AFFAIRE VRACHLIOTIS ET AUTRES c. GRÈCE

AFFAIRE VRACHLIOTIS ET AUTRES c. GRÈCE (CtEDO, 2011)

În cauza Vrachliotis și alții c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care face parte dintr-un comitet compus din Elisabeth Steiner, președinte, Erik Jebens, George Nicolau, judecători, și a lui André Wampach, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera consiliului la 13 ianuarie 2011, a luat hotărârea în acest sens, adoptat la această dată de procedură A la data de origine a cauzei se află o cerere (n 40317/08) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care douăzeci și doi de resortisanți ai acestui stat, ale căror nume sunt enumerate în anexă ( La 28 iulie 2008, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 16 noiembrie 2009, președintele primei secțiuni a decis să comunice obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) (durata procedurii) și la art. 13 din Convenția la Guvern. 14, cererea a fost atribuită unui comitet. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE L 1 - 3 și 10 - 22, precum și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . din salariul lor de bază, prin decizia din 14 iunie 1991 a ministrului economiei, în timp ce naivii primiseră, între 1 iulie 1991 și 31 decembrie 1993, o sumă echivalentă cu 1/100 din salariul lor, pe baza unei decizii din 29 iulie 1991 a aceluiași ministru. Aceasta din urmă excludea medicii de la Prin hotărârea din 28 iulie 1997, Tribunalul Administrativ a solicitat Ministerului Economiei să-i spună dacă decizia ministrului din 29 iulie 1991 fusese notificată organismelor în cauză și a fost afișată la adresa personalului. Tribunalul Administrativ va reiniția aceeași cerere prin intermediul unei a treia hotărâri anterioare, din 13 septembrie 2001, Tribunalul Administrativ a solicitat Ministerului Afacerilor Interne să informeze dacă decizia din 14 iunie 1991 a fost în realitate aplicată funcționarilor de la que, colectivităților locale și altor persoane juridice de drept public. Reclamanții au solicitat și au obținut trei amânări ale dezbaterilor. Primul, din 13 mai 1996 până în 24 februarie 1997, al doilea, de la 31 ianuarie 2001 până la 23 mai 2001 și al treilea, din 30 ianuarie 2008 până în 26 martie 2008, în așteptarea hotărârii Marii Camere a Curții Europene în cauza Arvanitaki-Roboti c. Grecia 27278/03), care a fost pronunțată la 15 februarie 2008. Prin hotărârea din 4 iunie 2008, Tribunalul Administrativ i-a decăzut pe reclamanți și a considerat că decizia ministerială din 14 iunie 1991 trebuia considerată neavenită, așa cum a considerat deja Consiliul în alte cazuri, deoarece formalitățile pentru publicarea sa nu fuseseră respectate. La 27 octombrie 2008, reclamanții au răspuns la apel. La 26 martie 2009, aceasta din urmă i-a costat pe reclamanți. 10. La 8 octombrie 2009, reclamanții au sesizat Consiliul cu privire la aceasta. Procedura este în continuare pendinte. Procedura introdusă la 29 decembrie 1998 11. La 29 decembrie 1998, unii dintre reclamanți au sesizat instanța administrativă cu privire la o acțiune identică cu cea anterioară, dar pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1994 și 31 iulie 1996. 12. 13. Prin hotărârea din 30 noiembrie 2001, tribunalul administrativ i-a decăzut pe reclamanți și a considerat că atât decizia ministerială din 14 iunie 1991, cât și cea din 29 iulie 1991 nu au făcut obiectul unei afișări așa cum era prevăzută de lege; prin urmare, întrucât acestea fuseseră publicate cu încălcarea cerințelor legii, acestea trebuiau considerate neavenite. În plus, Tribunalul Administrativ a reieșit că decizia din 29 iulie 1991 fusese anulată printr-o hotărâre a Consiliului de Stat, acționând în sesiune plenară, deoarece aceasta era extrem de mică 14. La 9 mai 2002, reclamanții au sesizat instanța administrativă de recurs din mai 2003, care a avut loc la 7 mai 2003 și a respins recursul la 30 septembrie 2003. La 17 mai 2004, reclamanții s-au ocupat de casarea în fața Consiliului de Stat. La tribunal, stabilită inițial la 13 iunie 2005, a fost suspendată din oficiu la 16 ianuarie, apoi la 23 octombrie 2006, 21 mai, 26 noiembrie 2007, 14 aprilie, 1 decembrie 2008 și 1 În conformitate cu explicațiile furnizate de guvern, cauza a fost amânată din cauza faptului că o altă cauză, referitoare la o chestiune care ar avea un impact asupra celei a reclamanților, era în curs de desfășurare în fața aceleiași camere a Consiliului de Stat. Procedura este încă în curs de desfășurare. Un al doilea grup al reclamanților (sub n) 3, 10, 17, 19, 21 și 22) exercitase aceeași acțiune având același obiect ca și al celorlalți, dar printr-un alt act . ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. Reclamanții au răspuns la apel la 14 noiembrie 2005, dar nu l-au urmărit deoarece, între timp, au introdus o a treia acțiune la 19 decembrie 2001 (punctul 16 de mai jos). Procedura introdusă la 19 decembrie 2001 16. La 19 decembrie 2001, reclamanții au sesizat, de asemenea, instanța administrativă cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva unui spital și a unui land. Reclamanții au solicitat aceleași sume ca și în cele două acțiuni anterioare pentru aceleași perioade, dar au întemeiat această nouă acțiune pe alte dispoziții legale 17. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2005, instanța administrativă a respins acțiunea. În ceea ce privește unul dintre obiecțiunile reclamanților întemeiat pe încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, instanța administrativă a considerat că plata către aceștia a unei despăgubiri pentru ore suplimentare, stabilită la un procent de 1/100 Salariul lor, nu constituia o reducere a salariului lor de bază și, prin urmare, nu le priva de un bun care le fusese acordat prin lege și le fusese luat ulterior fără nicio justificare. 18. La 14 noiembrie 2005, reclamanții au răspuns la apel împotriva acestei hotărâri. noiembrie 2006, a fost suspendată prima dată la 12 decembrie 2007, la cererea reclamanților în așteptarea hotărârii Arvanitaki-Roboti c. Grecia menționată anterior, apoi la 24 septembrie 2008, din cauza unei greve a avocaților și a grefelor. Prin hotărârea din 31 martie 2009, (raportată reclamanților la 4 septembrie 2009), instanța administrativă a respins recursul. 19. La 9 octombrie 2009, reclamanții s-au ocupat în fața Consiliului de Stat. Procedura este încă în curs de desfășurare. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 20. În conformitate cu art. 33 din Decretul 341/1978 în vigoare la data sesizării instanței administrative de către reclamanți, președintele Tribunalului putea stabili în orice moment data la care a fost stabilită data la care a fost stabilită inițial, fie din oficiu, fie la cererea uneia dintre părți. Reclamanții se plâng de durata procedurilor în fața instanțelor administrative. Ei se plâng la art. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 22. În primul rând, guvernul invită Curtea să respingă cererea de nerespectare a termenului de șase luni. În această privință, acesta susține că, începând din 2005, Consiliul de Stat a formulat o jurisprudență, în special hotărârile 3049/2005 și 3160/2005, defavorabile tezelor reclamanților. 23. În al doilea rând, guvernul subliniază că numai reclamanții sub n 1, 2, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 18 și 20 au participat la cea de-a doua procedură care a început la 29 decembrie 1998; prin urmare, nu toți ceilalți nu au calitatea de victimă în sensul art. 34 din Convenție. 24. În al treilea rând, guvernul susține că nu reiese din dosar că reclamanții sub n 4-9, moștenitorii lui Alexandros Avgerinos, solicitant în cele trei proceduri și decedat în timpul acestora, în 2005, s-au substituit lui pentru a continua a doua și a treia procedură. Prin urmare, ei nu se pot adresa nici în aceste două proceduri. 25. Reclamanții susțin că cei dintre ei menționați de guvern sunt victime ale presupuselor încălcări, la fel ca și ceilalți. Ei au subliniat că au considerat că este util să continue procedurile în fața instanțelor superioare, deoarece în trecut a existat un conflict de jurisprudență cu privire la acest tip de chestiuni. 26. Curtea amintește că nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data la care a luat cunoștință de decizia internă definitivă. În plus, nu este de competența sa să evalueze șansele de succes ale persoanelor în cauză atunci când decid să epuizeze căile de atac interne. Prin urmare, este necesar să se dea la o parte din Guvern, potrivit căruia Õ cauza nu a avut nici o șansă de succes de la hotărârile Consiliului de la Ö din 2005. 27. În plus, Curtea constată că, în cea de-a doua procedură, reclamanții de la nr. 3, 10, 17, 19, 21 și 22 au introdus o acțiune separată de cea a celorlalți solicitanți. La 14 noiembrie 2005, ei au introdus un apel împotriva hotărârii Tribunalului Administrativ din 25 aprilie 2005, care le-a imputat, dar nu l-au menținut. Prin urmare, acești șase reclamanți au sesizat Curtea în această privință în afara termenului de șase luni și această parte a acestora trebuie declarată inadmisibilă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. 28. În ceea ce privește moștenitorii lui Alexandros Avgerinos, care a decedat în 2005, Curtea constată că numele moștenitorilor săi figurează pe recursul în recurs cu privire la prima procedură, dar nu și la cele din a treia procedură. Potrivit avocatului reclamanților, moștenitorii au înlocuit ulterior drepturile defunctului și au participat la ședința celui de-al 1-lea martie 2010 în fața Consiliului de la . Deoarece . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea constată că, în ceea ce privește restul, acest at nu este în mod vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenie. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 30. În ceea ce privește prima procedură, perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 februarie 1995, împreună cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Etu, și a luat sfârșit la 23 iunie 2009, cu hotărârea Curții Administrative de Apel. A doua procedură a început la 29 decembrie 1998, cu sesizarea instanței administrative din Etu, și este încă în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. Cea de-a treia procedură a început la 19 decembrie 2001, cu sesizarea Tribunalului Administrativ din Atena, și este încă în curs de desfășurare în fața Consiliului de Stat. Prin urmare, procedurile au durat aproximativ 14 ani și, respectiv, 4 luni prima pentru două grade de jurisdicție, 12 ani a doua pentru trei grade de jurisdicție și aproximativ 9 ani pentru a treia pentru trei grade de jurisdicție. 31. Guvernul susține că cauza reclamanților era complexă și faptul că aceasta a făcut obiectul unei acțiuni colective a vizat durata totală care a fost necesară pentru a fi judecată. În plus, acesta susține că nu era important pentru reclamanți că sumele care erau în joc nu aveau un impact asupra resurselor vitale ale acestora. În plus, cea de-a treia acțiune a reclamanților avea același obiect ca cele două precedente, iar reclamanții știau că nici unul dintre aceștia nu avea să aibă un rezultat favorabil. În cele din urmă, reclamanții nu au demonstrat un interes suficient pentru desfășurarea rapidă a procedurilor, deoarece nu au făcut uz de dispozițiile care le-ar fi permis să obțină stabilirea datelor de încuviințare la intervale mai scurte. 32. Reclamanții susțin că cauza nu era complexă, deoarece aceasta se referă numai la interpretarea unei singure dispoziții legislative. În ceea ce privește problema ridicată de numărul mare de solicitanți, invocată de guvern, aceasta se referă numai la grefa instanței, nu și la magistrații sediului; în cele din urmă, ei subliniază că dispozițiile care permit accelerarea procedurii sunt rareori aplicate, numai în cazuri excepționale, cum ar fi pensiile persoanelor cu handicap sever. 33. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudență, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și domeniul de aplicare al litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 34. În ceea ce privește prima procedură, Curtea ia notă de faptul că Tribunalul Administrativ a pronunțat trei hotărâri înaintea termenului "drept" care s-au extins pe o perioadă cuprinsă între iulie 1997 și septembrie 2001, perioadă pe care Curtea o consideră considerabilă. În schimb, cele trei amânări solicitate și obținute de instanțe nu au încetinit dincolo de măsură procedura care a durat mai mult de 13 ani în fața acestei singure instanțe. 35. În ceea ce privește cea de a doua procedură, presupunând chiar că durata acesteia poate fi considerată rezonabilă în fața instanței administrative și a instanței administrative de apel, cea în fața Curții de Casație a început la 17 mai 2004 și este încă în curs de desfășurare. Or, o astfel de durată nu poate fi considerată rezonabilă în conformitate cu criteriile Curții. 36. În ceea ce privește cea de a treia procedură, Curtea constată că cea din fața instanței administrative a durat patru ani fără ca o explicație să fie avansată pentru această durată de către guvern și că cea din fața instanței administrative de apel a dat naștere a două amânări, dar cu fixări de culpă prea apropiate pentru ca acestea să poată fi considerate rezonabile. 37. Prin urmare, Curtea consideră că procedurile în litigiu nu îndeplinesc cerința termenului rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNCHEIATĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA 38. Invocând art. 13 din Convenție, reclamanții se plâng de absența unei acțiuni efective pentru a se plânge de durata unei proceduri. 39. Guvernul contestă această teză, susținând că reclamanții puteau, pe de o parte, să solicite stabilirea landului la o dată mai apropiată decât cea stabilită inițial și, pe de altă parte, să introducă o acțiune în despăgubire în temeiul articolului 105 din legea de însoțire a Codului civil. 40. Curtea arată că acest litigiu este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 41. Ea amintește că a avut deja ocazia să constate că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . , n 18830/03, 9 iunie 2005, §§ 23 și Tsoukalas c. Grecia, 12286/08, 22 iulie 2010).În speță, Curtea nu face distincție între niciun motiv de sine-înălțare a acestei jurisprudențe, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre faptul că ordinul juridic în litigiu a avut, între timp, o astfel de cale de atac. 42. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 13 în speță. III. PRIVIND VIOLAȚIA ÎNALT DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL N 43. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost privați de o parte din dreptul la plată pentru orele suplimentare efectuate, la care au pretins că au dreptul. 44. Curtea ia notă de faptul că, întrucât toți medicii și cei care lucrează pentru un spital public, reclamanții angajaseră aceste acțiuni în fața instanței administrative pentru a li se plăti o sumă suplimentară stabilită la un anumit procent din salariul lor, pentru orele suplimentare efectuate pe baza unei decizii ministeriale din 14 iunie 1991. Tribunalul administrativ le-a imputat, pe baza unei jurisprudențe anterioare a Consiliului de Stat care declara decizia ministerială, care prevedea această indemnizație, nefondată și neavenită din cauza nerespectării formalităților de publicare. 45. Cauza reclamanților în această cauză este similară cu cea invocată în două cauze de același tip: Hotărârea Arvanitaki Roboti c. Grecia 27278/03, 18 mai 2006) și Avdelidis și alții c. Grecia 15938/06, 10 aprilie 2008), în care Curtea sa pronunțat după cum urmează Curtea consideră că presupusa creanță a reclamanților nu poate fi considerată drept 1, deoarece nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească cu forță de lucru judecat. Cu toate acestea, aceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul 1 (a se vedea, printre altele, Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 59, seria A, n 301-B). În special, Curtea constată că, atâta timp cât cauza lor era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea lor nu constituia, în fața reclamanților, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, Hotărârea nr. 3049/2005 a Consiliului din 24 iunie 2004 care i-a exonerat pe reclamanți de cererile lor nu a putut avea ca efect privarea de un bun de care erau titulari. 46. În speță, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se abate de la această concluzie. 47. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 48. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 50. Guvernul subliniază faptul că reclamanții încearcă să obțină din cauza prejudiciului moral sumele pe care le-ar fi primit în cazul în care instanțele elene și-ar fi primit acțiunile. Acest lucru reiese în mod clar din faptul că, în cererea lor, aceștia solicitau inițial 18 000 EUR pentru daune materiale și 1 51. Curtea nu a primit o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, presupunând că există unul, și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că prelungirea procedurii în litigiu depășește termenul rezonabil În ceea ce privește numărul reclamanților, numărul procedurilor, natura încălcării constatate, precum și necesitatea de a stabili sumele astfel încât suma globală cadru cu jurisprudența sa în materie și să fie rezonabilă în lumina faptului că procedura în cauză (Arvanitaki) În acest sens, Curtea alocă suma solicitată fiecărui solicitant sub numerele 1-3 și 10-22, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Această sumă trebuie acordată în comun reclamanților la nr. 4-9. Reclamanții precizează că, pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată în fața instanțelor interne, precum și pentru cele în fața instanței, fiecare a trebuit să plătească o sumă de 950 EUR. Cu toate acestea, aceștia solicită doar o sumă de 400 EUR pentru toate cheltuielile și cheltuielile de judecată. 53. Guvernul subliniază că reclamanții nu produc documentele necesare pentru sumele pe care le revendică. 54. Având în vedere lipsa oricărei justificări din partea reclamanților și jurisprudența sa în această privință, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată. Interese moratorii 55. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN ACEASTA, CURȚA ÎN LIMITĂ, DEclară admisibil faptul că t ă ț ile prevăzute la art. 6 alin. (1), sunt limitate totuși la prima și a treia procedură în ceea ce-i privește pe reclamanți la nr. 3, 10, 17, 19, 21 și 22, și la art. 13 din Convenție și inadmisibile surplusul de cerere A menționat că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția așa-zisă 13 din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant la nr. 1 - 3 și 10 - 22, împreună cu reclamanții la nr. 4 - 9, în termen de trei luni, 18 000 EUR (18 000 EUR), pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 3 februarie 2011, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 77 alineatul (3) din Regulamentul de procedură. André Wampach Elizabeth Steiner Grefier Adjunct Președinte ANEXA 1. Georgios VRACHLIOTIS 2. Dimitra ANAGNOSTOU 3. Eftyhia-Ekaterini ANAGNOSTOU-KAKARA 4. Eleni AVGERINOU 5. Christos AVGERINOS 6. Georgios AVGERINOS 7. Marianna AVGERINOU 8. Vasiliki- Anastasia AVGERINOU 9. Christoforos-Chrisovalantis AVGERINOS 10. Mihail VARKARAKIS 11. Georgios GIANNIOS 12. Georgios DIAMANTOPOULOS 13. Eleni KANELLI-KOUTSELINI 14. Christos LOLAS 15. Emmanouil NIKIFORAKIS 16. Nikolaos PAPAVILIOU 17. Chrisoula PAHOULA-PASTERIADI 18. Andreas PERISTORIOS 19. Christos PISIOTIS 20. Zois STAVU 21. Georgios TATSIS 22. Georgios TRIANTAFILLOU

PREMIÈRE SECTION

AFFAIRE

VRACHLIOTIS ET AUTRES c. GRÈCE

(Requête n

o

40317/08)

ARRÊT

STRASBOURG

3 février 2011

Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Vrachliotis et autres c. Grèce,

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de

:

Elisabeth Steiner,

présidente,

Sverre Erik Jebens,

George Nicolaou,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 janvier 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

40317/08) dirigée contre la République hellénique et dont vingt-deux ressortissants de cet Etat, dont les noms figurent en annexe («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 28 juillet 2008 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

Z. Tsiliouka-Mousmoula, avocate à Athènes. Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat, et M

me

Z. Hadjipavlou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

3.

Le 16 novembre 2009, le président de la première section a décidé de communiquer les griefs tirés des articles 6 § 1 (durée de la procédure) et 13 de la Convention au Gouvernement. En application du Protocole n

o

14, la requête a été attribuée à un Comité.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants, à l’exception de ceux repris sous les n

os

4 à 9, font partie du Système national de santé (Εθνικό Σύστημα Υγείας «

ESY

») en qualité de médecins et sont ou étaient employés par l’hôpital public «

Evangelismos

».

1.

La procédure introduite le 1

er

février 1995

5.

Le 1

er

février 1995, les requérants indiqués sous les n

os

1 à 3 et 10 à

22 ainsi qu’Alexandros Avgerinos, dont les requérants indiqués sous n

os

4 à 9 sont les héritiers, saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’un recours en annulation du refus de l’hôpital de leur payer une indemnité pour des heures supplémentaires, fixée au pourcentage de 1/65

e

de leur salaire de base par décision du 14 juin 1991 du ministre de l’Economie, alors qu’ils n’avaient reçu, entre le 1

er

juillet 1991 et le 31 décembre 1993, qu’une somme correspondant à 1/100

e

de leur salaire, sur base d’une décision du 29

juillet 1991 du même ministre. Cette dernière excluait les médecins de l’ESY de l’augmentation de l’indemnité.

6.

Par un jugement avant-dire droit du 28 juillet 1997, le tribunal administratif demanda au ministère de l’Economie de lui faire savoir si la décision du ministre du 29 juillet 1991 avait été notifiée aux organismes concernés et affichée à l’attention des personnels. Par un jugement avant

‑

dire droit du 31 décembre 1998, le tribunal administratif réitéra la même demande. Par un troisième jugement avant-dire droit du 13 septembre 2001, le tribunal administratif demanda au ministère de l’Economie de l’informer si la décision du 14 juin 1991 avait en réalité été appliquée aux fonctionnaires de l’Etat, des collectivités locales et à d’autres personnes morales de droit public.

7.

Les requérants demandèrent et obtinrent trois ajournements des débats. Le premier, du 13 mai 1996 au 24 février 1997, le deuxième, du 31

janvier 2001 au 23 mai 2001 et le troisième du 30 janvier 2008 au 26

mars 2008, dans l’attente de l’arrêt de la Grande Chambre de la Cour européenne dans l’affaire

Arvanitaki-Roboti c. Grèce

(n

o

27278/03) qui fut rendu le 15 février 2008.

8.

Par un jugement du 4 juin 2008, le tribunal administratif débouta les requérants. Il jugea que la décision ministérielle du 14 juin 1991 devait être considérée non avenue, comme l’avait déjà considérée le Conseil d’Etat dans d’autres cas, car les formalités pour sa publication n’avaient pas été respectées.

9.

Le 27 octobre 2008, les requérants interjetèrent appel. Le 26 mars 2009, celle-ci débouta les requérants.

10.

Le 8 octobre 2009, les requérants saisirent le Conseil d’Etat. La procédure est encore pendante.

2.

La procédure introduite le 29 décembre 1998

11.

Le 29 décembre 1998, certains des requérants saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’une action identique à la précédente mais pour la période allant du 1

er

janvier 1994 au 31 juillet 1996.

12.

L’audience, initialement prévue au 26 janvier 2000, fut ajournée à cinq reprises, dont trois à la demande des requérants et deux à la demande de la partie adverse. Elle eut lieu le 19 septembre 2001.

13.

Par un jugement du 30 novembre 2001, le tribunal administratif débouta les requérants. Il jugea que tant la décision ministérielle du 14 juin 1991 que celle du 29 juillet 1991 n’avaient pas fait l’objet d’un affichage comme cela était prévu par la loi. Par conséquent, comme elles avaient été publiées en violation des prescriptions de la loi, elles devaient être considérées comme non avenues. Le tribunal administratif releva, en outre, que la décision du 29 juillet 1991 avait été annulée par un arrêt du Conseil d’Etat, statuant en formation plénière, car elle était édictée

ultra petita

.

14.

Le 9 mai 2002, les requérants saisirent la cour administrative d’appel d’Athènes, qui tint audience le 7 mai 2003 et rejeta l’appel le 30 septembre 2003.

15.

Le 17 mai 2004, les requérants se pourvurent en cassation devant le Conseil d’Etat. L’audience, initialement fixée au 13 juin 2005, fut ajournée d’office au 16 janvier, puis au 23 octobre 2006, 21 mai, 26 novembre 2007, 14 avril, 1

er

décembre 2008 et 1

er

mars 2010, date à laquelle elle eut lieu. Selon les explications fournies par le Gouvernement, l’affaire fut ajournée en raison du fait qu’une autre affaire, portant sur une question qui aurait une incidence sur celle des requérants, était pendante devant la même chambre du Conseil d’Etat. La procédure est encore pendante.

Un deuxième groupe des requérants (sous les n

os

3, 10, 17, 19, 21 et 22) avait exercé le même recours ayant le même objet que celui des autres, mais par un autre acte introductif d’instance séparé du 19 septembre 2001. Le tribunal de grande instance rendit son arrêt le 25 avril 2005. Les requérants interjetèrent appel le 14 novembre 2005, mais ils ne le poursuivirent pas car ils avaient entre-temps introduit un troisième recours, le 19 décembre 2001 (paragraphe 16 ci-dessous).

3.

La procédure introduite le 19 décembre 2001

16.

Le 19 décembre 2001, les requérants saisirent également le tribunal administratif d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’hôpital et l’Etat. Les requérants demandaient les mêmes sommes que dans les deux actions précédentes pour les mêmes périodes, mais fondaient cette nouvelle action sur d’autres dispositions légales.

17.

Par un jugement du 20 janvier 2005, le tribunal administratif rejeta l’action. Concernant un des griefs des requérants tiré de la violation de l’article

1 du Protocole n

o

1, le tribunal administratif considéra que le versement à ceux-ci d’une indemnité pour des heures supplémentaires, fixée à un pourcentage de 1/100

e

de leur salaire, ne constituait pas une réduction de leur salaire de base et ne les privait donc pas d’un bien qui leur avait été accordé par la loi et leur avait été enlevé par la suite sans justification.

18.

Le 14 novembre 2005, les requérants interjetèrent appel contre ce jugement. L’audience initialement fixée au 1

er

novembre 2006, fut ajournée d’abord au 12 décembre 2007, à la demande des requérants dans l’attente de l’arrêt

Arvanitaki-Roboti c. Grèce

précité, puis au 24 septembre 2008, en raison d’une grève des avocats et des greffes. Par un arrêt du 31 mars 2009, (signifié aux requérants le 4 septembre 2009), la cour administrative d’appel rejeta l’appel.

19.

Le 9 octobre 2009, les requérants se pourvurent en cassation devant le Conseil d’Etat. La procédure est encore pendante.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

20.

Selon l’article 33 du décret 341/1978 en vigueur à la date de la saisine du tribunal administratif d’Athènes par les requérants, le président du tribunal pouvait à n’importe quel moment fixer l’audience à une date plus rapproché que celle fixée initialement, soit d’office soit à la demande de l’une des parties.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

21.

Les requérants se plaignent de la durée des procédures devant les juridictions administratives. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

A.

Sur la recevabilité

22.

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête pour non-respect du délai de six mois. A cet égard, il prétend que depuis 2005, le Conseil d’Etat avait formé une jurisprudence, notamment les arrêts 3049/2005 et 3160/2005, défavorable aux thèses des requérants.

23.

En deuxième lieu, le Gouvernement souligne que seuls les requérants sous les n

os

1, 2, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 18 et 20 ont participé à la seconde procédure qui a débuté le 29 décembre 1998. Par conséquent, tous les autres n’ont pas la qualité de «

victime

» au sens de l’article 34 de la Convention.

24.

En troisième lieu, le Gouvernement soutient qu’il ne ressort pas du dossier que les requérants sous les n

os

4 à 9, héritiers d’Alexandros Avgerinos, demandeur dans les trois procédures et décédé pendant celles-ci, en 2005, se sont substitués à lui pour continuer la deuxième et troisième procédure. Ils ne peuvent donc non plus se prétendre «

victimes

» dans ces deux procédures.

25.

Les requérants prétendent que ceux d’entre eux mentionnés par le Gouvernement sont victimes des violations alléguées au même titre que les autres. Ils soulignent qu’ils ont estimé utile de poursuivre les procédures devant les juridictions supérieures car il y avait eu dans le passé conflit de jurisprudence sur ce type de questions.

26.

La Cour rappelle qu’elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date à laquelle l’intéressé a pris connaissance de la décision interne définitive. En outre, il ne lui appartient pas d’évaluer les chances de succès des requérants lorsqu’ils décident d’épuiser les voies de recours internes. Il convient donc d’écarter l’objection du Gouvernement selon laquelle l’affaire n’avait aucune chance de succès à compter des arrêts du Conseil d’Etat de 2005.

27.

En outre, la Cour note que dans la deuxième procédure, les requérants sous les n

os

3, 10, 17, 19, 21 et 22, ont introduit un recours séparé de celui des autres requérants. Le 14 novembre 2005, ils ont introduit un appel contre le jugement du tribunal administratif du 25 avril 2005 qui les déboutait, mais ils ne l’ont pas maintenu. Par conséquent, ces six requérants ont, à cet égard, saisi la Cour en dehors du délai de six mois et cette partie de leur grief doit être déclarée irrecevable en application de l’article 35 §§ 1 et

4 de la Convention.

28.

Quant aux héritiers d’Alexandros Avgerinos, décédé en 2005, la Cour note que les noms de ses héritiers figurent sur le recours en appel concernant la première procédure mais non sur ceux de la troisième procédure. Selon l’avocate des requérants les héritiers se sont ultérieurement substitués aux droits du défunt et ont participé à l’audience du 1

er

mars 2010 devant le Conseil d’Etat. Comme le Gouvernement n’a pas contesté cette affirmation, la Cour considère qu’ils peuvent se prétendre «

victimes

» dans la troisième procédure.

29.

La Cour constate que, pour le reste, ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

30.

En ce qui concerne la première procédure, la période à considérer a débuté le 1

er

février 1995, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes, et a pris fin le 23 juin 2009, avec l’arrêt de la cour administrative d’appel. La deuxième procédure a débuté le 29 décembre 1998, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes, et est encore pendante devant le Conseil d’Etat. La troisième procédure a débuté le 19 décembre 2001, avec la saisine du tribunal administratif d’Athènes, et est encore pendante devant le Conseil d’Etat. Les procédures ont donc duré respectivement quatorze ans et quatre mois environ la première pour deux degrés de juridiction, douze ans la deuxième pour trois degrés de juridiction et neuf ans environ pour la troisième pour trois degrés de juridiction.

31.

Le Gouvernement soutient que l’affaire des requérants était complexe et le fait qu’elle a fait l’objet d’un recours collectif a pesé sur la durée totale qui a été nécessaire pour être jugée. Il prétend, en outre, que l’enjeu de l’affaire n’était pas important pour les requérants car les sommes qui étaient en jeu n’avait pas d’incidence sur les ressources vitales de ceux-ci. De plus, la troisième action des requérants avait le même objet que les deux précédentes et les requérants savaient qu’aucune n’allait avoir une issue favorable. Enfin, les requérants n’ont pas démontré un intérêt suffisant pour le déroulement rapide des procédures car ils n’ont pas fait usage des dispositions qui leur auraient permis d’obtenir la fixation des dates d’audience à des intervalles plus courts.

32.

Les requérants soutiennent que l’affaire n’était pas complexe car elle ne concernait que l’interprétation d’une seule disposition législative. Quant au problème posé par le grand nombre des demandeurs, invoqué par le Gouvernement, il ne concerne que le greffe du tribunal et non les magistrats du siège. Enfin, ils soulignent que les dispositions qui permettent d’accélérer la procédure sont rarement appliquées, seulement dans certains cas exceptionnels, comme les pensions des personnes lourdement handicapées.

33.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Frydlender c. France

[GC], n

o

30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

34.

En ce qui concerne la première procédure, la Cour note que le tribunal administratif a rendu trois jugements avant-dire droit qui se sont étalés sur une période de juillet 1997 à septembre 2001, période que la Cour juge considérable. En revanche, les trois ajournements demandés et obtenus par les requérants n’ont pas ralenti outre-mesure la procédure qui devant cette seule juridiction a duré plus de treize ans.

35.

Quant à la deuxième procédure, à supposer même que la durée de celle-ci puisse être considérée comme raisonnable devant le tribunal administratif et la cour administrative d’appel, celle devant la Cour de cassation a débuté le 17 mai 2004 et est encore pendante. Or, une telle durée ne saurait passer pour raisonnable selon les critères de la Cour.

36.

Au sujet de la troisième procédure, la Cour note que celle devant le tribunal administratif a duré quatre ans sans qu’une explication soit avancée pour cette durée par le Gouvernement et que celle devant la cour administratif d’appel a donné lieu à deux ajournements, mais avec des fixations d’audience trop espacées pour qu’elles puissent être considérées comme raisonnables.

37.

La Cour estime donc que les procédures litigieuses ne répondent pas à l’exigence du «

délai raisonnable

». Partant, il y a eu violation de l’article

6 § 1.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION

38.

Invoquant l’article 13 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence d’un recours effectif pour se plaindre de la durée d’une procédure.

39.

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il soutient que les requérants pouvaient, d’une part, demander la fixation de l’audience à une date plus rapprochée que celle fixée initialement et, d’autre part, introduire une action en dommages-intérêts sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil.

40.

La Cour relève que ce grief est lié à celui examiné ci-dessus et doit donc aussi être déclaré recevable.

41.

Elle rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de constater que l’ordre juridique hellénique n’offrait pas aux intéressés un recours effectif au sens de l’article 13 de la Convention leur permettant de se plaindre de la durée d’une procédure (voir, parmi beaucoup d’autres,

Fraggalexi c. Grèce

, n

o

18830/03, 9 juin 2005, §§

18

‑

23 et

Tsoukalas c. Grèce,

n

o

12286/08, 22

juillet 2010). La Cour ne distingue en l’espèce aucune raison de s’écarter de cette jurisprudence, d’autant plus que le Gouvernement n’affirme pas que l’ordre juridique hellénique a, entre-temps, été doté d’une telle voie de recours.

42.

Il y a donc eu violation de l’article 13 en l’espèce.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N

o

1

43.

Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent d’avoir été privés d’une partie de l’indemnité au titre des heures supplémentaires effectuées, à laquelle ils prétendaient avoir droit.

44.

La Cour note qu’étant tous médecins et travaillant pour un hôpital public, les requérants avaient engagé ces actions devant le tribunal administratif pour se voir payer un complément d’indemnité fixée à un certain pourcentage de leur salaire, au titre des heures supplémentaires effectuées en se fondant sur une décision ministérielle du 14 juin 1991. Le tribunal administratif les débouta, sur le fondement d’une jurisprudence antérieure du Conseil d’Etat déclarant la décision ministérielle, qui prévoyait cette indemnité, sans fondement et non avenue en raison d’un non-respect des formalités de publication.

45.

Le grief des requérants dans cette affaire est similaire à celui invoqué dans deux affaires du même type : les arrêts

Arvanitaki

‑

Roboti c.

Grèce

(n

o

27278/03, 18 mai 2006) et

Avdelidis et autres c. Grèce

(n

o

15938/06, 10 avril 2008), dans lesquels la Cour s’était prononcée comme suit

:

«

La Cour estime que la prétendue créance des requérants ne peut passer pour un «

bien

» au sens de l’article 1 du Protocole n

o

1, puisque elle n’a pas été constatée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole

n

o

1 (voir notamment,

Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c.

Grèce

, 9 décembre 1994, § 59, série A, n

o

301-B). En particulier, la Cour note que, tant que leur affaire était pendante devant les juridictions internes, leur action ne faisait naître, dans le chef des requérants, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, l’arrêt nº 3049/2005 du Conseil d’Etat ayant débouté les requérants de leurs demandes n’a pu avoir pour effet de les priver d’un bien dont ils étaient titulaires.

»

46.

En l’espèce, la Cour ne voit pas de raison de s’écarter de cette conclusion.

47.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

48.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

49.

Les requérants réclament 18

000 chacun euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi.

50.

Le Gouvernement souligne que les requérants tentent d’obtenir au titre du dommage moral les sommes qu’ils auraient eues si les juridictions grecques avaient accueillie leurs actions. Ceci ressort clairement du fait que dans leur requête, ils réclamaient initialement 18

000 EUR pour dommage matériel et 1

800 EUR pour dommage moral.

51.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, à supposer qu’il y en a un, et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du «

délai raisonnable

» a causé aux requérants un tort moral certain justifiant l’octroi d’une indemnité. Prenant en compte le nombre des requérants, le nombre des procédures, la nature de la violation constatée ainsi que la nécessité de fixer les sommes de façon à ce que le montant global cadre avec sa jurisprudence en la matière et soit raisonnable à la lumière de l’enjeu de la procédure en cause (

Arvanitaki

‑

Roboti et autres c. Grèce

[GC], n

o

27278/03), la Cour alloue à ce titre la somme réclamée à chacun des requérants sous les numéros 1 à 3 et 10 à 22, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. Cette même somme doit être accordée conjointement aux requérants sous les n

os

4 à 9.

B.

Frais et dépens

52.

Les requérants précisent que pour les frais et dépens devant les juridictions internes ainsi que pour ceux devant la cour, chacun a dû s’acquitter d’une somme de 9

050 EUR. Toutefois, ils demandent seulement une somme de 400 EUR tous frais et dépens confondus.

53.

Le Gouvernement souligne que les requérants ne produisent pas les justificatifs nécessaires des sommes qu’ils réclament.

54.

Compte tenu de l’absence de toute justificatif de la part des requérant et de sa jurisprudence en la matière, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens.

C.

Intérêts moratoires

55.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

recevables le grief tiré de l’article 6 § 1, toutefois limité aux première et troisième procédures en ce qui concerne les requérants sous les n

os

3, 10, 17, 19, 21 et 22, et le grief tiré de l’article 13 de la Convention et irrecevable le surplus de la requête

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention

;

4.

Dit

a)

que l’Etat défendeur doit verser à chacun requérants sous les n

os

1 à 3 et 10 à 22, et conjointement aux requérants sous les n

os

4 à 9, dans les trois mois, 18

000 EUR (dix-huit mille euros), pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

3 février 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

André Wampach

Elisabeth Steiner

Greffier adjoint

Présidente

ANNEXE