În cauza Pesmatzoglou și Pesmatzoglou-Fitsioula c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, Christos Rozakis, George Nicolau, judecători, și de André Wampach, grefier adjunct de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 martie 2011, a retras hotărârea pe care o reprezintă, adoptat la această dată procedural La data la care cauza a fost iniiată se află o cerere (n 6130/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, dl Evaggelos Pesmatzoglou și dl M. Amalia-Freideriki Pesmatzoglou-Fitsioula ( La 19 martie 2010, președinta secțiunii a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu Protocolul nr. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. Reclamanții s-au născut în 1946 și, respectiv, 1943 și locuiesc în Atena. Ei sunt soț și soție. La 29 octombrie 1987, reclamanții au sesizat tribunalul în mare măsură cu privire la o acțiune împotriva a două persoane, vânzătoare și, respectiv, achizitoare ale unei clădiri, pentru care au semnat un compromis de vânzare. Printre acestea se numără anularea contractului de vânzare pe lângă achiziionare și transferul de proprietate în beneficiul acestora. Prin hotărâre înainte de a spune dreptul nr. 2571/1988, instanța a dispus o completare din partea instanței. După încheierea acestei proceduri, la data de 22 mai 1997 a avut loc în instanță. La 30 noiembrie 1997, tribunalul a primit parțial acțiunea reclamanților și a dispus vânzătoarei să transfere proprietatea asupra imobilității în cauză atunci când hotărârea ar fi devenit definitivă (judecata nr. 8653/1997). La data de 3 martie 1998, partea pârâtă a introdus o acțiune împotriva acestei hotărâri. La tribunalul a avut loc, după o amânare, la 11 martie 1999. La 25 mai 1999, instana de apel a respins recursul (hotărârea nr. 4486/99). La 19 decembrie 2000, partea pârâtă s-a ocupat de casare. La data de 27 mai 2002. La data de 12 iunie 2002, prima cameră a Curții de Casație a prezentat cauza în fața formațiunii plenare a acesteia (hotărârea nr. 140 4486/99 și a retrimis cauza în fața instanței judecătorești a recursului compus în mod diferit (hotărârea nr. 6/2003). La data de 1 aprilie 2004. 10. La 3 iunie 2004, instana a recurs la Tribunalul de Mare Instană a infirmat hotărârea nr. 8653/1997 și a respins aciunea solicitanilor (hotărârea nr. 3823/2004). La 24 august 2004, reclamanții s-au ocupat de casare. La data de 5 noiembrie 2007, la data de 27 iunie 2008, prima cameră a Curții de Casație la data de 3823/2004 și a rejucat cauza în fața tribunalului de apel compus în mod diferit (hotărârea nr. 1493/2008). La 29 octombrie 2009, instanța de apel a respins recursul părții adverse a reclamanților (hotărârea nr. 6130/2009). ÎN CURSUL VIOLAȚIEI ALOCATE DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 13. Reclamanții suscită că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil mai puțin stabilit în art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum se prevede în art. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 29 octombrie 1987, cu sesizarea Tribunalului de Mare Instană de Primă Instană de către reclamai și se încheie la 29 octombrie 2009, cu hotărârea nr. 6130/2009 a Tribunalului de Primă Instană de Primă Instană pronunată la rejudecare. Prin urmare, aceasta a durat douăzeci și doi de ani pentru șase instane. Cu privire la admisibilitatea 16. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare cu cele ale cazului în speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 19. În speță, Curtea constată că procedura în fața tribunalului de mare instanță din Atena a durat aproximativ zece ani, adică de la 29 octombrie 1987 la 30 noiembrie 1997. Procedura privind al doilea recurs în casație a durat aproximativ patru ani, adică de la 24 august 2004 la 27 iunie 2008, pe o perioadă totală de douăzeci și doi de ani, prin urmare, a durat 14 ani pentru o cauză privind anularea unui contract de vânzare a unui imobil. Guvernul nu oferă nicio explicație relevantă pentru aceste termene. 20. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței privind termenul rezonabil care decurge din aceasta, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DIN ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIE 21. De asemenea, reclamanții se plâng de faptul că în Grecia nu există nicio instanță cu care să se poată adresa în mod direct persoana în cauză pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii. Ei sunt de acord că art. 13 din Convenție. 22. Curtea arată că acest aspect este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 23. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 Õ 1, (d) să se audieze cauzele într-un termen rezonabil (a se vedea Kudła c. Polonia [GC], nr 30210/96, § 156, CEDH 2000-XI 24. Pe de altă parte, Curtea a avut deja ocazia să constate că ordinul juridic nu oferă persoanelor interesate o cale de atac efectivă în sensul articolului 13 din Convenție, care le permite să se plângă de durata unei proceduri (konti-Arvaniti c. Grecia, nr 5340/99, §§ 29-30, 10 aprilie 2003, Tsoukalas c. Grecia, 12286/08, §§ 37-43, 22 iulie 2010). Curtea nu percepe nici un motiv de salse de la această jurisprudență în speță. 25. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care le-ar fi permis persoanelor în cauză să obțină sancțiunea dreptului lor de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 28. Guvernul contestă aceste pretenții. 29. Curtea consideră că este necesar să se acorde în comun reclamanților 24 000 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată de acestea cu titlu de impozit. Instanța nu a prezentat nicio cerere pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Prin urmare, Curtea consideră că Õil Õy nu are drept scop să le acorde o sumă în acest sens. Interese moratorii 31. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii aferente facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A se spune că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție A se vedea că a avut loc o încălcare a articolului 13 din convenție A se vedea că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni, 24 000 EUR (24 000 EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Anatoly Kovler Modululer Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
PESMATZOGLOU ET PESMATZOGLOU-FITSIOULA c. GRÈCE
(
Requête n
o
6130/09)
ARRÊT
5 avril 2011
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Pesmatzoglou et Pesmatzoglou-Fitsioula c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un Comité composé de
:
Anatoly Kovler,
président,
Christos Rozakis,
George Nicolaou,
juges,
et de André Wampach,
greffier adjoint
de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 15 mars 2011,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
6130/09) dirigée contre la République hellénique et dont deux ressortissants de cet Etat, M.
Evaggelos Pesmatzoglou et M
me
Amalia-Freideriki Pesmatzoglou-Fitsioula («
les requérants
»), ont saisi la Cour le 9 janvier 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Les requérants ont été représentés par M
es
Anagnostakis, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») a été représenté par les délégués de son agent, M
me
G.
Papadaki, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M
me
M.
Germani, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.
Le 19 mars 2010, la présidente de la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. En application du Protocole n
o
14, la requête a été attribuée à un Comité.
4.
Les requérants sont nés respectivement en 1946 et 1943 et résident à Athènes. Ils sont mari et femme.
5.
Le 29 octobre 1987, les requérants saisirent le tribunal de grande instance d’Athènes d’une action contre deux personnes, vendeuse et acquéreuse respectivement d’un immeuble, pour lequel ils avaient signé un compromis de vente. Ils demandaient notamment l’annulation du contrat de vente à l’encontre de l’acquéreuse et le transfert de propriété à leur profit.
6.
Par jugement avant dire droit n
o
2571/1988, le tribunal ordonna un complément d’instruction. Après l’achèvement de cette procédure, l’audience eut lieu le 22 mai 1997. Le 30 novembre 1997, le tribunal accueillit partiellement l’action des requérants et ordonna à la vendeuse de leur transférer la propriété de l’immeuble litigieux lorsque le jugement serait devenu définitif (jugement n
o
8653/1997).
7.
Le 3 mars 1998, la partie adverse interjeta appel contre ce jugement. L’audience eut lieu, après un ajournement, le 11 mars 1999. Le 25 mai 1999, la cour d’appel d’Athènes rejeta l’appel (arrêt n
o
4486/1999).
8.
Le 19 décembre 2000, la partie adverse se pourvut en cassation. L’audience eut lieu le 27 mai 2002. Le 12 juin 2002, la première chambre de la Cour de cassation renvoya l’affaire devant la formation plénière de celle-ci (arrêt n
o
1409/2002). L’audience eut lieu le 21 novembre 2002.
9.
Le 21 janvier 2003, la formation plénière de la Cour de cassation cassa l’arrêt n
o
4486/1999 et renvoya l’affaire devant la cour d’appel composée différemment (arrêt n
o
6/2003). L’audience eut lieu le 1
er
avril
2004.
10.
Le 3 juin 2004, la cour d’appel d’Athènes infirma le jugement n
o
8653/1997 du tribunal de grande instance et rejeta l’action des requérants (arrêt n
o
3823/2004).
11.
Le 24 août 2004, les requérants se pourvurent en cassation. L’audience eut lieu le 5 novembre 2007. Le 27 juin 2008, la première chambre de la Cour de cassation cassa l’arrêt n
o
3823/2004 et renvoya l’affaire devant la cour d’appel composée différemment (arrêt n
o
1493/2008). L’audience fut fixée au 28 mai 2009.
12.
Le 29 octobre 2009, la cour d’appel rejeta l’appel de la partie adverse des requérants (arrêt n
o
6130/2009).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
13.
Les requérants allèguent que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
14.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
15.
La période à considérer a débuté le 29 octobre 1987, avec la saisine du tribunal de grande instance d’Athènes par les requérants et s’est terminée le 29
octobre
2009, avec l’arrêt n
o
6130/2009 de la cour d’appel d’Athènes statuant sur renvoi. Elle a donc duré vingt-deux ans pour six instances.
A.
Sur la recevabilité
16.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
17.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
18.
La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
19.
En l’espèce, la Cour note que la procédure devant le tribunal de grande instance d’Athènes a duré dix ans environ, soit du 29 octobre 1987 au 30 novembre 1997. La procédure relative au deuxième pourvoi en cassation a duré quatre ans environ, soit du 24 août 2004 au 27 juin 2008. Sur une période totale de vingt-deux ans, il a donc fallu quatorze ans pour seulement deux instances pour une affaire portant sur l’annulation d’un contrat de vente d’un immeuble. Le Gouvernement ne fournit aucune explication pertinente pour ces délais.
20.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
21.
Les requérants se plaignent également du fait qu’en Grèce il n’existe aucune juridiction à laquelle l’on puisse s’adresser pour se plaindre de la durée excessive de la procédure. Ils invoquent l’article 13 de la Convention.
22.
La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.
23.
La Cour rappelle que l’article 13 garantit un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d’une méconnaissance de l’obligation, imposée par l’article 6 § 1, d’entendre les causes dans un délai raisonnable (voir
Kudła c. Pologne
[GC], n
o
24.
Par ailleurs, la Cour a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offre pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (
Konti-Arvaniti c. Grèce
, n
o
53401/99, §§ 29-30, 10
avril
2003,
Tsoukalas c. Grèce
, n
o
12286/08, §§ 37-43, 22 juillet 2010). La Cour n’aperçoit aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence en l’espèce.
25.
Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce, il y a eu violation de l’article
13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui aurait permis aux requérants d’obtenir la sanction de leur droit à voir leur cause entendue dans un délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
27.
Les requérants réclament 15
000 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.
28.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
29.
La Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer conjointement aux requérants 24
000 EUR au titre du préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû par eux à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
30.
Les requérants n’ont présenté aucune demande au titre des frais et dépens. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
31.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois, 24
000 EUR (vingt-quatre mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 avril 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André Wampach
Anatoly Kovler
Greffier adjoint
Président