BOURBOULIA c. GRÈCE

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanta este o magistrat care, până în august 2003, era detașată la tribunalul de mare instanță din Atena.

Prin hotărâre din 5 iulie 2005, curta de apel din Atena, ședând într-o formație de trei judecători ca instanță de prim grad, a condamnat reclamanta la pedeapsă de închisoare de trei ani și zece luni pentru corupție pasivă de funcționar și pentru neîndeplinirea datoriilor de funcție. A-o achitat din acuzația de omitere a unui motiv de recuzare și al altui cap de acuzare privind neîndeplinirea datoriilor de funcție.

În aceeași zi, reclamanta a depus apel împotriva condamnării sale în fața curții de apel din Atena, ședând într-o formație de cinci judecători. Pe 13 iulie 2005, procurorul de la curtea de apel a depus apel împotriva hotărârii în măsura în care o achita pe reclamant din acuzația de omitere a unui motiv de recuzare.

Ședința în fața curții de apel a fost fixată pentru 10 septembrie 2008.

Pe 8 septembrie 2008, de la închisoarea unde era deținută, reclamanta a trimis la cancelaria curții de apel o telecopie prin care indica că nu se va prezenta personal la ședința din 10 septembrie, dar va fi reprezentată de avocații ei P.V. și A.S.

Pe 10 septembrie, acei avocați au declarat în fața curții de apel că «acuzata dorește să se prezinte în fața curții pentru a se apăra». Ședința a fost amânată la 12 septembrie.

La această dată, reclamanta s-a întreținut prin telefon cu avocații săi și le-a cerut să informeze curtea că «acuzata nu dorește să se prezinte în fața curții pentru a se apăra». Conform reclamantei, transferul ei la curt în cursul zilei era imposibil din cauza unei greve a personalului penitenciar și din faptul că închisoarea unde era deținută era situată la 100 km de Atena. După aceea, președintele curții a cerut procurorului, avocaților și unuia dintre coaccuzații reclamantei dacă consideră necesare o investigație sau clarificări suplimentare. Aceștia au răspuns negativ. Președintele a declarat atunci încheiată procedura de administrare a dovezilor și a amânat ședința la 15 septembrie 2008, la ora 9, pentru pledoarii și pronunțarea hotărârii. Requisitoriul procurorului nu avusese încă loc.

Pe 12 septembrie la ora 15:00, reclamanta a trimis o telecopie la cancelaria curții de apel prin care preciza: «voi comparate la ședința din 15 septembrie 2008 în fața curții de apel din Atena, ședând într-o formație de cinci membri, care va examina apelul meu, pentru a mă apăra».

Pe 15 septembrie, reclamanta a trimis o nouă telecopie la cancelarie, redactată după cum urmează: «Doresc să mă apăr personal în fața curții de apel din Atena, ședând la cinci membri, la ședința din 15 septembrie 2008, unde apelul meu este examinat și doresc deci să comparate în fața ei». La începutul ședinței și înainte ca procurorul să-și înceapă requisitoriul, avocații reclamantei au declarat că aceasta doresce să fie transferată de la închisoarea unde era deținută, pentru a se apăra. Au solicitat amânarea ședinței până la amiază pentru a permite transferul, deoarece personalul penitenciar efectua o grevă care urma să se termine la ora 11.

Curtea de apel a respins cererea reclamantei de a comparate personal. În hotărârea sa din 15 septembrie 2008, a dat următoarele motive în acest sens: «La ședința din 10 septembrie 2008 (...), acuzata a trimis prin fax (...) declarația sa sub jurământ, datată din 8 septembrie 2008, conform căreia nu va comparate în fața curții de apel din Atena, ședând la cinci membri, (...) ci va fi reprezentată de avocații săi [P.V. și A.S.]. Ca urmare, în conformitate cu această declarație, acuzata este considerată prezentă, deoarece este reprezentată de avocații săi și curtea nu a estimat că ar trebui să ordone compararea personală a acesteia, ținând seama de faptul că își dezvoltase deja pe larg argumentele la apărarea sa în fața instanței de prim grad (...). Trebuie considerat că, prin această declarație, acuzata a renunțat la dreptul de a se apăra în fața acestei curți, cu atât mai mult cu cât nu a declarat că dorește să comparate la vreun stadiu al procesului care urma să dureze mai mult de o zi (...). Totuși, pe 12 septembrie 2008, la ora 15, în timp ce procedura de administrare a dovezilor era încheiată și procesul fusese reportat la 15 septembrie 2008, unde pledoariile urma să aibă loc și decizia finală să fie adoptată, și apoi chiar în acea zi, acuzata a trimis prin fax o declarație sub jurământ (...) prin care susținea că dorește să se apăre (...) la ședința din 15 septembrie 2008 (...) și deci să fie transferată la curt. Totuși, având în vedere declarația sa din 8 septembrie 2008 și cea făcută de avocații săi pe 12 septembrie 2008, acuzata nu putea mai la acest stadiu, și anume după încheierea procedurii de administrare a dovezilor, să ceară să comparate personal la ședință pentru a se apăra, și cererea sa de a fi transferată de la închisoarea Eleona din Theba, unde era deținută, trebuie respinsă».

În timp ce pledoariile, avocații reclamantei au avut posibilitatea să replice ultima pe fond, dar și să pledeze cu privire la pedeapsa impusă.

Curtea de apel a achitat-o pe reclamant din acuzația de corupție pasivă de funcționar și a condamnat-o pentru neîndeplinirea datoriilor de funcție și pentru omitere a unui motiv de recuzare (infracțiune pentru care fusese achitată în primă instanță) la pedeapsă de închisoare de treizeci și patru de luni.

Pe 27 octombrie 2008, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Prin primul ei mijloc, susținea nulitatea procedurii la ședință pe motiv că dispozițiile referitoare la comparare, reprezentare și apărare ale acuzatei nu fuseseră respectate, în timp ce ceruse expresamente să comparate pentru a-și exercita dreptul cel mai fundamental ca fiind acuzată.

Prin hotărâre nr. 549/2009 din 24 februarie 2009, Curtea de Casație a respins pourvoul în întregime. Mai ales, cu privire la mijlocul sus-menționat, s-a exprimat după cum urmează: «Respingerea de către curtea de apel a cererii acuzatei de a fi transferată de la închisoare pentru a exercita exclusiv dreptul ei de a se apăra nu a antrenat nulitatea procedurii la ședință (...), deoarece chiar dacă transferul și compararea ar fi fost autorizate, posibilitatea de a-și exercita dreptul de a se apăra nu i-ar mai fi fost deschisă ținând seama (...) de faptul că în momentul în care cererea fusese formulată, procedura de administrare a dovezilor era încheiată».

Curtea de Casație a afirmat că un acuzat păstrează dreptul de a comparate la ședință, la orice stadiu al procedurii, chiar dacă nu a urmărit-o de la început, și în ciuda faptului că desemnase un avocat. De altfel, chiar dacă printr-o declarație în fața tribunalului renunțase la dreptul de a se apăra personal, poate reveni asupra acestei declarații și-și prezenta apărarea, dar cu condiția ca aceasta să fie la un stadiu al procedurii care permite încă exercitarea acestui drept. B. Dreptul și practica internă relevante

Conform dispozițiilor relevante ale codului de procedură penală (articolele 366-368), procedura de administrare a dovezilor ia sfârșit cu apărarea acuzatului și cu clarificările suplimentare eventual furnizate de părți. Urmează stadiul requisitoriului procurorului și pledoria avocaților.

Articolele relevante ale codului de procedură penală dispun: art. 340 Compararea personală a acuzatului «1. Acuzatul trebuie să comparate personal la ședință; poate desemna un avocat pentru a-și asigura apărarea. 2. În materia contravenției, delictului și crimei, acuzatul poate fi reprezentat de un avocat, pe care-l desemnează printr-o declarație scrisă. (...) În acest caz, acuzatul este considerat prezent și avocatul realizează toți actele de procedură care-l privesc. Tribunalul poate în orice caz ordona compararea personală a acuzatului, atunci când consideră că aceasta este necesară descoperirii adevărului. Dacă, în pofida acestui fapt, acuzatul nu comparate, tribunalul poate ordona prezentarea lui manu militari, care este efectuată, dacă este posibil, chiar în cursul ședinței. 3. Dacă acuzatul nu comparate sau nu este legal reprezentat de un avocat, este judecat ca și cum ar fi prezent, cu condiția ca să fi fost legal citat. » art. 341 Cerere de anulare a procedurii «Dacă acuzatul care a fost condamnat nu a putut, din cauza forței majore sau a altui motiv insurmontabil, să informeze la timp și în orice mod tribunalul despre existența unui obstacol insurmontabil pentru a comparate și pentru a cere amânarea procesului (...), poate depune o cerere de anulare a procedurii care a avut loc în absența lui și fără ca să fie reprezentat de un avocat (...). » art. 366 Apărarea acuzatului «1. Cel care conduce dezbaterile invită acuzatul să se apăre cu privire la acuzația care-l privește. (...) Președintele ședinței, procurorul (...) și judecătorii pot pune întrebări acuzatului atunci când acesta și-a încheiat expunerea apărării. Alte părți și avocații lor pot pune întrebări acuzatului doar prin intermediul președintelui ședinței. (...) 3. În cursul procedurii, acuzatul poate comunica cu avocatul, cu excepția răspunsului la întrebări. Refuzul acuzatului de a-și expune apărarea sau de a răspunde la o întrebare este menționat în procesul-verbal. art. 368 Investigație suplimentară «După apărarea acuzatului și examinarea responsabilului civil, magistratul președintele ședinței cere procurorului și părților (...) dacă consideră necesară o investigație sau clarificări suplimentare, și declară apoi încheiere a procedurii de administrare a dovezilor. » art. 369 Pledoarii «1. Atunci când procedura de administrare a dovezilor ia sfârșit, președintele ședinței dă cuvântul procurorului (...), apoi părții civile (...), persoanei civilmente responsabile și, în sfârșit, acuzatului. 2. Doar procurorul și acuzatul sau avocatul sunt autorizați să replice. (...) Procurorul și părțile au dreptul să răspundă la replică. 3. Acuzatul sau avocatul are întotdeauna dreptul de a vorbi în ultimul rând. »

Prin hotărâre nr. 170/2006, Curtea de Casație a judecat că avocatul reprezintă pe deplin acuzatul. Totuși, această reprezentare nu include apărarea acuzatului, care trebuie să fie orală și directă, asigurată de viu glas de către acuzat însuși și nu de avocatul acestuia, care nu are calitatea de acuzat. Niciun motiv de nulitate nu ia ființă atunci când președintele tribunalului nu convocaseră avocatul inculpatului pentru a dezvolta apărarea acestuia ci i-a dat cuvântul după încheierea procedurii de administrare a dovezilor, pentru ca acesta să poată replica în ultimul rând. PLÂNGERILE

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 al Convenției, reclamanta se plânge de o încălcare a dreptului ei la un proces echitabil și a principiului egalității armelor. PE FOND

Reclamanta susține că imposibilitatea pentru ea de a participa la ședința de apel a antrenat o încălcare a dreptului ei la un proces echitabil, după cum este garantat de art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează: «Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată echitabil (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei. »

Reclamanta subliniază că curtea de apel, ședând într-o formație de cinci membri, nu urma să se pronunțe doar asupra apelului ei ci și asupra celui depus de procuror în măsura în care era îndreptat împotriva părții hotărârii care o achita. Astfel, prin hotărârea sa, curtea de apel risca să-și agraveze situația, ceea ce într-adevăr s-a întâmplat deoarece curtea de apel a condamnat-o pentru un cap de acuzare din care fusese achitată în primă instanță. Or, faptul că nu a putut-și expune apărarea în fața acestei curți de apel a făcut aprecierea faptelor de către aceasta incompletă și procedura inechitabilă.

Reclamanta susține că rezulta din ansamblu comportamentului ei, în special din declarațiile orale ale avocaților săi la ședințele din 10 și 15 septembrie, precum și din declarațiile ei scrise trimise la cancelarie pe 13 și 15 septembrie, că avea intenția de a comparate în fața curții de apel pentru-și expune apărarea. Pe 12 septembrie, procurorul nu a trimis ordine de transfer așa cum era obligat, și ținând seama de greva personalului penitenciar, nici un transfer nu a avut loc; prin urmare prezența ei la ședință era imposibilă pentru motive independente de voința ei.

Decizia care încheie în teorie procedura are caracter pur preparator și ca atare pasibilă de revocare. Astfel, afirmația că procedura de administrare a dovezilor luase sfârșit și că chiar dacă reclamanta comparate în fața curții nu ar fi avut dreptul de a se apăra, este extrem de formalistă. Oricum, curtea de apel era obligată să ordone transferul reclamantei deoarece acuzatul are întotdeauna dreptul de a vorbi în ultimul rând.

Guvernul susține că reclamanta a comparate personal în fața instanței de prim grad, unde a putut-și expune apărarea și produce documente ale căror citire a fost dată. Din acest motiv, instanța de apel, atunci când reclamanta a declarat că va fi reprezentată de avocații săi, nu a estimat necesară ordonarea, în aplicarea articolului 340 § 2 alineat d), comparării personale a acesteia. În fața instanței de apel, reclamanta avea posibilitatea de a-și exercita toate drepturile, inclusiv dreptul de-și expune apărarea, dar a declarat, în mod categoric și fără rezervă, că renunță. După aceea, a modificat această declarație și a cerut să fie transferată de la închisoare la sala de judecată, dar instanța de apel a respins cererea deoarece aceasta fusese depusă la o etapă a procesului la care procedura de administrare a dovezilor era deja încheiată.

Conform legislației grecești (articolele 368 și 369 ale codului de procedură penală), atunci când apărarea acuzatului este terminată și atunci când nu este necesar să se ordone o investigație suplimentară, stadiul administrării dovezilor este încheiat și începe atunci stadiul pledoariilor și replicilor. Acestea din urmă nu fac parte din procedura de administrare a dovezilor nici din apărarea acuzatului. Respectarea acestor proceduri nu constituie un formalism excesiv. Nimic nu împiedica pe reclamant să participe la ședință pentru a-și asigura personal apărarea înainte de încheierea stadiului administrării dovezilor.

Curtea reamintește că prezența unui inculpat reveste importanță crucială în interesul unui proces penal echitabil și drept (Lala c. Țările de Jos, 22 septembrie 1994, § 33, seria A nr. 297-A; Poitrimol c. Franța, 23 noiembrie 1993, § 35, seria A nr. 277-A; De Lorenzo c. Italia (decizie), nr. 69264/01, 12 februarie 2004), și că obligația de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de judecată – fie în cursul primei proceduri împotriva sa, fie în cursul unui nou proces – este unu din elementele esențiale ale articolului 6 (Stoichkov c. Bulgaria, nr. 9808/02, § 56, 24 martie 2005).

Procedurile de autorizare a apelului, sau consacrate exclusiv punctelor de drept și nu de fapt, pot îndeplini cerințele articolului 6 chiar dacă curtea de apel sau Curtea de Casație nu au dat reclamantului facultatea de a se exprima personal în fața lor, cu condiția ca să fi avut o ședință publică în primă instanță (Hermi c. Italia [Marea Cameră], nr. 18114/02, § 62, CEDO 2006-XII).

Totuși, chiar și în ipoteza unei curți de apel dotate cu plinătatea jurisdicției, art. 6 nu implică întotdeauna dreptul la o ședință publică nici, a fortiori, dreptul de a comparate în persoană (Fejde c. Suedia, 29 octombrie 1991, § 31, seria A nr. 212-C). În această materie, trebuie să se țină seama, inter alia, de particularitățile procedurii în cauză și de modul în care interesele apărării au fost expuse și protejate în fața instanței de apel, cu privire în special la întrebări pe care ea trebuia să le soluționeze (Helmers c. Suedia, 29 octombrie 1991, §§ 31-32, seria A nr. 212-A) și la importanța lor pentru apelant (Kremzow c. Austria, 21 septembrie 1993, § 59, seria A nr. 268-B; Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 106 in fine, seria A nr. 168; Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, §§ 27-28, seria A nr. 134; Hermi, mai sus citat, § 62).

În plus, prin natura lucrurilor, apelant închis nu are aceeași libertate de mișcare ca un apelant liber, sau o parte civilă, să se prezinte în fața unei instanțe de apel. Cu adevărat, pentru a aduce un asemenea apelant în fața unei asemenea instanțe, trebuie să se ia măsuri tehnice speciale, în special în materie de securitate (Kamasinski, mai sus citat, § 107 și Hermi, mai sus citat, § 63).

Nici litera nici spiritul articolului 6 al Convenției nu împiedică o persoană de a renunța în mod liber la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit (Kwiatkowska c. Italia (decizie), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000). Totuși, pentru a intra în calculul sub unghi de Convenție, renunțarea la dreptul de a participa la ședință trebuie să fie stabilită în mod neechivoc și să se înconjoare de un minimum de garanții corespunzătoare gravității sale (Hermi, mai sus citat, § 73).

Curtea consideră că apărarea acuzatului se află în centrul dreptului ei de a comparate în fața unui tribunal și de a fi ascultat. Observă că în dreptul grec, această apărare constituie un element esențial al procedurii de administrare a dovezilor și are loc în cursul acestei faze. Potrivit articolului 366 § 1 al codului de procedură penală, apărarea acuzatului se efectuează în două faze: pe de o parte, o fază declaratorie, unde acuzatul are posibilitatea de-și expune poziția cu privire la bine-fondarea acuzației și, pe de alta parte, o fază interogatorie, unde judecătorii, procurorul și părțile pot-i pune eventualele lor întrebări. Pe de altă parte, art. 366 § 3 oferă acuzatului posibilitatea de a alege de a nu-și expune apărarea la ședință și de a o încredința avocatului for să o facă în locul lui.

În caz, Curtea observă că reclamanta a fost citată să comparate la ședința de apel din 10 septembrie 2008. Pe 8 septembrie, a trimis la cancelaria curții de apel, din închisoarea unde era deținută, un fax prin care indica că nu se va prezenta personal la ședință ci va fi reprezentată de avocații săi. Pe 10 septembrie, avocații au declarat în fața curții de apel că reclamanta dorește să comparate în fața curții pentru a se apăra. Făcând caz pe această cerere, curtea de apel a amânat ședința la 12 septembrie. La această dată, reclamanta, prin intermediul avocaților săi, a informat curtea de apel că nu mai dorește să comparate în fața ei.

Este deci clar că la acest stadiu, reclamanta renunțase expres și în cunoștință de cauză la dreptul ei de a comparate în fața instanței de apel pentru a-și exercita dreptul de a-și expune ea însăși apărarea. Avocații săi au preluat apoi acest rol și după aceea, răspunzând la o întrebare a președintelui, au precizat că nu doresc o investigație suplimentară. Președintele a declarat atunci încheiată procedura de administrare a dovezilor și a reportat ședința la 15 septembrie pentru faza pledoariilor și replicilor.

Totuși, prin două telecopii din 12 și 15 septembrie trimise la cancelaria curții de apel, reclamanta anunța noua ei voință de a comparate în fața curții de apel pentru a se apăra ea însăși. De data aceasta, curtea de apel a respins cererea pe motiv că era tardivă.

Curtea consideră că respingerea acestei cereri nu era imprevizibilă pentru reclamant. Magistrat ea însăși și reprezentată de doi avocați, era cu siguranță în măsură să prevadă consecințele pe care poziții ei schimbătoare repetate ar putea să le provoc din partea instanței apelate care trebuia să examineze cazul ei și în special decizia pe care ea risca s-o ia în privința unei cereri depuse la acest stadiu al procedurii. Curtea consideră, ca și Curtea de Casație care a judecat în cazul reclamantei, că dacă un acuzat care a renunțat la dreptul ei de a se apăra personal poate reveni asupra acestei declarații, trebuie să facă aceasta la un stadiu al procedurii care permite încă exercitarea acestui drept.

Cât privește afirmația reclamantei că art. 369 dă acuzatului dreptul de a vorbi în ultimul rând și că din acest motiv curtea de apel ar fi trebuit să ordone transferul ei în fața ei, nu trebuie confundat dreptul acuzatului de a-și expune apărarea și dreptul de a replica la sfârșitul pledoariei. De altfel, avocații reclamantei au avut posibilitatea de a replica în ultimul rând.

Curtea concluzionează că reclamanta nu poate susține în mod valabil că procesul ei s-a desfășurat fără ca ea să fi avut posibilitatea de a fi ascultat de judecător și de a produce dovezi în favoarea sa.

Trebuie deci să se declare această parte a cererei inadmisibilă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Invocând art. 6 §§ 1 și 3 c), reclamanta susține că instanțele naționale, nerespectând legislația națională sau, cel puțin, printr-o interpretare prea formalistă a acesteia, au în esență redus la nimic dreptul ei de apărare cel mai fundamental, și anume dreptul de a comparate personal în fața instanței de apel pentru a se apăra. Se plânge, de asemenea, de o încălcare a principiului egalității armelor.

Curtea constată că aceste plângeri se confundă pentru esență cu cea referitoare la art. 6 § 1 mai sus. Reamintește pentru surplus că revine în prim rând autorităților naționale, în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă (Waite și Kennedy c. Germania [Marea Cameră], nr. 26083/94, § 54, CEDO 1999-I). Rolul ei se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția a efectelor unei asemenea interpretări. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să cunoască plângerile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor invocate de reclamant.

Trebuie deci să se declare această parte a cererei inadmisibilă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

La requérante, M me Konstantina Bourboulia, est une ressortissante grecque née en 1957 et résidant à Thiva. Elle a été représentée devant la Cour par M e V. Chirdaris, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les déléguées de son agent, M me K. Paraskevopoulou, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M me Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est une magistrate qui, jusqu’en août 2003, était affectée au tribunal de grande instance d’Athènes.

Par un jugement du 5 juillet 2005, la cour d’appel d’Athènes, siégeant en une formation de trois juges comme juridiction de premier degré, condamna la requérante à une peine d’emprisonnement de trois ans et dix mois du chef de corruption passive de fonctionnaire et du chef de manquement aux devoirs de fonction. Elle l’acquitta du chef de passage sous silence d’un motif de récusation et d’un autre chef de manquement aux devoirs de fonction.

Le même jour, la requérante interjeta appel contre sa condamnation devant la cour d’appel d’Athènes, siégeant en une formation de cinq juges. Le 13 juillet 2005, le procureur près la cour d’appel fit appel du jugement dans la mesure où celui-ci acquittait la requérante du chef de passage sous silence d’un motif de récusation.

L’audience devant la cour d’appel fut fixée au 10 septembre 2008.

Le 8 septembre 2008, depuis la prison où elle était détenue, la requérante envoya au greffe de la cour d’appel une télécopie dans laquelle elle indiquait qu’elle ne comparaîtrait pas personnellement à l’audience du 10 septembre, mais serait représentée par ses avocats P.V. et A.S.

Le 10 septembre, lesdits avocats déclarèrent devant la cour d’appel que « l’accusée souhait[ait] comparaître devant la cour pour se défendre ». L’audience fut ajournée au 12 septembre.

A cette date, la requérante s’entretint au téléphone avec ses avocats et leur demanda d’informer la cour que « l’accusée ne souhait[ait] pas comparaître devant la cour pour se défendre ». Selon la requérante, son transfert à la cour dans la journée était impossible en raison d’un arrêt de travail des personnels pénitentiaires et du fait que la prison où elle était détenue était située à 100 km d’Athènes. Par la suite, le président de la cour demanda au procureur, aux avocats et à l’un des coaccusés de la requérante s’ils estimaient nécessaire une instruction ou un éclaircissement supplémentaires. Ceux-ci répondirent par la négative. Le président déclara alors close la procédure d’administration des preuves et ajourna l’audience au 15 septembre 2008, à 9 heures, pour les plaidoiries et le prononcé de l’arrêt. Le réquisitoire du procureur n’avait pas encore eu lieu.

Le 12 septembre à 15 h 00, la requérante envoya une télécopie au greffe de la cour d’appel dans laquelle elle précisait : « je comparaîtrai à l’audience du 15 septembre 2008 devant la cour d’appel d’Athènes, siégeant en une formation de cinq membres, qui examinera mon appel, afin de me défendre ».

Le 15 septembre, la requérante envoya une nouvelle télécopie au greffe, ainsi libellée : « Je souhaite me défendre personnellement devant la cour d’appel d’Athènes, siégeant à cinq membres, à l’audience du 15 septembre 2008, où mon appel est examiné et je souhaite donc comparaître devant elle ». Au début de l’audience et avant que le procureur ne commence son réquisitoire, les avocats de la requérante déclarèrent que celle-ci souhaitait être transférée de la prison où elle était détenue, afin de se défendre. Ils sollicitèrent l’ajournement de l’audience jusqu’à midi afin de permettre le transfert, car les personnels pénitentiaires effectuaient un arrêt de travail qui devait prendre fin à 11 heures.

La cour d’appel rejeta la demande de la requérante de comparaître personnellement. Dans son arrêt du 15 septembre 2008, elle donna les motifs suivants à cet égard : « A l’audience du 10 septembre 2008 (...), l’accusée envoya par fax (...) sa déclaration sous serment, datée du 8 septembre 2008, selon laquelle elle n’allait pas comparaître devant la cour d’appel d’Athènes, siégeant à cinq membres, (...) mais se faire représenter par ses avocats [P.V. et A.S.]. Par conséquent, suite à cette déclaration, l’accusée est considérée comme présente, puisqu’elle est représentée par ses avocats et la cour n’a pas estimé devoir ordonner sa comparution personnelle, compte tenu du fait qu’elle avait déjà développé amplement ses allégations lors de sa défense devant la juridiction de premier degré (...). Il convient de considérer que, par cette déclaration, l’accusée a renoncé à son droit de se défendre devant cette cour, d’autant plus qu’elle n’a pas déclaré qu’elle souhaitait comparaître à un quelconque stade du procès qui allait durer plus d’un jour (...). Toutefois, le 12 septembre 2008, à 15 heures, alors que la procédure d’administration des preuves était terminée et que le procès avait été reporté au 15 septembre 2008, où les plaidoiries devaient avoir lieu et la décision finale être adoptée, puis ce dernier jour même, l’accusée a envoyé par fax une déclaration sous serment (...) par laquelle elle affirmait qu’elle souhaitait se défendre (...) à l’audience du 15 septembre 2008 (...) et donc se faire transférer à la cour. Toutefois, eu égard à sa déclaration du 8 septembre 2008 et à celle faite par ses avocats le 12 septembre 2008, l’accusée ne pouvait plus à ce stade, à savoir après la fin de la procédure d’administration des preuves, demander à comparaître personnellement à l’audience pour se défendre, et sa demande d’être transférée de la prison d’Eleona de Thèbes, où elle était détenue, doit être rejetée ».

Lors des plaidoiries, les avocats de la requérante eurent la possibilité de répliquer en dernier sur le fond mais aussi de plaider sur la peine imposée.

La cour d’appel acquitta la requérante du chef de corruption passive de fonctionnaire et la condamna pour manquement aux devoirs de fonction et pour passage sous silence d’un motif de récusation (infraction pour laquelle elle avait été acquittée en première instance) à une peine d’emprisonnement de trente-quatre mois.

Le 27 octobre 2008, la requérante se pourvut en cassation. Par son premier moyen, elle alléguait la nullité de la procédure à l’audience au motif que les dispositions relatives à la comparution, à la représentation et à la défense de l’accusée n’avaient pas été respectées, alors qu’elle avait demandé expressément à comparaître pour exercer son droit le plus fondamental en tant qu’accusée.

Par un arrêt n o 549/2009 du 24 février 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi dans son ensemble. Plus particulièrement, concernant le moyen susmentionné, elle s’exprima ainsi : « Le rejet par la cour d’appel de la demande de l’accusée d’être transférée de la prison pour exercer exclusivement son droit de se défendre n’a pas entraîné la nullité de la procédure à l’audience (...), car même si le transfert et la comparution avaient été autorisés, la possibilité d’exercer son droit de se défendre ne lui était plus ouverte compte tenu (...) du fait qu’au moment où la demande avait été formulée, la procédure d’administration des preuves était terminée ».

La Cour de cassation affirma qu’un accusé conserve le droit de comparaître à l’audience, à tout stade de la procédure, même s’il ne l’a pas suivie dès le début, et nonobstant le fait qu’il avait désigné un avocat. En outre, même si par une déclaration au tribunal il a renoncé à son droit de se défendre personnellement, il peut revenir sur cette déclaration et présenter sa défense, mais à condition que ce soit à un stade de procédure permettant encore l’exercice de ce droit. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Selon les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (articles 366-368), la procédure d’administration des preuves prend fin avec la défense de l’accusé et avec les éclaircissements supplémentaires éventuels fournis par les parties. Suit le stade du réquisitoire du procureur et de la plaidoirie des avocats.

Les articles pertinents du code de procédure pénale disposent : Article 340 Comparution personnelle de l’accusé « 1. L’accusé doit comparaître personnellement à l’audience ; il peut désigner un avocat pour assurer sa défense. 2. En matière correctionnelle, délictuelle et criminelle, l’accusé peut être représenté par un avocat, qu’il désigne par une déclaration écrite. (...) Dans ce cas, l’accusé est considéré comme présent et son avocat accomplit tous les actes de procédure le concernant. Le tribunal peut dans tous les cas ordonner la comparution personnelle de l’accusé, lorsqu’il juge que celle-ci est nécessaire à la découverte de la vérité. Si, en dépit de ce fait, l’accusé ne comparaît pas, le tribunal peut ordonner sa présentation manu militari , qui est effectuée, si possible, au cours même de l’audience. 3. Si l’accusé ne comparaît pas ou n’est pas légalement représenté par un avocat, il est jugé comme s’il était présent, à condition qu’il ait été légalement cité. » Article 341 Demande d’annulation de la procédure « Si l’accusé qui a été condamné n’a pas pu, pour cause de force majeure ou autre cause insurmontable, informer à temps et par n’importe quel moyen le tribunal de l’existence d’un obstacle insurmontable pour comparaître et pour demander l’ajournement du procès (...), il peut déposer une demande d’annulation de la procédure ayant eu lieu en son absence et sans qu’il soit représenté par un avocat (...) ». Article 366 Défense de l’accusé « 1. Celui qui dirige les débats invite l’accusé à se défendre par rapport à l’accusation qui le concerne. (...) Le président de séance, le procureur (...) et les juges peuvent poser des questions à l’accusé lorsque celui-ci a fini d’exposer sa défense. Les autres parties et leurs avocats peuvent poser des questions à l’accusé seulement par l’intermédiaire du président de séance. (...) 3. Pendant la procédure, l’accusé peut communiquer avec son avocat, sauf pour répondre aux questions. Le refus de l’accusé d’exposer sa défense ou de répondre à une question est mentionné dans le compte-rendu. Article 368 Instruction complémentaire « Après la défense de l’accusé et l’examen du responsable civil, le magistrat président de séance demande au procureur et aux parties (...) s’ils estiment nécessaire une instruction ou un éclaircissement supplémentaires, et il déclare ensuite la fin de la procédure d’administration des preuves. » Article 369 Plaidoiries « 1. Lorsque la procédure d’administration des preuves prend fin, le président de séance donne la parole au procureur (...), puis à la partie civile (...), à [la personne] civilement responsable et, enfin, à l’accusé. 2. Seuls le procureur et l’accusé ou son avocat ont le droit de répliquer. (...) Le procureur et les parties ont le droit de répondre à la réplique. 3. L’accusé ou son avocat a toujours le droit de parler en dernier. »

Par un arrêt n o 170/2006, la Cour de cassation a jugé que l’avocat représente pleinement l’accusé. Toutefois, cette représentation ne comprend pas la défense de l’accusé, qui doit être orale et directe, assurée de vive voix par l’accusé lui-même et non par son avocat, qui n’a pas la qualité d’accusé. Aucun motif de nullité ne naît lorsque le président du tribunal n’avait pas convoqué l’avocat de l’accusé pour développer la défense de ce dernier mais lui a donné la parole après la fin de la procédure d’administration des preuves, pour qu’il puisse répliquer en dernier. GRIEFS

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, la requérante se plaint d’une violation de son droit à un procès équitable et du principe de l’égalité des armes. EN DROIT

La requérante allègue que l’impossibilité pour elle de participer à l’audience d’appel a entraîné une violation de son droit à un procès équitable, tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La requérante souligne que la cour d’appel, siégeant en une formation de cinq membres, n’allait pas se prononcer seulement sur son appel mais aussi sur celui interjeté par le procureur dans la mesure où il était dirigé contre la partie du jugement qui l’acquittait. Ainsi, par son arrêt, la cour d’appel risquait d’aggraver sa situation, ce qui s’est d’ailleurs produit car la cour d’appel l’a condamnée pour un chef d’accusation dont elle avait été acquittée en première instance. Or, le fait qu’elle n’a pas pu exposer sa défense devant ladite cour d’appel a rendu l’appréciation des faits par celle ‑ ci incomplète et la procédure inéquitable.

La requérante soutient qu’il ressortait de l’ensemble de son comportement, notamment des déclarations orales de ses avocats aux audiences des 10 et 15 septembre, ainsi que de ses déclarations écrites envoyées au greffe les 13 et 15 septembre, qu’elle avait l’intention de comparaître devant la cour d’appel pour y exposer sa défense. Le 12 septembre, le procureur n’a pas envoyé d’ordre de transfert comme il l’aurait dû, et compte tenu de l’arrêt de travail des personnels pénitentiaires, aucun transfert n’eut lieu ; par conséquent sa présence à l’audience était impossible pour des raisons indépendantes de sa volonté.

La décision qui clôture en théorie la procédure est de caractère simplement préparatoire et en tant que telle sujette à révocation. Ainsi, l’affirmation que la procédure d’administration des preuves avait pris fin et que même si la requérante comparaissait devant la cour elle n’aurait pas le droit de se défendre, est extrêmement formaliste. Quoi qu’il en soit, la cour d’appel devait ordonner le transfert de la requérante car l’accusé a toujours le droit de parler en dernier.

Le Gouvernement soutient que la requérante a comparu personnellement devant la juridiction de première instance, où elle a pu exposer sa défense et produire des documents dont lecture a été donnée. C’est pour cette raison que la juridiction d’appel, lorsque la requérante a déclaré qu’elle se ferait représenter par ses avocats, n’a pas estimé nécessaire d’ordonner, en application de l’article 340 § 2 alinéa d), la comparution personnelle de celle-ci. Devant la juridiction d’appel, la requérante avait la possibilité d’exercer tous ses droits, dont le droit d’exposer sa défense, mais elle a déclaré, de manière catégorique et sans réserve, qu’elle y renonçait. Par la suite, elle a modifié cette déclaration et demandé à être transférée de la prison à la salle d’audience, mais la juridiction d’appel a rejeté la demande car celle-ci avait été soumise à une étape du procès à laquelle la procédure d’administration des preuves était déjà close.

Conformément à la législation grecque (articles 368 et 369 du code de procédure pénale), lorsque la défense de l’accusé est terminée et lorsqu’il n’est pas nécessaire d’ordonner une instruction complémentaire, le stade de l’administration des preuves est clos et commence alors le stade des plaidoiries et des répliques. Ces dernières ne font pas partie de la procédure d’administration des preuves ni de la défense de l’accusé. Le respect de ces procédures ne constitue pas un formalisme excessif. Rien n’empêchait la requérante d’assister à l’audience afin d’assurer personnellement sa défense avant la clôture du stade de l’administration des preuves.

La Cour rappelle que la comparution d’un prévenu revêt une importance capitale dans l’intérêt d’un procès pénal équitable et juste ( Lala c. Pays-Bas, 22 septembre 1994, § 33, série A n o 297-A ; Poitrimol c. France, 23 novembre 1993, § 35, série A n 277-A ; De Lorenzo c. Italie (déc.), n o 69264/01, 12 février 2004), et que l’obligation de garantir à l’accusé le droit d’être présent dans la salle d’audience – soit pendant la première procédure à son encontre, soit au cours d’un nouveau procès – est l’un des éléments essentiels de l’article 6 ( Stoichkov c. Bulgarie , n o 9808/02, § 56, 24 mars 2005).

Les procédures d’autorisation d’appel, ou consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les exigences de l’article 6 même si la cour d’appel ou la Cour de cassation n’ont pas donné au requérant la faculté de s’exprimer en personne devant elles, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance ( Hermi c. Italie [GC], n o 18114/02, § 62, CEDH 2006-XII).

Pourtant, même dans l’hypothèse d’une cour d’appel dotée de la plénitude de juridiction, l’article 6 n’implique pas toujours le droit à une audience publique ni, a fortiori , le droit de comparaître en personne ( Fejde c. Suède , 29 octobre 1991, § 31, série A n o 212-C). En la matière, il faut prendre en compte, entre autres, les particularités de la procédure en cause et la manière dont les intérêts de la défense ont été exposés et protégés devant la juridiction d’appel, eu égard notamment aux questions qu’elle avait à trancher ( Helmers c. Suède , 29 octobre 1991, §§ 31-32, série A n o 212-A) et à leur importance pour l’appelant ( Kremzow c. Autriche, 21 septembre 1993, § 59, série A n o 268-B ; Kamasinski c. Autriche, 19 décembre 1989, § 106 in fine , série A n o 168 ; Ekbatani c. Suède, 26 mai 1988, §§ 27-28, série A n o 134 ; Hermi , précité, § 62).

De plus, par la nature des choses, un appelant incarcéré n’a pas la même latitude qu’un appelant en liberté, ou une partie civile, pour se présenter devant une juridiction d’appel. En effet, pour amener un tel appelant devant pareille juridiction , il faut prendre des mesures techniques spéciales, notamment en matière de sécurité ( Kamasinski , précité, § 107 et Hermi , précité, § 63).

Ni la lettre ni l’esprit de l’article 6 de la Convention n’empêchent une personne de renoncer de son plein gré aux garanties d’un procès équitable de manière expresse ou tacite ( Kwiatkowska c. Italie (déc.), n o 52868/99, 30 novembre 2000). Cependant, pour entrer en ligne de compte sous l’angle de la Convention, la renonciation au droit de prendre part à l’audience doit se trouver établie de manière non équivoque et s’entourer d’un minimum de garanties correspondant à sa gravité ( Hermi , précité, § 73).

La Cour considère que la défense de l’accusé se trouve au centre de son droit à comparaître devant un tribunal et à être entendu. Elle constate que dans le droit grec cette défense constitue un élément essentiel de la procédure d’administration des preuves et a lieu pendant cette phase. Selon l’article 366 § 1 du code de procédure pénale, la défense de l’accusé s’effectue en deux phases : d’une part, une phase déclaratoire, où l’accusé a la possibilité d’exposer sa position quant au bien-fondé de l’accusation et, d’autre part, une phase interrogatoire, où les juges, le procureur et les parties peuvent lui poser leurs questions éventuelles. D’autre part, l’article 366 § 3 offre à l’accusé la possibilité de choisir de ne pas exposer sa défense à l’audience et de confier à son avocat le soin de le faire à sa place.

En l’espèce, la Cour note que la requérante a été citée à comparaître à l’audience d’appel du 10 septembre 2008. Le 8 septembre, elle a envoyé au greffe de la cour d’appel, depuis la prison où elle était détenue, un fax dans lequel elle indiquait qu’elle ne comparaîtrait pas personnellement à l’audience mais serait représentée par ses avocats. Le 10 septembre, les avocats ont déclaré devant la cour d’appel que la requérante souhaitait comparaître devant la cour pour se défendre. Faisant droit à cette demande, la cour d’appel a ajourné l’audience au 12 septembre. A cette date, la requérante, par l’intermédiaire de ses avocats, a informé la cour d’appel qu’elle ne souhaitait plus comparaître devant elle.

Il est donc clair qu’à ce stade, la requérante avait renoncé expressément et en pleine connaissance de cause à son droit de comparaître devant la juridiction d’appel pour faire usage de son droit d’exposer elle ‑ même sa défense. Ses avocats ont alors assumé ce rôle et par la suite, répondant à une question du président, ils ont précisé qu’ils ne souhaitaient pas d’instruction complémentaire. Le président a alors déclaré close la procédure d’administration des preuves et reporté l’audience au 15 septembre pour la phase des plaidoiries et des répliques.

Cependant, par deux télécopies des 12 et 15 septembre envoyées au greffe de la cour d’appel, la requérante faisait part de sa nouvelle volonté de comparaître devant la cour d’appel afin de se défendre elle-même. Cette fois, la cour d’appel a rejeté la demande au motif qu’elle était tardive.

La Cour considère que le rejet de cette demande n’était pas imprévisible pour la requérante. Magistrate elle-même et représentée par deux avocats, elle était certainement en mesure de prévoir les conséquences que ses positions changeantes répétées pourraient provoquer de la part de la juridiction appelée à examiner son cas et notamment de la décision que celle-ci risquait de prendre au regard d’une demande faite à ce stade de la procédure. La Cour estime, à l’instar de la Cour de cassation qui a statué dans l’affaire de la requérante, que si un accusé qui a renoncé à son droit de se défendre personnellement peut revenir sur cette déclaration, il doit le faire à un stade de la procédure qui permet encore l’exercice de ce droit.

Quant à l’allégation de la requérante selon laquelle l’article 369 donne à l’accusé le droit de parler en dernier et que pour cette raison la cour d’appel aurait dû ordonner son transfert devant elle, il ne faudrait pas confondre le droit de l’accusé d’exposer sa défense et le droit de répliquer en fin de plaidoirie. Du reste, les avocats de la requérante ont eu la possibilité de répliquer en dernier.

La Cour conclut que la requérante ne saurait valablement soutenir que son procès s’est déroulé sans qu’elle ait eu la possibilité d’être entendue par le juge et d’apporter les preuves à sa décharge.

Il convient donc de déclarer cette partie de la requête irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 c), la requérante soutient que les juridictions nationales, méconnaissant la législation nationale ou, du moins, par une interprétation par trop formaliste de celle-ci, ont en substance réduit à néant son droit de la défense le plus fondamental, à savoir le droit de comparaître personnellement devant la juridiction d’appel pour se défendre. Elle se plaint également d’une violation du principe de l’égalité des armes.

La Cour relève que ces griefs se confondent pour l’essentiel avec celui relatif à l’article 6 § 1 ci-dessus. Elle rappelle pour le surplus que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Waite et Kennedy c. Allemagne [GC], n o 26083/94, § 54, CEDH 1999 ‑ I). Son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits invoqués par la requérante.

Il convient donc de déclarer cette partie de la requête irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente