acordă trei credite Băncii Naționale a Greciei în contul curent (σύμβαση πίστωσης με ανοιχτό λογαριασμό La 24 iulie 1971, banca a închis conturile. Prin Hotărârea nr. 5794/755/75 a Tribunalului de Mare Instanță din Dana, Panayotis Galatsanos trebuia să ramburseze băncii suma de 3 687 743 drachmes (10 801 EUR), plus dobânzi. În 1978, aceasta nu a plătit băncii suma respectivă. În septembrie 1995, datoria față de banca sa este de 177 265 000 drachmes (520 220 EUR). Această sumă a fost calculată fără anatomie pentru perioada 1 martie 1973-14 decembrie 1980 și cu anatomie pentru perioada începând cu 15 decembrie 1980, în temeiul Deciziei nr. 289/1980 a Comisiei Monetare (a se vedea dreptul și practica internă relevante de mai jos). În urma negocierilor dintre reclamanti și bancă, aceasta din urmă și-a limitat cererile la aproximativ 72 502 000 drachmes (212 771 EUR). La 25 octombrie 1995, reclamanții au plătit băncii suma alocată pentru a obține ridicarea ipotecarilor pe care le-a înscris pe mai multe terenuri provenite din moștenirea Panayotis Galatsanos. Această ridicare a avut loc prin decizia nr. 827/1999 al Tribunalului de Mare Instană din Marele Instană din Etta. Procedura în faa instanelor civile La 10 februarie 2000, solicitanii au sesizat instana de mare instană în da o aciune împotriva bancii. În special, ei au solicitat ca suma de 61 217 305 drahme (179 654 EUR), susținând că această sumă a fost plătită în mod necuvenit, în special, au ridicat că datoria băncii în cadrul soldului debitor al conturilor cu privire la dobânzi și dobânzi, care a fost de 11 284 695 (33 117 EUR) și că restul sumei plătite băncii corespundea unor interese groenlandeze daanatocisme. În această privință, reclamanții au susținut că, din moment ce contractul încheiat între Panayotis Galatsanos și bancă nu prevedea în mod expres că dobânzile aferente erau ele însele supuse dobânzilor, banca nu a avut dreptul de a impune o clauză de anatomism. Reclamanții au invocat articolele 904 (îmbogățire fără cauză), 914 (inclusiv delictalitatea) și 281 (exercițiul abuziv de drept) din Codul civil. La 3 aprilie 2002, tribunalul de mare instanță din statul membru în cauză a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că, în temeiul articolului 12 alineatul (4) din Legea nr. 2601/1998 și al articolului 30 alineatul (8) din Legea nr. 2789/2000, care fuseseră adoptate în vederea îmbunătățirii statutului de administrator (a se vedea Hotărârea nr. 2461/2002). La 7 octombrie 2002, reclamanții au răspuns la apel. La 9 octombrie 2003, instanța de recurs a respins recursul în temeiul articolului 12 alineatul (4) din Legea nr. 2601/1998 și al articolului 30 alineatul (8) din Legea nr. 2789/2000, reclamanții nu puteau solicita sumele plătite în 1995. Potrivit instanței respective, dispozițiile aplicabile în speță, care vizau garantarea stabilității tranzacțiilor comerciale și a economiei și împiedicarea răsturnării situațiilor stabilite, erau conforme cu articolele 17 din Constituție și 1 din Protocolul nr. 1 (hotărârea nr. 7301/2003). La 16 februarie 2004, reclamanții s-au ocupat de casare și au ridicat, printre altele, că legile n 2601/1998 și 2789/2000 au dus la încetarea creanței lor și, prin urmare, le-au lipsit de posibilitatea de a solicita sumele plătite în mod necuvenit băncii, care, în opinia lor, se bazau pe articolele 904, 178, 179 și 281 din Codul civil și care se naște anterior publicării acestor legi. În acest sens, au invocat Constituția Elenă și art. 1 din Protocolul nr. 1. La 6 februarie 2006, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 222/2006). După confirmarea faptului că creanțele cu titlu de îmbogățire fără cauză constituiau bunuri protejate de Constituția Elenă și de Convenție, Înalta Instanță a considerat că art. 30 din Legea nr. 2789/2000, care exclude posibilitatea de a revendica sumele plătite în mod voluntar, nu a adus atingere articolului 1 din Protocolul nr. 1 sau articolului 17 din Constituție, la data publicării legii menționate anterior, sumele plătite în mod voluntar de debitor erau legitime ieșind din patrimoniul său și nu mai constituiau bunuri sau interese economice și, prin urmare, excluzând revendicarea lor, legiuitorul nu a încălcat dispozițiile menționate anterior. Cu toate acestea, potrivit opiniei dizidente a judecătorului raportor, creanța în litigiu se încadra în noțiunea de "bine" în sensul dispozițiilor menționate anterior ale Convenției și ale Constituției, în temeiul dreptului aplicabil la data la care a fost introdusă acțiunea lor, [reclamanții] aveau o speranță legitimă de a obține câștig de cauză ; prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să refuze aplicarea legii menționate [art. 30 din Legea nr. 2789/2000] ca fiind contrară Constituției și să examineze fondul acțiunii. Dreptul și practica internă relevante la articolul relevant din Constituția din 1975 se citește astfel art. 17 (1) Proprietatea se află sub protecția statului. Cu toate acestea, drepturile care derivă din aceasta nu pot fi exercitate în detrimentul interesului general. (...) Dispozițiile relevante din Codul civil dispun de Arta de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . art. 904 Cel care se îmbogățește fără un motiv legitim prin intermediul sau în detrimentul patrimoniului de: este obligat să restituie profitul. Această obligație există, în special, în cazul în care este prestat un loc de muncă, sau în cazul unei cauze care nu este îndeplinită sau care are decădere, sau care este ilegală sau imorală (...) art. 914 Cel care, contrar legii, cauzează din vina sa o pagubă altora, este obligat să repare. Practica anatomică - și anume capitalizarea dobânzilor - începând din ziua următoare închiderii contului a fost fondată pe o decizie luată de Comisia Monetară pe o autorizație legislativă, conform căreia: capitalizarea de dobânzi datorată băncilor poate avea loc încă din prima zi de întârziere, fără nicio limită de timp (Decizia nr. 289/1980, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 27 noiembrie 1980). Pe o perioadă de 17 ani, această practică fusese considerată legală de jurisprudența constantă a Curții de Casație. În ianuarie 1998, ca urmare a unei reluări a jurisprudenței, Curtea Supremă a hotărât că băncile nu puteau aplica anatomismul decât în cazul în care debitorul acceptase aplicarea acestei măsuri prin menționarea expresă în contractul de împrumut (hotărârile nr. 8 și 9/1998). Ulterior, la 15 aprilie 1998, legiuitorul a adoptat Legea nr. 2601/1998, care prevedea că interesele de capital ar produce dobânzi numai în cazul în care părțile au convenit astfel la încheierea împrumutului. Dispozițiile prezentului articol nu se aplică litigiilor care, la data publicării prezentei legi, fuseseră deja încheiate prin hotărâre definitivă, printr-o soluționare amiabilă, prin recunoașterea datoriei sau prin orice alt acord încheiat între bănci și debitori și privind împrumuturi sau credite. Ulterior, la 11 februarie 2000, legiuitorul a adoptat Legea nr. 2789/2000, care a fixat plafonul sumelor pe care băncile le puteau revendica ca urmare a calculării dobânzilor și a anatomismului acestora. În conformitate cu art. 30 alineatul (8) din această lege Dispozițiile prezentului articol nu au consecințe asupra litigiilor care au fost, în orice moment, soluționate printr-o decizie definitivă, cu excepția cazului în care, la data publicării prezentei legi, acestea sunt în curs de desfășurare în fața Curții de Casație sau au fost soluționate prin lege sau prin soluționare amiabilă sau prin recunoașterea datoriei sau prin orice alt acord încheiat între bănci și debitori (...) Sumele care au fost plătite de debitori sau de terți, în orice moment și independent de sume, în mod voluntar sau ca urmare a unui acord sau a unui regulament sau ca urmare a unei proceduri de executare, nu pot fi solicitate în nici un caz și din nici un motiv. (...) GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamanții se plâng de încălcarea dreptului lor la respectarea proprietății lor. ÎN SPECIAL Reclamanții se plâng că aplicarea în cazul lor a art. 12 alin. (4) și art. 30 alin. (8) din legislația nr. 2601/1998 și, respectiv, 2789/2000 și-au încălcat dreptul de a-și respecta bunurile, din moment ce a dus la dispariția creanței lor și a posibilității de a solicita sumele plătite în mod necuvenit cu titlu de dobânzi danetocice. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul afirmă că reclamanții nu dețin, în speță, o creanță Prin urmare, guvernul nu a fost suficient de stabilit pentru a fi decontat și, prin urmare, nu au fost în posesia unui bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Protocolul nr. 1. Cu titlu accesoriu, guvernul a susținut că aplicarea dispozițiilor legislative criticate, care exclude orice plângere din sumele plătite în mod necuvenit, nu a adus atingere dreptului reclamanților de a respecta bunurile lor. Reclamanții susțin că, în momentul intrării în vigoare a legislației în cauză, aveau o creanță stabilită. În această privință, se referă la hotărârile nr. 8/1998 și 9/1998, în care Curtea de Casație considerase că decizia nr. 289/1980 din Comisia Monetară era ilegală, astfel că aveau dreptul de a percepe sumele plătite în mod necuvenit în baza intereselor da'anatocism. În plus, ei notau că au plătit băncii de 20 de ori capitalul datorat și consideră că este evident că li s-a impus o sarcină excesivă. Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa, un solicitant nu poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la mai mult decât proprietatea asupra bunurilor corporale și care este independentă de calificările oficiale ale dreptului intern: anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate drept drepturi patrimoniale și, prin urmare, bunuri În fiecare caz, este important să se examineze dacă circumstanțele, luate în considerare în ansamblu, l-au făcut pe reclamantul care deține un interes substanțial protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (Latridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, § 54 CEDH 1999 Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 100, CEDH-2000-I Broniowski c. Polonia [GC], nr. 31443/96, § 129, CEDO 2004-V. Dacă a fost deja câștigat sau dacă a făcut obiectul unei creanțe sigure. În plus, speranța de a vedea recunoașterea unui drept de proprietate pe care laon este în dreptul efectiv nu poate fi nici considerat ca un bun și este același lucru cu o creanță condiționată care se șteargă din cauza neîndeplinirii condiției (Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehă (dec.) [GC], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII. Cu toate acestea, în anumite circumstanțe, speranța legitimă (1) Astfel, în cazul în care interesul patrimonial este de ordinul creanței, lanurile pot considera că mai mult de un interes are o speranță legitimă dacă un astfel de interes are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Anheuser-Busch Inc. c. Portugalia [GC], n 73049/01, § 65, CEDH 2007-...). În acest sens, Curtea constată că, în septembrie 1995, când reclamanții au plătit de bună voie băncii suma pe care o consideră în prezent ca fiind plătită în mod necuvenit, practica da'anatocismului de interese era prevăzută de lege, și anume Decizia nr. 289/1980 a Comisiei Monetare, bine cunoscută de părțile interesate și curentă din operațiunile bancare. În plus, este vorba despre o practică considerată legală de o jurisprudență constantă de 17 ani a Curții de Casație. Prin urmare, fără să dorească să adopte o poziție de principiu cu privire la anatocism, Curtea nu poate admite că la momentul respectiv, reclamanții puteau să creadă în mod legitim că au dreptul într-o zi de a revendica sumele plătite în acest sens (a se vedea mutatis mutandis, Markou c. Grecia, nr 34035/06, § 37, 27 martie 2008). Este adevărat că, în ianuarie 1998, Curtea de Casație a hotărât că, pentru a aplica anatomismul, era necesar ca debitorul să fi acceptat deja această clauză la încheierea împrumutului. Cu toate acestea, Curtea constată că, câteva luni mai târziu, în aprilie 1998, legea nr. 2601/1998 a intrat în vigoare, din care art. 12 alin. (4) exclude posibilitatea de a solicita sume deja plătite în mod voluntar de către debitori. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când reclamanții au sesizat, în februarie 2000, instanțele interne cu privire la o acțiune de rambursare a sumei în litigiu, acestea nu se mai puteau baza pe revigorarea jurisprudenței Curții de Casație, deoarece între timp legiuitorul a exclus posibilitatea ca debitorii să solicite sumele plătite în mod voluntar, ceea ce a fost confirmat și în art. 30 alineatul (8) din Legea nr. 2789/2000. Prin urmare, atât în momentul decontării datoriei față de bancă, cât și în momentul introducerii acțiunii lor, instanțele naționale au avut nici o bază în dreptul intern pentru a-și fundamenta acțiunile pecuniare. Având în vedere că Curtea la a afirmat în repetate rânduri, există o diferență între o simplă speranță, oricât de ușor de înțeles, și o speranță legitimă, care trebuie să fie de natură mai concretă și să se bazeze pe o dispoziție legală sau să aibă o bază juridică solidă în dreptul intern (a se vedea, printre multe altele, Maltzan (Freiher Von) și alte c. Germania (dec.) [GC], n 71916/01, 71917/01 și 10260/02, § 112, CEDH 2005-V. Curtea deduce din acest fapt că instanțele judecătorești nu au arătat că au o creanță suficient de stabilită pentru a fi restante și că nu pot, prin urmare, să se prevaleze de un anumit "bine" astfel cum este prevăzut la art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nici hotărârile instanțelor naționale, nici aplicarea legilor n 2601/1998 și 2789/2000 care excludeau orice reclamație de la sumele plătite în mod necuvenit în cazul întreprinderilor în cauză nu au putut constitui o interferență în domeniul de aplicare al bunurilor lor, iar faptele invocate nu intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respinsă în temeiul art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

33471/06

présentée par Despina GALATSANOU et autres

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 17 février 2009 en une chambre composée de

:

Nina Vajić,

présidente,

Christos Rozakis,

Khanlar Hajiyev,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

juges,

et de Søren Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 juillet 2006,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M

me

Despina Galatsanou, MM. Nicolaos Galatsanos et Charalambos Galatsanos, sont des ressortissants grecs, nés respectivement en 1928, 1958 et 1960 et résidant à Athènes. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

S. Liosi, avocate au barreau d’Athènes.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») est représenté par les délégués de son agent, M.

S.

Spyropoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M

me

S.

Trekli, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Genèse de l’affaire

Les 25 novembre 1967, 22 février et 4 septembre 1968, Panayotis Galatsanos, époux de la première requérante et père des deuxième et troisième requérants, obtint trois crédits auprès de la Banque nationale de Grèce sur compte courant (

σύμβαση πίστωσης με ανοιχτό λογαριασμό

). Le 24 juillet 1971, la banque clôtura les comptes. Par arrêt nº 5794/1975 du tribunal de grande instance d’Athènes, Panayotis Galatsanos devait rembourser à la banque au titre du solde débiteur des comptes susmentionnés la somme de 3

687

743 drachmes (10

801 euros), majorée d’intérêts. Celui-ci ne versa pas cette somme à la banque. En 1978, il décéda. Les requérants sont ses seuls héritiers.

En septembre 1995, la dette envers la banque s’élevait à 177

265

000

drachmes (520

220 euros). Ce montant avait été calculé sans anatocisme pour la période allant du 1

er

mars 1973 au 14

décembre 1980, et avec anatocisme pour la période à partir du 15 décembre 1980, en vertu de la décision n

o

289/1980 de la commission monétaire (voir «

Le droit et la pratique internes pertinents

» ci-dessous).

Suite à des négociations entre les requérants et la banque, cette dernière limita ses demandes à 72

502

000 drachmes (212

771 euros environ). Le 25

octobre 1995, les requérants versèrent à la banque la somme sollicitée afin d’obtenir la levée des hypothèques qu’elle avait inscrites sur plusieurs terrains provenant de l’héritage de Panayotis Galatsanos. Cette levée eut lieu par décision n

o

827/1999 du tribunal de grande instance d’Athènes.

2.

Procédure devant les juridictions civiles

Le 10 février 2000, les requérants saisirent le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action contre la banque. En particulier, ils demandèrent à ce que leur soit remboursée la somme de 61

217

305 drachmes (179

654

euros), en alléguant que cette somme avait été indûment versée. En particulier, ils soulevèrent que la créance de la banque au titre du solde débiteur des comptes majoré d’intérêts s’élevait à 11

284

695 (33

117 euros) et que le reste de la somme versée à la banque correspondait à des intérêts illégaux d’anatocisme. Sur ce point, les requérants alléguèrent que, puisque le contrat conclu entre Panayotis Galatsanos et la banque ne prévoyait pas expressément que les intérêts échus étaient eux-mêmes soumis aux intérêts, la banque n’avait pas le droit d’imposer une clause d’anatocisme. Les requérants invoquèrent les articles 904 (enrichissement sans cause), 914 (responsabilité́ délictuelle) et 281 (exercice abusif de droit) du code civil.

Le 3 avril 2002, le tribunal de grande instance d’Athènes rejeta l’action des requérants, au motif qu’en vertu de l’article 12 § 4 de la loi n

o

2601/1998 et de l’article 30 § 8 de la loi nº 2789/2000, qui avaient été adoptées en vue d’améliorer le statut des emprunteurs (voir «

Le droit et la pratique internes pertinents

» ci-dessous), aucune somme versée avant la publication desdites lois au titre des intérêts d’anatocisme ne pouvait être réclamée (décision nº

2461/2002).

Le 7 octobre 2002, les requérants interjetèrent appel.

Le 9 octobre 2003, la cour d’appel d’Athènes rejeta l’appel au motif qu’en vertu des articles 12 § 4 de la loi nº 2601/1998 et 30 § 8 de la loi nº

2789/2000, les requérants ne pouvaient pas réclamer les sommes versées en 1995. Selon ladite juridiction, les dispositions applicables en l’espèce, qui visaient à garantir la stabilité des transactions commerciales et de l’économie et à empêcher le renversement des situations établies, étaient conformes aux articles 17 de la Constitution et 1 du Protocole nº 1 (arrêt nº

7301/2003).

Le 16 février 2004, les requérants se pourvurent en cassation. Ils soulevèrent, entre autres, que les lois n

os

2601/1998 et 2789/2000 avaient entraîné l’extinction de leur créance et les avaient ainsi privés de la possibilité de réclamer les sommes indûment versées à la banque, possibilité fondée selon eux sur les articles 904, 178, 179 et 281 du code civil et née antérieurement à la publication desdites lois. A ce titre, ils invoquèrent la Constitution hellénique et l’article 1 du Protocole nº 1.

Le 6 février 2006, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt nº

222/2006). Après avoir confirmé que les créances au titre d’enrichissement sans cause constituaient des biens protégés par la Constitution hellénique et la Convention, la haute juridiction considéra que

:

«

L’article 30 de la loi nº 2789/2000, qui exclut la possibilité de réclamer les sommes volontairement versées, ne porta pas atteinte à l’article 1 du Protocole nº 1 ou à l’article

17 de la Constitution, puisqu’au moment de la publication de ladite loi, les sommes volontairement versées par le débiteur étaient légitiment sorties de son patrimoine et ne constituaient plus des biens ou des intérêts économiques et, par conséquent, en excluant leur revendication, le législateur n’a pas porté atteinte aux dispositions susmentionnées.

»

Toutefois, selon l’opinion dissidente du juge rapporteur

:

«

La créance litigieuse relevait de la notion de «

bien

» au sens des dispositions susmentionnées de la Convention et de la Constitution, puisqu’en vertu du droit applicable à l’époque de l’introduction de leur action, [les requérants] avaient une espérance légitime d’obtenir gain de cause

; par conséquent, la cour d’appel aurait dû refuser l’application de ladite loi [article 30 de la loi nº 2789/2000] comme étant contraire à la Constitution et procéder à l’examen du fond de l’action.

»

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

L’article pertinent de la Constitution de 1975 se lit ainsi

:

Article 17

«

»

2.

Les dispositions pertinentes du code civil disposent

:

Article 281

«

L’exercice d’un droit est interdit lorsqu’il dépasse de manière évidente les limites imposées par la bonne foi, les bonnes mœurs ou le but social et économique de ce même droit.

»

Article 904

«

Celui qui s’est enrichi sans motif légitime au moyen ou aux dépens du patrimoine d’autrui est tenu à la restitution du profit. Cette obligation existe notamment en cas de prestation de l’indû, ou de prestation pour une cause qui ne s’est pas réalisée ou a cessé d’exister, ou qui est illicite ou immorale (...)

»

Article 914

«

Celui qui, contrairement à la loi, cause par sa faute un dommage à autrui, est tenu à réparation.

»

3.

La pratique d’anatocisme - à savoir la capitalisation des intérêts - dès le lendemain de la clôture du compte fut fondée sur une décision prise par la commission monétaire sur autorisation législative, selon laquelle «

la capitalisation d’intérêts dus aux banques peut avoir lieu dès le premier jour de retard, sans aucune limite temporelle

» (décision n

o

289/1980, publiée au Journal officiel du 27 novembre 1980). Durant dix-sept ans, cette pratique avait été jugée légale par la jurisprudence constante de la Cour de cassation. En janvier 1998, suite à un revirement de jurisprudence, la haute juridiction jugea que les banques ne pouvaient appliquer l’anatocisme que dans le cas où le débiteur avait accepté l’application de cette mesure par mention expresse dans le contrat de prêt (arrêts n

os

8 et 9/1998).

Par la suite, le 15 avril 1998, le législateur adopta la loi nº 2601/1998, qui prévoyait que les intérêts échus des capitaux produisaient des intérêts seulement si les parties en étaient ainsi convenues lors de la conclusion du prêt. L’article 12 § 4 de cette loi précisait que

:

«

Les dispositions du présent article ne s’appliquent pas à des litiges qui, au moment de la publication de la présente loi, avaient été déjà tranchés par décision définitive, par règlement amiable, par reconnaissance de dette ou par tout autre accord conclu entre les banques et les débiteurs et concernant des prêts ou des crédits.

»

Par la suite, le 11 février 2000, le législateur adopta la loi nº 2789/2000, qui fixa le plafond des montants que les banques pouvaient réclamer suite au calcul des intérêts et de l’anatocisme de ceux-ci. Selon l’article 30 § 8 de cette loi

:

«

Les dispositions du présent article n’ont pas de conséquences sur les litiges qui ont été, à tout moment, tranchés par décision définitive, sauf si, au moment de la publication de la présente loi, ceux-ci sont pendants devant la Cour de cassation, ou ont été réglés par la loi ou par règlement amiable ou par reconnaissance de dette ou par tout autre accord conclu entre les banques et les débiteurs (...)

Les sommes qui ont été versées par les débiteurs ou par des tiers, à tout moment et indépendamment de montant, volontairement ou suite à un accord ou à un règlement ou en raison d’une procédure d’exécution, ne peuvent être réclamées en aucune circonstance et pour aucune raison. (...)

»

GRIEF

Invoquant l’article 1 du Protocole nº 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens.

EN DROIT

Les requérants se plaignent que l’application dans leur cas des articles 12 § 4 et 30 § 8 des lois n

os

2601/1998 et 2789/2000 respectivement a porté atteinte à leur droit au respect de leurs biens, puisqu’elle a entraîné l’extinction de leur créance et de la possibilité de réclamer les sommes indûment versées à titre des intérêts d’anatocisme. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n

o

1, qui dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

Le Gouvernement affirme que les requérants ne disposaient pas en l’espèce d’une «

créance

» suffisamment établie pour être exigible, et qu’ils n’étaient donc pas titulaires d’un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

Les requérants affirment qu’au moment de l’entrée en vigueur de la législation en cause, ils avaient une créance établie. A cet égard, ils se réfèrent aux arrêts n

os

8/1998 et 9/1998, dans lesquels la Cour de cassation avait considéré que la décision n

o

289/1980 de la commission monétaire était illégale. Ils avaient donc le droit de percevoir les sommes indûment versées au titre des intérêts d’anatocisme. Ils notent en outre qu’ils ont versé à la banque vingt fois le capital dû et estiment qu’il est donc évident qu’ils se sont vus imposer une charge excessive.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole nº 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses «

biens

» au sens de cette disposition. La notion de «

bien

» a une portée autonome, qui ne se limite pas à la propriété de biens corporels et qui est indépendante par rapport aux qualifications formelles du droit interne

: certains autres droits et intérêts constituant des actifs peuvent aussi passer pour des «

droits patrimoniaux

» et donc des «

biens

» aux fins de cette disposition. Dans chaque affaire, il importe d’examiner si les circonstances, considérées dans leur ensemble, ont rendu le requérant titulaire d’un intérêt substantiel protégé par l’article 1 du Protocole n

o

1 (

Iatridis c. Grèce

[GC], nº 31107/96, § 54, CEDH

1999

‑

II

;

Beyeler c. Italie

[GC], nº 33202/96, § 100, CEDH-2000-I

;

Broniowski c. Pologne

[GC], nº 31443/96, § 129, CEDH 2004-V).

L’article 1 du Protocole nº 1 ne vaut que pour les biens actuels. Un revenu futur ne peut ainsi être considéré comme un «

bien

» que s’il a déjà été gagné ou s’il fait l’objet d’une créance certaine. En outre, l’espoir de voir reconnaître un droit de propriété que l’on est dans l’impossibilité d’exercer effectivement ne peut pas non plus être considéré comme un «

bien

» et il en va de même d’une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition (

Gratzinger et Gratzingerova c.

République tchèque

(déc.) [GC], nº 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).

Cependant, dans certaines circonstances, l’«

espérance légitime

» d’obtenir une valeur patrimoniale peut également bénéficier de la protection de l’article 1 du Protocole n

o

Anheuser-Busch Inc. c. Portugal

[GC], n

o

73049/01, §

65, CEDH 2007-...).

En l’occurrence, la Cour note qu’en septembre 1995, quand les requérants payèrent de plein gré à la banque la somme qu’ils considèrent actuellement comme indûment versée, la pratique d’anatocisme d’intérêts était prévue par la loi, à savoir la décision n

o

289/1980 de la commission monétaire, bien connue des intéressés et courante dans les opérations bancaires. Qui plus est, il s’agissait d’une pratique jugée légale par une jurisprudence constante de dix-sept ans de la Cour de cassation. Dès lors, sans vouloir adopter une position de principe sur l’anatocisme, la Cour ne saurait admettre qu’à l’époque, les requérants pouvaient légitimement croire qu’ils auraient un jour le droit de réclamer les montants versés à ce titre (voir,

mutatis mutandis

,

Markou c. Grèce

, n

o

34035/06, § 37, 27 mars 2008).

Certes, il est vrai qu’en janvier 1998, la Cour de cassation jugea que pour appliquer l’anatocisme, il était nécessaire que le débiteur ait déjà accepté cette clause lors de la conclusion du prêt. La Cour note toutefois que, quelques mois plus tard, en avril 1998, la loi n

o

2601/1998 entra en vigueur, dont l’article 12 § 4 exclut la possibilité de réclamer des sommes déjà versées volontairement par des débiteurs. Dès lors, la Cour estime que lorsque les requérants saisirent, en février 2000, les tribunaux internes d’une action tendant au remboursement de la somme litigieuse, ils ne pouvaient plus se fonder sur le revirement de jurisprudence opéré par la Cour de cassation, car entre-temps le législateur avait exclu la possibilité pour les débiteurs de réclamer les sommes volontairement versées, ce qui fut confirmé également dans l’article 30 § 8 de la loi n

o

2789/2000. Il s’ensuit que, tant au moment du règlement de leur dette vis-à-vis de la banque qu’au moment de l’introduction de leur action, les requérants n’avaient aucune base en droit interne pour fonder leurs revendications pécuniaires. Comme la Cour l’a énoncé à de multiples reprises, il y a une différence entre un simple espoir, aussi compréhensible soit-il, et une espérance légitime, qui doit être de nature plus concrète et se fonder sur une disposition légale ou avoir une base jurisprudentielle solide en droit interne (voir, parmi beaucoup d’autres,

Maltzan (Freiherr Von) et autres c. Allemagne

(déc.) [GC], n

os

71916/01, 71917/01 et 10260/02, § 112, CEDH 2005-V).

La Cour en déduit que les requérants n’ont pas montré qu’ils étaient titulaires d’une créance suffisamment établie pour être exigible et qu’ils ne peuvent donc pas se prévaloir d’un «

bien

» tel qu’envisagé par l’article 1 du Protocole n

o

os

2601/1998 et 2789/2000, qui excluaient toute réclamation des sommes indûment versées dans le cas des requérants n’ont pu constituer une ingérence dans la jouissance de leurs biens, et les faits invoqués échappent au champ d’application de l’article 1 du Protocole n

o

1.

Il s’ensuit que la requête est incompatible

ratione materiae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Greffier

Présidente