Thanopoulou împotriva Greciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 65155/09) îndreptată împotriva Republicii Helene și pe care o cetățeană a acestui stat, doamna Spyridoula Thanopoulou (« reclamanta »), a depus-o la Curt pe 16 noiembrie 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Guvernul grec (« Guvernul ») a fost reprezentat de delegații agentului acestuia, domnul K. Georgiadis, assessor la Consiliul Juridic al Statului, și domnul C. Poulakos, auditor la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanta susține în special o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Pe 8 martie 2009, vicepreședinta primei secții a hotărât trimiterea cererei Guvernului. Conform articolului 29 § 1 din Convenție, s-a decis de asemenea ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului.

Reclamanta era proprietara unui teren de 2 400 m² situat la Nea Penteli, lângă Atena.

Prin hotărâre din 26 ianuarie 1956, municipalitatea Nea Penteli a clasificat acest teren ca « zonă verde » și a decis exproprierea acestuia fără plată de indemnizație.

În 1970, reclamanta, care susține că a avut probleme de subzistență, a emigrat în Australia.

Pe 17 iulie 1992, prefectul Ahaidei de Est a clasificat din nou acest teren ca aparținând unei « zone verzi » și a decis impunerea unei noi expropieri.

Prin decret prezidențial din 9 august 1995, terenul litigios a fost inclus în domeniul de aplicare al legii privind protecția mediului râului Penteli–Khalandriou. Această lege se aplica doar suprafețelor clasificate ca « zone verzi », care nu aparțin persoanelor fizice, și impunea restricții la construcție, realizarea de lucrări și folosirea bunurilor.

Pe 22 iunie 1998, în răspuns la o cerere a reclamantei adresată municipalității Nea Penteli de ridicare a exproprierii din 1956 pentru lipsa plății unei indemnizații, aceasta a răspuns, printr-o scrisoare adresată reclamantei și prefectului Ahaidei de Est, că a votat împotriva ridicării exproprierii deoarece intenționa să construiască pe acest teren o școală, o sală de sport și un centru cultural. De asemenea, indica că preconiza indemnizarea reclamantei.

Pe 14 octombrie 1998, reclamanta a sesizat curtea de apel administrativă din Atena cu o cerere de anulare a refuzului implicit al administrației de a ridica exproprierea.

Prin hotărâre din 27 noiembrie 2001, curtea de apel a dat dreptate reclamantei. Ea a constatat că o perioadă de patruzeci și doi de ani a trecut fără ca administrația să procedeze la determinarea indemnizației, ceea ce depășea termenul rezonabil pentru realizarea exproprierii. De aceea, a pronunțat nulitatea refuzului implicit al administrației de a ridica exproprierea.

Pe 10 septembrie 2001, ministerul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice a cerut municipalității Nea Penteli să aleagă între ridicarea exproprierii din 1956 sau indemnizarea reclamantei. Pe 30 noiembrie 2001, municipalitatea a răspuns că nu avea intenția să ridice exproprierea și că estima la 168 de milioane drahme indemnizația care ar trebui versată reclamantei.

Pe 2 aprilie 2003, municipalitatea Nea Penteli a decis din nou o expropiere a terenului reclamantei, în ciuda hotărârii curții de apel la care de altfel se referea în decizia sa. Ea i-a notificat pe reclamantă și pe Regiune pe 18 aprilie 2003.

În februarie 2004, reclamanta, confruntată cu refuzul municipalității de a se conforma hotărârii curții de apel, s-a adresat ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, care i-a comunicat în schimb că terenul ei era supus decretului din 9 august 1995 și că prin urmare exproprierea nu putea fi ridicată.

Pe 19 martie 2004, reclamanta a scris ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice pentru ca acesta să ridice exproprierea. De asemenea, a scris și Consiliului Juridic al Statului care, printr-un document trimis ministerului pe 19 aprilie 2004, a subliniat că hotărârea curții de apel crea o obligație juridică pentru administrație și trebuia executată.

Pe 30 iunie 2004, reclamanta a solicitat indemnizație ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, bazánduse pe art. 22 din legea 1650/1986 care se aplica și persoanelor afectate de decretul din 9 august 1995. Cu toate acestea, ministerul nu i-a dat nicio răspuns.

Pe 28 iulie 2004, ministerul Afacerilor Interne a scris Regiunii Ahaidei (din care depindea municipalitatea Nea Penteli) subliniind că administrația avea obligația de a se conforma deciziilor judiciare, că reclamanta trebuia indemnizată în virtutea articolului 22 din legea 1650/1986 sau să primească în schimb un teren de valoare egală în același sector și că municipalitatea Nea Penteli trebuia să indice suma indemnizației și modul în care va face plata.

Pe 13 septembrie 2004, reclamanta l-a invitat pe ministerul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice să ridice exproprierea impusă pe 17 iulie 1992 de prefectul Ahaidei de Est.

Nerecepționând nicio răspuns în termen de trei luni, reclamanta a sesizat tribunalul administrativ din Atena.

Pe 31 octombrie 2005, tribunalul administrativ a anulat refuzul tacit al administrației de a ridica exproprierea. A remis Curții Supreme Administrative întrebarea cu privire la ridicarea restricțiilor privind folosirea și construcția impuse terenului în virtutea decretului prezidențial din 6 septembrie 1995.

Prin hotărâre din 10 iulie 2009, Curtea Supremă Administrativă a anulat refuzul administrației de a ridica restricțiile precitate. A considerat că din dispozițiile decretului rezulta că terenul litigios era inclus în zona de protecție cea mai strictă, nu din motive de protecție a mediului ci din cauza clasificării sale, prin hotărâre prefectorală din 17 iulie 1992, ca « zonă verde ». A remis cauza administrației pentru ca aceasta să decidă în mod motivat dacă terenul trebuia menținut în zona de protecție strictă pentru a proteja mediul și, în caz afirmativ, pentru a acorda reclamantei o indemnizație pe baza articolului 22 din legea 1650/1986 privind protecția mediului. În caz contrar, administrația trebuia să retragă terenul din această zonă.

Reclamanta a primit copia hotărârii pe 30 iulie 2009 pe care a notificat-o în aceeași zi ministerului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice.

Pe 31 iulie 2009, ministerul, confirmând primirea copiei hotărârii, i-a invitat pe avocatul reclamantei și municipalitatea Nea Penteli să presente un extras din planul urbanistic și o hartă topografică precum și titlurile de proprietate ale terenului respectiv. De asemenea, invita municipalitatea să-i comunice dacă avea intenția sau era în măsură să indemnizeze reclamanta sau dacă terenul trebuia să continue să fie considerat ca aparținând domeniului public.

Pe 24 septembrie 2009, reclamanta a invitat ministerul să retragă terenul din zona de protecție și să facă posibil pentru ea să obțină o autorizație de construire conform condițiilor în vigoare în regiune.

Pe 8 iunie 2010, ministerul Mediului, Energiei și Schimbărilor Climatice (fostu ministrul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice) a informat reclamanta că, ținând cont de deciziile jurisdicțiilor administrative care ridicau sarcina ce apăsa asupra proprietății sale, preconiza examinarea și modificarea planului orașului pentru ca terenul să poată deveni construibil. Cu toate acestea, sublinia că o studiu de hidrologie și delimitare a unui curs de apă, care traversa terenul reclamantei, trebuia să aibă loc obligatoriu, pe cheltuielile acesteia, înainte de orice modificare. Studiul de hidrologie ar trebui aprobat de prefectul Ahaidei de Est, la propunerea scrisă a consiliului municipal Nea Penteli.

Reclamanta a angajat un inginer pentru a realiza acest studiu.

Cu toate acestea, de trei ori în 2010, consiliul municipal Nea Penteli a decis că terenul reclamantei trebuia menținut în « zona verde » și că exproprierea nu trebuia ridicată.

În același timp, pe 12 octombrie 2009, alt serviciu al ministerului Mediului, Energiei și Schimbărilor Climatice a considerat, la rândul lui, că terenul reclamantei trebuia menținut în « zona verde » și că reclamanta trebuia indemnizată. II.

Intră de asemenea, în cauza de față, în calcul următoarele dispoziții ale legii introductive (Εισαγωγικός Νόμος) la codul civil : art. 105 « Statul este obligat să repare daunele cauzate de acțiunile ilegale sau omisiunile organelor sale în exercitarea puterii publice, cu excepția cazului în care acțiunea sau omisiunea s-a petrecut în încălcarea unei dispoziții destinate să servească interesului public. Persoana vinovată este solidar responsabilă cu statul, sub rezerva dispozițiilor speciale privind răspunderea miniștrilor. » art. 106 « Dispozițiile celor doi articoli anteriori se aplica de asemenea în materia răspunderii colectivităților teritoriale sau altor persoane morale de drept public pentru daunele cauzate de acțiunile sau omisiunile organelor lor. » art. 19 din legea nr. 1868/1989 « 1. Acțiunea în daunelor-interese înaintea jurisdicțiilor administrative este o cale de atac independentă în raport cu calea de atac înaintea tribunalelor administrative sau Curții Supreme Administrative sau orice altă cale de atac împotriva acțiunilor sau omisiunilor statului din care rezulta o obligație de indemnizare (...) » 33. art. 105 al legii introductive la codul civil stabilește astfel conceptul de act prejudiciabil special de drept public, creând o răspundere contractuală a statului. Această răspundere rezulta din acțiuni sau omisiuni ilegale care au cauzat prejudiciu material sau moral unui administrat. Actele în cauză pot fi nu numai acte juridice ci și acte materiale ale administrației, inclusiv acte neexecutoare în principiu (Kyriakopoulos, Comentariu la codul civil, art. 105 din legea introductivă la codul civil, nr. 23; Filios, Dreptul contractelor, partea specială, volumul 6, răspundere delictuală 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Drept administrativ, ediția a treia, par. 217).

Cât privește art. 19 din legea nr. 1868/1989, conform termenilor acestuia acțiunea în daunelor-interese înaintea jurisdicțiilor administrative este o cale de atac independentă în raport cu calea de atac în anulare sau orice altă cale de atac împotriva actului sau omisiunii administrative din care rezulta obligația eventualelor daunelor-interese; poate deci fi exercitată în mod autonom la alegerea persoanei interesate. Din moment ce natura ilegală a actului sau omisiunii este una din condițiile admisibilității acțiunii în reparație, tribunalul administrativ sesizat cu o asemenea acțiune examinează de asemenea legalitatea actului sau omisiunii administrative incriminate, cu condiția ca aceasta să nu fi fost deja examinată cu forță de lucru judecat în cadrul altei proceduri.

Există o jurisprudență abundentă a tribunalelor interne privind acțiunea în daunelor-interese. Conform acestei jurisprudențe, dacă folosirea unui teren afectat construcției unui lucrări de utilitate publică rămâne blocată o lungă perioadă fără ca administrația să procedeze la exproprierea formală cu plată de indemnizație, proprietarul în cauză poate cere deblocarea bunului, precum și indemnizație pentru daunele suferite (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Thessaloniki, hotărâre nr. 2839/1991). De asemenea, dacă administrația blochează folosirea unui teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere indemnizație pentru daunele suferite din cauza blocării ilegale a bunului și a lipsei folosinței (a se vedea, de exemplu, tribunalul administrativ din Kalamata, hotărâre nr. 104/2003). În sfârșit, dacă administrația ocupă ilegal un teren, proprietarul poate cere, în afară de restituirea bunului, indemnizație pentru lipsa folosinței terenului (a se vedea, de exemplu, tribunalul din Rhodes, hotărâre nr. 35/2004).

Stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei (Gatt c. Malta, nr. 28221/08, § 19, 27 iulie 2010 ; Jusic c. Elveția, nr. 4691/06, § 99, 2 decembrie 2010), Curtea consideră că prezenta cauză ridică mai ales o problemă de refuz al autorităților de a se conforma deciziilor judiciare, și anume pe de o parte cea din 27 noiembrie 2001, pe de altă parte acelea ale tribunalului administrativ din 13 octombrie 2005 și ale Curții Supreme Administrative din 10 iulie 2009, toate favorabile reclamantei. De aceea o va examina din unghiul articolului 6 § 1 din Convenție.

În măsura în care reclamanta ar vrea de asemenea să se plângă, pe baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, de faptul că nu a perceput nicio indemnizație pentru blocarea proprietății sale care s-a întins o perioadă foarte lungă care continuă și acum, Curtea observă de îndată că, dacă deciziile din 2001 și 2005 sunt în afara termenului de șase luni, ele ar trebui totuși să intre în calcul pentru aprecierea situației în care se află în prezent reclamanta. Cu toate acestea, trebuie să constate că reclamanta dispunea și dispune încă, pe această chestiune, o cale de atac (prin articolele 105 și 106 din legea introductivă la codul civil) pentru a reclama indemnizație din cauza blocării proprietății sale (a se vedea, în special, Panagiotis Gikas și Giorgos Gikas c. Grecia, nr. 26914/07, § 46, 2 aprilie 2009 ; Kanellopoulos c. Grecia (dec.), nr. 11325/06, 10 aprilie 2007), cale de atac pe care nu a folosit-o. De aceea, această parte a cererei trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRESUPUSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE DIN CAUZA NEEXECUTĂRII DECIZIILOR JUDICIARE

Reclamanta se plânge de refuzul autorităților de a se conforma deciziilor judiciare privind exproprierea terenului său, și anume hotărârii Curții Supreme Administrative din 10 iulie 2009.

Partea relevantă a articolului 6 § 1 din Convenție este redactată în felul următor : « Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...), care va decide (...) contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...) » A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că petiția nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă de asemenea că nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci de cuvință s-o declare admisibilă. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că, conform dreptului intern relevant, după un act administrativ sau o decizie judiciară care confirmă ridicarea unei expropieri, administrația trebuie să modifice planul urbanistic. Prin publicarea simplă a deciziei judiciare, terenul nu devine construibil ci rămâne, până la sfârșitul procedurii administrative, în suspens dintr-un punct de vedere urbanistic. Administrația trebuie să judece dacă terenul trebuie să rămână în afara planului urbanistic, sau să fie blocat din nou cu impunerea unei noi expropieri și cu plată de indemnizație proprietarului, sau să devină construibil.

Guvernul observă că în cauza de față, Curtea Supremă Administrativă a anulat refuzul tacit al administrației de a ridica sarcinile care apăsau pe terenul litigios și a remis cauza administrației pentru ca aceasta să se pronunțe, în mod motivat și după ce a cântărit toți factorii relevanți, asupra chestiunii dacă existau motive pentru a păstra mediul râului Penteli-Khalandriou și cu privire la menținerea sau nu a terenului în zona de interzicere a construcțiilor. Ținând seama de faptul că hotărârea Curții Supreme Administrative a fost semnată pe 9 noiembrie 2009, este evident că termenul rezonabil de care dispune administrația pentru a se conforma acestei hotărâri, după ce a cântărit toți factorii în favoarea menținerii sau ridicării clasificării terenului ca aparținând « zonei verzi », nu este încă depășit.

Reclamanta replicează că Guvernul trece sub tăcere refuzul autorităților de a se conforma deciziilor din 27 noiembrie 2001 și 31 octombrie 2005, care concluzionau că exproprierea litigiasă trebuia ridicată. Dacă proprietatea sa nu ar fi fost expropriată și clasificată ca « zonă verde » de prefectul Ahaidei de Est în 1992, nu ar fi niciodată căzut sub prevederile decretului din 9 august 1995. Prin evitarea plății imediate unei indemnizații reclamantei și supunerea acesteia dispozițiilor decretului precitat, autoritățile nu au reușit să facă legală exproprierea terenului. Reclamanta subliniază că niciun teren limitrof al suo nu a fost clasificat în « zona verde ».

Curtea amintește că dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, ar fi iluzoric dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitiva și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Execuția unei sentințe, de orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrală a « procesului » în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a justiciabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se pleca la o sentință sau hotărâre pronunțată de cea mai înaltă instanță administrativa a statului în materia respectivă (a se vedea hotărârea Hornsby c. Grecia din 19 martie 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 40 și urmăritorii).

Curtea observă că terenul reclamantei a fost expropiat pentru prima dată în 1956, apoi o dată la dou de o hotărâre a prefectului Ahaidei de Est datată 17 iulie 1992, și în sfârșit, printr-un decret din 9 august 1995, inclusiv-l în domeniul de aplicare al legii de protecție a mediului ca « zonă verde ». Administrația având mereu refuzat de a ridica sarcinile apăsând pe proprietatea reclamantei și nicio indemnizație nefiind acordată acesteia, aceasta a sesizat instanțele administrative pentru a obține ridicarea exproprierii. Acestea au pronunțat trei hotărâri, favorabile reclamantei, pe 27 noiembrie 2001, 31 octombrie 2005 și 10 iulie 2009.

Acum Curtea observă că până în prezent autoritățile competente nici nu au ridicat exproprierea, în conformitate cu concluziile instanțelor administrative, nici nu au procedat la compensarea reclamantei.

Aceasta este cazul primei hotărâri a curții administrative de apel din 27 noiembrie 2001 : pe 30 noiembrie 2001, municipalitatea Nea Penteli a refuzat de a ridica exproprierea și nu a versat nicio indemnizație, deși calculase suma. Pe 2 aprilie 2003, a impus o nouă expropiere. Demersurile reclamantei la ministerul Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, la Consiliul Juridic al Statului, pe 19 martie, 19 aprilie, 30 iunie și 13 septembrie 2004 nu au dat niciun rezultat. Fiecare demers s-a ciocnit cu refuzul expres sau tăcerea autorităților municipale sau ministeriale, în ciuda faptului că Consiliul Juridic al Statului și ministerul Afacerilor Interne le-au atras atenția pe 19 aprilie și 28 iulie 2004, și că aveau obligația de a se conforma deciziei curții administrative de apel.

Aceasta este cazul de asemenea al hotărârilor tribunalului administrativ și ale Curții Supreme Administrative din 31 octombrie 2005 și 10 iulie 2009 : dacă Curtea Supremă Administrativă a remis cauza administrației pentru ca aceasta să examineze dacă terenul litigios trebuia să continue să fie clasificat ca « zonă verde », administrația implicată în cauză a continuat să tergiverseze și a adoptat decizii contradictorii în cadrul aceluiași minister.

De aceea, dacă este adevărat că pe 8 iunie 2010 ministerul Mediului, Energiei și Schimbărilor Climatice a informat reclamanta că, ținând cont de deciziile instanțelor administrative care ridicau sarcina apăsând pe proprietatea sa, preconiza revizuirea și modificarea planului urbanistic pentru ca terenul să poată deveni construibil, a făcut-o condiționând această perspectivă de condiția ca persoana interesată să facă realizat un studiu de hidrologie, care nu ar putea fi aprobat de prefect decât la propunerea scrisă a consiliului municipal Nea Penteli. Acum, acesta din urmă a declarat în trei ședințe consecutive că nu avea intenția să ridice exproprierea. De altfel, pe 12 octombrie 2009, alt serviciu al ministerului a considerat, la rândul lui, că terenul reclamantei trebuia menținut în « zona verde » și că aceasta trebuia indemnizată.

Luând în considerare totalitatea circumstanțelor cauzei, Curtea percepe atitudinea administrației ca o tentativă de a se sustrage executării unei hotărâri judiciare definitive sau de a întârzia în mod neîntemeistat punerea în aplicare a acesteia. Afară de faptul că administrația a reușit să blocheze ani de-a rândul execuția hotărârii curții administrative de apel din 27 noiembrie 2001, voința sa de a se conforma aceleia a Curții Supreme Administrative pare de asemenea să lipsească, chiar dacă Guvernul susține că termenul scurs de la pronunțare nu este atât de lung.

Curtea consideră că reclamanta este întemeiată să susțină că autoritățile naționale au omis să se conformeze în termen rezonabil deciziilor tribunalelor administrative și ale Curții Supreme Administrative, lipsind astfel art. 6 § 1 din Convenție de tot efectul util.

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Pentru prejudiciu material, reclamanta cere 4 080 000 euro (EUR), cu titlu de indemnitate de expropiere, plus suma de 1 354 078 EUR corespunzând dobânzii pentru exproprierea neindemnizată din 1992. Pentru prejudiciu moral, cere 1 000 000 EUR deoarece, în 1970, a fost obligată să emigreze cu familia în Australia, ca urmare a pierderii singurului bun imobiliar pe care-l avea în Grecia.

Guvernul consideră că reclamanta nu a suferit nicio daun materială din cauza întârzierii administrației de a se conforma unei decizii judiciare. Cât privește daunele morale, estimează că suma cerută este excesivă și nefondată și că constatarea violării ar constitui de sine stătător o satisfacție echitabilă suficientă.

Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale presupuse și respinge această cerere. În schimb, consideră că este de cuvință să acorde reclamantei 12 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta cere de asemenea 475 101,50 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate înaintea jurisdicțiilor interne și pe acelea suportate înaintea Curții, din care 3 000 EUR pentru cheltuielile înaintea Curții Supreme Administrative, 1 200 EUR pentru onorariile expertului care a realizat studiul de hidrologie, 901,50 EUR pe care a trebuit să o verse statului ca impozit pe teren și 15 000 EUR pentru bilete de avion din Australia și cheltuielile de sejur în Grecia pentru ea și familia sa pentru a asista la ședința Curții Supreme Administrative.

Guvernul contestă realitatea și necesitatea tuturor cheltuielilor prezentate de reclamantă și subliniază că suma cerută pentru cheltuielile înaintea Curții Supreme Administrative nu are legătură de cauzalitate cu presupusa încălcare.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt dovedite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea observă că pretențiile reclamantei cu titlu de cheltuieli și costuri nu sunt însoțite de dovezile necesare. De aceea, este de cuvință să se respingă cererea sa. C. Dobânzi de morare

Curtea consideră potrivit să calcheze rata dobânzilor de morare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă privind gridul privind neexecutarea deciziilor judiciare și inadmisibilă pentru restul ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verse reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va fi devenit definitiva în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 12 000 EUR (doisprezece mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit ; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Actul se face în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 iulie 2011, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Nina Vajić Grefier Președintă

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 65155/09) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet Etat, M me Spyridoula Thanopoulou (« la requérante »), a saisi la Cour le 16 novembre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. C. Poulakos, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.

La requérante allègue en particulier une violation de l’article 1 du Protocole n o 1.

Le 8 mars 2009, la vice-présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 1 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

La requérante était propriétaire d’un terrain de 2 400 m² sis à Nea Penteli, près d’Athènes.

Par une décision du 26 janvier 1956, la municipalité de Nea Penteli classa ce terrain comme « zone verte » et décida son expropriation sans versement d’indemnité.

En 1970, la requérante, qui prétend avoir eu des problèmes de subsistance, émigra en Australie.

Le 17 juillet 1992, le préfet de l’Attique de l’Est classa à nouveau ce terrain comme faisant partie d’une « zone verte » et décida d’imposer une nouvelle expropriation.

Par un décret présidentiel du 9 août 1995, le terrain litigieux fut inclus dans le champ d’application de la loi relative à la protection de l’environnement de la rivière Penteli–Khalandriou. Cette loi s’appliquait uniquement aux superficies classées « zones vertes », n’appartenant pas à des personnes privées, et imposait des restrictions à la construction, la réalisation de travaux et l’usage des biens.

Le 22 juin 1998, en réponse à une demande de la requérante à la municipalité de Nea Penteli de lever l’expropriation de 1956 pour défaut de paiement d’une indemnité, celle-ci répondit, par une lettre adressée à la requérante et au préfet de l’Attique de l’Est, qu’elle avait voté contre la levée de l’expropriation car elle comptait construire sur ce terrain une école, une salle de sport et un centre culturel. Elle indiquait aussi qu’elle envisageait l’indemnisation de la requérante.

Le 14 octobre 1998, la requérante introduisit devant la cour d’appel administrative d’Athènes un recours en annulation du refus implicite de l’administration de lever l’expropriation.

Par un arrêt du 27 novembre 2001, la cour d’appel donna gain de cause à la requérante. Elle releva qu’une période de quarante-deux ans s’était écoulée sans que l’administration procédât à la détermination de l’indemnisation, ce qui dépassait le délai raisonnable pour la réalisation de l’expropriation. Elle prononça ainsi la nullité du refus implicite de l’administration de lever l’expropriation.

Le 10 septembre 2001, le ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics demanda à la municipalité de Nea Penteli de choisir entre lever l’expropriation de 1956 ou indemniser la requérante. Le 30 novembre 2001, la municipalité répondit qu’elle n’avait pas l’intention de lever l’expropriation et qu’elle estimait à 168 millions de drachmes l’indemnité qui devrait être versée à la requérante.

Le 2 avril 2003, la municipalité de Nea Penteli décida d’imposer à nouveau une expropriation du terrain de la requérante, nonobstant l’arrêt de la cour d’appel auquel d’ailleurs elle se référait dans sa décision. Elle en informa la requérante et la Région le 18 avril 2003.

En février 2004, la requérante, face au refus de la municipalité de se conformer à l’arrêt de la cour d’appel, s’adressa au ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics, qui l’informa en retour que son terrain tombait sous le coup du décret du 9 août 1995 et que donc l’expropriation ne pouvait pas être levée.

Le 19 mars 2004, la requérante écrivit au ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics afin que celui-ci lève l’expropriation. Elle écrivit également au Conseil juridique de l’Etat lequel, par un document envoyé au ministère le 19 avril 2004, souligna que l’arrêt de la cour d’appel créait une obligation juridique pour l’administration et devait être exécuté.

Le 30 juin 2004, la requérante sollicita une indemnisation auprès du ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics, en se fondant sur l’article 22 de la loi 1650/1986 qui s’appliquait aussi aux personnes affectées par le décret du 9 août 1995. Toutefois, le ministère ne lui donna aucune réponse.

Le 28 juillet 2004, le ministère de l’Intérieur écrivit à la Région de l’Attique (dont dépendait la municipalité de Nea Penteli) en soulignant que l’administration avait l’obligation de se conformer aux décisions judiciaires, que la requérante devait être indemnisée en vertu de l’article 22 de la loi 1650/1986 ou recevoir en échange un terrain d’égale valeur dans le même secteur et que la municipalité de Nea Penteli devait indiquer le montant de l’indemnité et la manière dont elle allait s’en acquitter.

Le 13 septembre 2004, la requérante invita le ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics à lever l’expropriation imposée le 17 juillet 1992 par le préfet de l’Attique de l’Est.

N’ayant pas reçu de réponse dans un délai de trois mois, la requérante saisit le tribunal administratif d’Athènes.

Le 31 octobre 2005, le tribunal administratif annula le refus tacite de l’administration de lever l’expropriation. Il renvoya au Conseil d’Etat la question de la levée des restrictions à l’usage et à la construction imposées au terrain en vertu du décret présidentiel du 6 septembre 1995.

Par un arrêt du 10 juillet 2009, le Conseil d’Etat annula le refus de l’administration de lever les restrictions précitées. Il considéra qu’il ressortait des dispositions du décret que le terrain litigieux était inclus dans la zone de protection la plus stricte, non pas pour des motifs de protection de l’environnement mais en raison de sa classification, par décision préfectorale du 17 juillet 1992, comme « zone verte ». Il renvoya l’affaire à l’administration afin que celle-ci tranche de manière motivée la question de savoir si le terrain devait être maintenu dans la zone de protection stricte pour protéger l’environnement et, dans ce cas, d’accorder à la requérante une indemnité sur le fondement de l’article 22 de la loi 1650/1986 relative à la protection de l’environnement. Dans le cas contraire, l’administration devait retirer le terrain de cette zone.

La requérante reçut copie de l’arrêt le 30 juillet 2009 qu’elle notifia le même jour au ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics.

Le 31 juillet 2009, le ministère, accusant réception de la copie de l’arrêt, invita l’avocat de la requérante et la municipalité de Nea Penteli à soumettre un extrait du plan d’urbanisme et un plan topographique ainsi que les titres de propriété dudit terrain. Il invitait aussi la municipalité à lui faire savoir si elle avait l’intention ou était en mesure d’indemniser la requérante ou si le terrain devait continuer à être considéré comme faisant partie du domaine public.

Le 24 septembre 2009, la requérante invita ce ministère à retirer le terrain de la zone de protection et à faire en sorte qu’elle puisse obtenir un permis de construire selon les conditions en vigueur dans la région.

Le 8 juin 2010, le ministère de l’Environnement, de l’Energie et du Changement climatique (ex-ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics) informa la requérante que, compte tenu des décisions des juridictions administratives qui levaient la charge pesant sur la propriété de celle-ci, il projetait d’examiner et de modifier le plan de la ville afin que le terrain puisse devenir constructible. Toutefois, il soulignait qu’une étude d’hydrologie et de délimitation d’un cours d’eau, qui traversait le terrain de la requérante, devait obligatoirement avoir lieu, aux frais de celle-ci, préalablement à toute modification. L’étude d’hydrologie devrait être approuvée par le préfet de l’Attique de l’Est, sur proposition écrite du conseil municipal de Nea Penteli.

La requérante engagea un ingénieur afin de réaliser cette étude.

Toutefois, à trois reprises en 2010, le conseil municipal de Nea Penteli décida que le terrain de la requérante devait être maintenu dans la « zone verte » et que l’expropriation ne devait pas être levée.

En même temps, le 12 octobre 2009, un autre service du ministère de l’Environnement, de l’Energie et du Changement climatique considéra, de son côté, que le terrain de la requérante devait être maintenu dans la « zone verte » et que la requérante devait être indemnisée. II.

Entrent aussi, en l’espèce, en ligne de compte les dispositions suivantes de la loi d’accompagnement (Εισαγωγικός Νόμος) du code civil : Article 105 « L’Etat est tenu de réparer le dommage causé par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si l’acte ou l’omission a eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. La personne fautive est solidairement responsable avec l’Etat, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité des ministres. » Article 106 « Les dispositions des deux articles précédents s’appliquent aussi en matière de responsabilité des collectivités territoriales ou d’autres personnes morales de droit public pour le dommage causé par les actes ou omissions de leurs organes. » Article 19 de la loi n o 1868/1989 « 1. L’action en dommages-intérêts devant les juridictions administratives est un recours indépendant par rapport au recours devant les tribunaux administratifs de fond ou devant le Conseil d’Etat ou tout autre recours contre les actes ou omissions de l’Etat dont découle une obligation d’indemnisation (...) »

L’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil établit ainsi le concept d’acte dommageable spécial de droit public, créant une responsabilité extracontractuelle de l’Etat. Cette responsabilité résulte d’actes ou omissions illégaux ayant causé un préjudice matériel ou moral à l’administré. Les actes concernés peuvent être non seulement des actes juridiques mais également des actes matériels de l’administration, y compris des actes non exécutoires en principe (Kyriakopoulos, Commentaire du code civil , article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, n o 23; Filios, Droit des contrats , partie spéciale, volume 6, responsabilité délictueuse 1977, par. 48 B 112 ; E. Spiliotopoulos, Droit administratif , troisième édition, par. 217).

Quant à l’article 19 de la loi n o 1868/1989, selon ses termes l’action en dommages-intérêts devant les juridictions administratives est un recours indépendant par rapport au recours en annulation ou tout autre recours contre l’acte ou l’omission administratifs dont découle l’obligation éventuelle d’indemnisation ; elle peut donc être exercée de façon autonome au choix de l’intéressé. Puisque la nature illégale de l’acte ou de l’omission est l’une des conditions de recevabilité de l’action en réparation, le tribunal administratif saisi d’une telle action examine aussi la légalité de l’acte ou de l’omission administratifs incriminés, à condition que celle-ci n’ait pas déjà été examinée avec force de chose jugée dans le cadre d’une autre procédure.

Il existe une abondante jurisprudence des tribunaux internes au sujet de l’action en dommages-intérêts. Selon cette jurisprudence, si l’usage d’un terrain affecté à la construction d’un ouvrage d’utilité publique demeure bloqué pendant une longue période sans que l’administration procède à son expropriation formelle moyennant indemnité, le propriétaire concerné peut demander le déblocage de son bien, ainsi qu’une indemnisation pour le dommage subi (voir, par exemple, tribunal administratif de Thessalonique, décision n o 2839/1991). De même, si l’administration bloque l’usage d’un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi en raison du blocage illégal de son bien et de la privation de son usage (voir, par exemple, tribunal administratif de Kalamata, décision n o 104/2003). Enfin, si l’administration occupe illégalement un terrain, le propriétaire peut demander, outre la restitution de son bien, une indemnité pour la privation de l’usage de son terrain (voir, par exemple, tribunal de grande instance de Rhodes, décision n o 35/2004). EN DROIT I.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Gatt c. Malte , n o 28221/08, § 19, 27 juillet 2010 ; Jusic c. Suisse , n o 4691/06, § 99, 2 décembre 2010), la Cour estime que la présente affaire pose surtout un problème de refus des autorités de se conformer aux décisions de justice, en l’occurrence d’une part celle du 27 novembre 2001, d’autre part celles du tribunal administratif du 13 octobre 2005 et du Conseil d’Etat du 10 juillet 2009, toutes favorables à la requérante. Elle l’examinera dès lors sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

Dans la mesure où la requérante entendrait aussi se plaindre, sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1, du fait qu’elle n’a perçu aucune indemnité pour le blocage de sa propriété qui s’est étalé sur une très longue période qui se prolonge encore, la Cour relève d’emblée que, si les décisions de 2001 et 2005 sont en dehors du délai de six mois, elles devraient néanmoins entrer en ligne de compte pour apprécier la situation dans laquelle se trouve actuellement la requérante. Elle doit néanmoins constater que la requérante disposait et dispose encore, sur ce point, d’une voie de recours (à travers les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil) pour réclamer une indemnité du fait du blocage de sa propriété (voir, notamment, Panagiotis Gikas et Giorgos Gikas c. Grèce , n o 26914/07, § 46, 2 avril 2009 ; Kanellopoulos c. Grèce (déc.), n o 11325/06, 10 avril 2007), voie de recours dont elle n’a pas fait usage. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION DU FAIT DE L’INEXÉCUTION DES DÉCISIONS DE JUSTICE

La requérante se plaint du refus des autorités de se conformer aux décisions de justice concernant l’expropriation de son terrain, et notamment à l’arrêt du Conseil d’Etat du 10 juillet 2009.

La partie pertinente de l’article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que, selon le droit interne pertinent, suite à un acte administratif ou une décision judiciaire qui confirme la levée d’une expropriation, l’administration doit modifier le plan d’urbanisme. Par la seule publication de la décision judiciaire, le terrain ne devient pas constructible mais reste, jusqu’à la fin de la procédure administrative, en suspens d’un point de vue urbanistique. L’administration doit juger si le terrain doit rester hors plan d’urbanisme, ou être bloqué à nouveau avec l’imposition d’une nouvelle expropriation et le versement d’une indemnité au propriétaire, ou devenir constructible.

Le Gouvernement note qu’en l’espèce, le Conseil d’Etat a annulé le refus tacite de l’administration de lever les charges qui pesaient sur le terrain litigieux et a renvoyé l’affaire à l’administration pour que celle-ci se prononce, de manière motivée et après avoir mis en balance tous les critères pertinents, sur la question de savoir s’il existait des motifs de préserver l’environnement de la rivière Penteli-Khalandriou et celle de maintenir ou non le terrain dans la zone d’interdiction de construire. Compte tenu du fait que l’arrêt du Conseil d’Etat a été mis au net le 9 novembre 2009, il est évident que le délai raisonnable dont dispose l’administration pour se conformer à cet arrêt, après avoir pesé tous les facteurs en faveur du maintien ou de la levée du classement du terrain comme faisant partie de la « zone verte », n’est pas encore dépassé.

La requérante rétorque que le Gouvernement passe sous silence le refus des autorités de se conformer aux décisions des 27 novembre 2001 et 31 octobre 2005, qui concluaient que l’expropriation litigieuse devait être levée. Si sa propriété n’avait pas été expropriée et classée comme étant « zone verte », par le préfet de l’Attique de l’Est en 1992, elle ne serait jamais tombée sous le coup du décret du 9 août 1995. En évitant de verser immédiatement une indemnité à la requérante et en la soumettant aux dispositions du décret précité, les autorités ont failli à rendre légale l’expropriation de son terrain. La requérante souligne qu’aucun terrain limitrophe au sien n’a été classé dans la « zone verte ».

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’Etat en la matière (voir l’arrêt Hornsby c. Grèce du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 40 et suiv.).

La Cour note que le terrain de la requérante a été exproprié pour la première fois en 1956, puis une deuxième fois par une décision du préfet de l’Attique de l’Est datée du 17 juillet 1992, et, enfin, par un décret du 9 août 1995, l’incluant dans le champ d’application de loi de protection de l’environnement en tant que « zone verte ». L’administration ayant toujours refusé de lever les charges pesant sur la propriété de la requérante et aucune indemnité ne lui ayant été accordée, celle-ci a saisi les juridictions administratives pour obtenir la levée de l’expropriation. Celles-ci ont rendu trois décisions, favorables à la requérante, les 27 novembre 2001, 31 octobre 2005 et 10 juillet 2009.

Or, la Cour relève que jusqu’à aujourd’hui, les autorités compétentes n’ont ni levé l’expropriation, conformément aux conclusions des juridictions administratives, ni procédé au dédommagement de la requérante.

Il en va ainsi du premier arrêt de la cour administrative d’appel du 27 novembre 2001 : le 30 novembre 2001, la municipalité de Nea Penteli a refusé de lever l’expropriation et n’a versé aucune indemnité, alors qu’elle en avait calculé le montant. Le 2 avril 2003, elle a imposé une nouvelle expropriation. Les démarches de la requérante auprès du ministère de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics, au Conseil juridique de l’Etat, les 19 mars, 19 avril, 30 juin et 13 septembre 2004 n’ont donné aucun résultat. Toute démarche s’est heurtée au refus exprès ou au mutisme des autorités municipales ou ministérielles, en dépit du fait que le Conseil juridique de l’Etat et le ministère de l’Intérieur avaient attiré leur attention les 19 avril et 28 juillet 2004, et qu’elles avaient l’obligation de se conformer à la décision de la cour administrative d’appel.

Il en va ainsi également des arrêts du tribunal administratif et du Conseil d’Etat des 31 octobre 2005 et 10 juillet 2009 : si le Conseil d’Etat a renvoyé l’affaire à l’administration pour que celle-ci examine si le terrain litigieux devait continuer à être classé en tant que « zone verte », l’administration impliquée dans l’affaire a continué à tergiverser et a pris des décisions contradictoires au sein du même ministère.

Ainsi, s’il est vrai que le 8 juin 2010, le ministère de l’Environnement, de l’Energie et du Changement climatique a informé la requérante que, compte tenu des décisions des juridictions administratives qui levaient la charge pesant sur sa propriété, il projetait de revoir et de modifier le plan d’urbanisme afin que le terrain puisse devenir constructible, c’est en subordonnant cette perspective à la condition que l’intéressée fasse réaliser une étude d’hydrologie, qui ne pourrait être approuvée par le préfet que sur proposition écrite du conseil municipal de Nea Penteli. Or, ce dernier a déclaré lors de trois réunions consécutives qu’il ne comptait pas lever l’expropriation. En outre, le 12 octobre 2009, un autre service du ministère a considéré, de son côté, que le terrain de la requérante devait être maintenu dans la « zone verte » et que celle-ci devait être indemnisée.

Eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, la Cour perçoit l’attitude de l’administration comme une tentative de se soustraire à l’exécution d’un arrêt de justice définitif ou de retarder indûment sa mise en œuvre. Outre que l’administration a réussi à bloquer des années durant l’exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel du 27 novembre 2001, sa volonté de se conformer à celui du Conseil d’Etat semble aussi faire défaut, même si le Gouvernement fait valoir que le délai écoulé depuis le prononcé de celui-ci n’est pas si long.

La Cour estime que la requérante est fondée à soutenir que les autorités nationales ont omis de se conformer dans un délai raisonnable aux décisions des tribunaux administratifs et du Conseil d’Etat, privant ainsi l’article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Pour préjudice matériel, la requérante réclame 4 080 000 euros (EUR), au titre de l’indemnité d’expropriation, plus une somme de 1 354 078 EUR correspondant aux intérêts pour l’expropriation non indemnisée depuis 1992. Pour préjudice moral, elle demande 1 000 000 EUR car, en 1970, elle a été obligée d’émigrer avec sa famille en Australie, suite à la perte du seul bien immobilier dont elle disposait en Grèce.

Le Gouvernement considère que la requérante n’a subi aucun dommage matériel du fait du retard de l’administration de se conformer à une décision judiciaire. Quant au dommage moral, il estime que la somme demandée est excessive et non fondée et que le seul constat de violation constituerait une satisfaction équitable suffisante.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 12 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 475 101,50 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et pour ceux engagés devant la Cour, dont 3 000 EUR pour les frais devant le Conseil d’Etat, 1 200 EUR pour les honoraires de l’expert qui a fait l’étude d’hydrologie, 901,50 EUR qu’elle a dû verser à l’Etat comme taxe foncière et 15 000 EUR pour les billets d’avion depuis l’Australie et les frais de séjour en Grèce pour elle et sa famille afin d’assister à l’audience devant le Conseil d’Etat.

Le Gouvernement conteste la réalité et la nécessité de tous les frais avancés par la requérante et souligne que la somme réclamée pour les frais devant le Conseil d’Etat n’a pas de lien de causalité avec la violation alléguée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour observe que les prétentions de la requérante au titre des frais et dépens ne sont pas accompagnées des justificatifs nécessaires. Il convient donc d’écarter sa demande. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’inexécution des décisions de justice et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 12 000 EUR (douze mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juillet 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Nina Vajić Greffier Présidente