- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 19 aprilie 2011
- Stat pârât
- GRC
- Articole
- Articolul 6, Articolul 13
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Încălcare — Articolul 13
Chrysanthopoulos și Chrysanthopoulou împotriva Greciei
Traducere în română Auto
În cauza Chrysanthopoulos și Chrysanthopoulos și Chrysanthopoulou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (partea întâi), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, George Nicolau, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători, și de Andre Wampach, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 martie 2011, a luat hotărârea că, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 6530/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Michael Chrysanthopoulos și domnul Fani Chrysanthopoulou ( în scris. - (ES) au sesizat Curtea la 7 ianuarie 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 aprilie 2010, președinta secțiunii a decis să comunice cererea guvernului.
În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. Reclamanții s-au născut în 1966 și, respectiv, 1943 și își au reședința în Salonic. Primul reclamant este fiul celei de-a doua reclamante. La 11 octombrie 2000, procurorul din apropierea tribunalului corecțional din Salonic a inițiat proceduri penale împotriva reclamanților pentru atingeri sexuale asupra copiilor minori ai primului reclamant. La 5 decembrie 2001, reclamanții au fost trimiși la judecată în fața Tribunalului Corecțional din Salonic, care, prin hotărârea nr. 41800/2004 din 14 octombrie 2004, s-a declarat incompetent și a trimis cauza procurorului pentru reexaminare. Procuratura din apropierea tribunalului corecțional recalifica actul incriminat și a inițiat noi procese penale împotriva reclamanților și a dispus o instrucțiune principală.
La 11 ianuarie 2006, camera de judecată din Salonic a trimis reclamanții în judecată (Ordinul nr. 30/2006). La 7 aprilie 2006, Tribunalul a dispus o expertiză pedopsihiatrică (Decizia nr. 5243A/2006). 10. La 29 iunie 2006, Tribunalul i-a declarat pe reclamanți vinovați și i-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece luni de închisoare cu suspendare (judecata nr. 10616/2006). În aceeași zi, reclamanții au răspuns la apel. 11. La 4 mai 2007, Curtea de apel din Salonic a confirmat hotărârea atacată (hotărârea nr. 1667/2007). Această hotărâre a fost înregistrată în Registrul Special la 25 februarie 2008. 12. La 5 martie 2008, reclamanții s-au ocupat de Casație. 13. La 7 iulie 2008, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 1764/2008).
Data la care această hotărâre a fost pusă la dispoziție pe net și certificată în conformitate nu reiese din dosar. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGULA DURĂRII PROCEDURII 14. Reclamanții susțin că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei.
15… 16… Perioada care trebuie luată în considerare a început la 11 octombrie 2000, cu urmărirea penală a reclamanților și s-a încheiat cel mai devreme la 7 iulie 2008, cu hotărârea nr. 1764/2008 a Curții de Casație și, prin urmare, a durat cel puțin șapte ani și opt luni pentru trei grade de jurisdicție. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
Pe fond 18. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 67, CEDH 1999-II) 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Pelioire și Sassi citată anterior). 20. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.
În special, Curtea ia notă de faptul că a durat aproximativ trei ani la tribunalul corecțional pentru a se pronunța mai întâi incompetent și un an și trei luni la procuror și la camera de judecată pentru a retrimite reclamanții în judecată, astfel încât durata totală a procedurii în primă instanță a durat mai mult de cinci ani și opt luni. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 21. De asemenea, reclamanții se plâng de faptul că în Grecia nu există nicio instanță cu care să se poată adresa în mod direct persoana în cauză pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii.
Ei sunt de acord că art. 13 din Convenție. 22. Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 23. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, (d) să se audieze cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI 24. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu oferă persoanelor interesate o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permite să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, nr 5340/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003, Tsoukalas c. Grecia, 12286/08, §§ 37-43, 22 iulie 2010). În speță, Curtea nu a primit niciun motiv de salcâm al acestei jurisprudențe.
25. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care le-ar fi permis instanțelor să obțină sancțiunea dreptului lor de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 26. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de echitatea procedurii. Ei reproșează instanțelor penale că nu și-au motivat în mod corespunzător hotărârile, întrucât acestea nu ar fi apreciat în mod corespunzător dovezile și nu ar fi răspuns în mod concret argumentelor invocate în lumina expertizelor tehnice care ar dovedi nevinovăția lor.
27. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 28. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Curtea, în măsura în care este competentă să cunoască acuzațiile formulate, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau a protocoalelor sale.
29. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 30. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se dea la o parte Ö Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 32. Guvernul susține că suma solicitată pentru daune morale este exorbitantă și că, în orice caz, o constatare a încălcării ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. 33. Curtea consideră că este necesar să se acorde în comun reclamanților 3 000 EUR pentru prejudiciul moral, plus orice sumă care poate fi datorată de aceștia cu titlu de impozit.
Taxa și cheltuielile de judecată 34. De asemenea, reclamanții solicită 615 EUR fiecare, factura pe suport, pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 35. Guvernul invită Curtea să nu aloce o sumă care să depășească suma de 500 EUR. 36. Curtea amintește că alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (Iatridis c. Grecia [GC], 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). Prin urmare, în speță, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde fiecăruia dintre solicitanți suma solicitată în întregime, și anume 615 EUR, plus orice sumă care poate fi datorată de aceștia cu titlu de impozit pe această sumă.
Interese moratoriu 37. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.
PE CES MOTIVE, CURȚA ÎN L A spus că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni, 3 000 EUR (trei mii EUR), pentru daune morale și, fiecăruia dintre solicitanți, 615 EUR (șase sute 15 EUR), pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.
Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 19 aprilie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Modululer Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE CHRYSANTHOPOULOS ET CHRYSANTHOPOULOU c. GRÈCE ( Requête n o 6530/09) ARRÊT STRASBOURG 19 avril 2011 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Chrysanthopoulos et Chrysanthopoulou c. Grèce, La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de : Anatoly Kovler, président, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, juges, et de André Wampach, greffier adjoint de section, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 29 mars 2011, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 6530/09) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Michael Chrysanthopoulos et M me Fani Chrysanthopoulou (« les requérants »), ont saisi la Cour le 7 janvier 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
Les requérants sont représentés par M e V. Chirdaris, avocat au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M me K. Paraskevopoulou et M. S. Spyropoulos, assesseurs auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat.
Le 29 avril 2010, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En application du Protocole n o 14, la requête a été attribuée à un Comité. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
4. Les requérants sont nés respectivement en 1966 et 1943 et résident à Thessalonique. Le premier requérant est le fils de la seconde requérante.
Le 11 octobre 2000, le procureur près le tribunal correctionnel de Thessalonique engagea des poursuites pénales contre les requérants pour attouchements sexuels sur les enfants mineurs du premier requérant. Une instruction préliminaire fut ordonnée.
Le 5 décembre 2001, les requérants furent renvoyés en jugement devant le tribunal correctionnel de Thessalonique, qui, par jugement n o 41800/2004 du 14 octobre 2004, se déclara incompétent et renvoya l’affaire au procureur pour réexamen.
Le procureur près le tribunal correctionnel requalifia l’acte incriminé et engagea des nouvelles poursuites pénales contre les requérants. Il ordonna en outre une instruction principale.
Le 11 janvier 2006, la chambre d’accusation du tribunal correctionnel de Thessalonique renvoya les requérants en jugement (ordonnance n o 30/2006).
Le 7 avril 2006, le tribunal ordonna une expertise pédopsychiatrique (décision n o 5243A/2006).
Le 29 juin 2006, le tribunal déclara les requérants coupables et les condamna à une peine de quinze mois d’emprisonnement avec sursis (jugement n o 10216/2006). Le même jour, les requérants interjetèrent appel.
Le 4 mai 2007, la cour d’appel de Thessalonique confirma le jugement attaqué (arrêt n o 1667/2007). Cet arrêt fut enregistré au registre spécial le 25 février 2008.
Le 5 mars 2008, les requérants se pourvurent en cassation.
Le 7 juillet 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n o 1764/2008). La date à laquelle cet arrêt fut mis au net et certifié conforme ne ressort pas du dossier. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La période à considérer a débuté le 11 octobre 2000, avec les poursuites pénales engagées contre les requérants, et a pris fin au plus tôt le 7 juillet 2008, avec l’arrêt n o 1764/2008 de la Cour de cassation. Elle a donc duré au moins sept ans et huit mois environ pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 67, CEDH 1999-II)
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir Pélissier et Sassi précité).
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Plus particulièrement, la Cour note qu’il a fallu trois ans environ au tribunal correctionnel pour se déclarer d’abord incompétent et un an et trois mois au procureur et à la chambre d’accusation pour renvoyer à nouveau les requérants en jugement, de sorte que la durée totale de la procédure en première instance a duré plus de cinq ans et huit mois. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
21. Les requérants se plaignent également du fait qu’en Grèce il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Ils invoquent l’article 13 de la Convention.
La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI).
Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offre pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure ( Konti-Arvaniti c. Grèce , n o 53401/99, §§ 29-30, 10 avril 2003, Tsoukalas c. Grèce , n o 12286/08, §§ 37-43, 22 juillet 2010). La Cour n’aperçoit en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence.
Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui aurait permis aux requérants d’obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. III.
SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES
26. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’équité de la procédure. Ils reprochent aux juridictions pénales de ne pas avoir dûment motivé leurs arrêts, en ce que celles-ci n’auraient pas correctement apprécié les éléments de preuve et n’auraient pas concrètement répondu à leurs arguments soulevés au regard des expertises techniques qui prouveraient leur innocence.
La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I).
Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, la Cour, dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
30. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
Les requérants réclament 10 000 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
Le Gouvernement affirme que la somme réclamée au titre du dommage moral est exorbitante et qu’en tout cas, un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante.
La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants 3 000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt. B. Frais et dépens
Les requérants demandent également 615 EUR chacun, facture à l’appui, pour les frais et dépens engagés devant la Cour.
Le Gouvernement invite la Cour à ne pas allouer une somme qui dépasserait le montant de 500 EUR.
La Cour rappelle que l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux ( Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). Dès lors, en l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d’accorder à chacun des requérants le montant réclamé en entier, à savoir 615 EUR, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 13 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois, 3 000 EUR (trois mille euros), pour dommage moral et, à chacun des requérants, 615 EUR (six cents quinze euros), pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. André Wampach Anatoly Kovler Greffier adjoint Président